Cuiele și rănile lui Hristos în adevărul lor mai profund sunt rănile umanității; și, cu precădere, ale fiecărui om în parte. Frământările, supărările, temerile și nesiguranțele, eșecurile și frustrările, patimile și păcatele sunt frica de moarte și TRAUMA PIERDERII. Trauma este întotdeauna o pierdere a unei părți a sufletului nostru. Partea pierdută și anulată a ceea ce ne-am dorit, poftit, iubit și visat. Viața ne e plină de pierderi și calitatea vieții va fi judecată de acest lucru: de gradul, cu alte cuvinte, în care ne-am preschimbat sau refulat traumele și pierderile. De măsura în care ne-am văzut traumele sau le-am ignorat, lăsând să ne înghită bezna iadului.
Văzându-și ucenicii Învățătorul însângerat, torturat de puterile vremii și mort pe Cruce, își trăiesc propria neputință în fața unei vieți cu care nu se pot confrunta. În persoana lui Hristos erau întrupate toate speranțele lor. Și acum Îl vedeau despuiat și mort. Aceasta a fost o traumă cum nu se poate mai mare pentru universul lor sufletesc.
Hristos Cel Înviat, așadar, le arată rănile Sale, fiindcă voiește să le trezească trauma și să-i vindece. E ca și cum le-ar spune: ,,Iată, Eu sunt, Învățătorul vostru, și asupra Mea port rănile voastre. Port rănile întregii istorii omenești, le tămăduiesc, sfințesc prin Învierea Mea din subterana morții. Nu vă fie teamă, ieșiți afară la viață. Nu vă ascundeți. Nu respingeți durerea. Trăiți cu Mine. Sunt aici, viu, înviat, slobod de legăturile morții. Puteți și voi cu Mine să prefaceți iadul în Rai, întunericul în lumină’’.
Fiecare iubire este jertfă și cruce. Nu există adevărate iubiri care să nu fi fost răstignite. Iubirea lui Dumnezeu nu este o ideologie, idee romantică, ci un act de responsabilitate. Nu poate vorbi nimeni despre iubire, dacă nu este pregătit să-și asume răspunderea jertfei. Iubirea adevărată poartă semne ce adeveresc existența ei. Nimeni, niciodată, n-a iubit cu adevărat fără a suferi sau fără a se urca pe cruce. Nu există iubire fără pierdere, fără rană.
Hristos le spunea: ,,Eu sunt Învățătorul vostru și aici se află mărturia iubirii Mele adevărate pentru voi. Iată-Mi rănile!’’ Dar în ce constă secretul? Că, deși cel ce iubește va trebui de multe ori să se jertfească și să fie rănit, totuși aceste răni se umplu de lumină. Se umplu de Înviere. Iubirea pe care i-ai arătat-o cuiva te poartă la un alt nivel de cunoștință și la o altă stare de fapt. Te metamorfozezi, Dumnezeu Se sălășluiește în tine, trăiești alte realități, te deschizi spre alte experiențe de viață, guști din energiile necreate ale lui Dumnezeu. Adică, Hristos suferă, Își asumă responsabilitatea mântuirii lumii, nu tăgăduiește Crucea ca preț al iubirii Sale. Dar nu rămâne la moarte și la răni. Această jertfă aduce învierea. La fel și fiecare om, care cu sinceritate iubește și se jertfește, nu rămâne doar cu suferința rănii, ci și el, și viața sa se umplu de lumină și har. Se preschimbă întreagă existența sa. Devine mormântul gol și plin de lumină. Cu alte cuvinte, trauma se umple de viață și har.
Să ne ținem cu orice preț rana deschisă. Nu te grăbi să pui pe ea pseudo-medicamente. N-o ascunde sub preșul sufletului tău. Las-o dezgolită ca să strige. Să-și dorească înfocat plinirea. Nu-ți fie teamă de simțămintele dureroase. Rămâi flămând, numai așa îți vei găsi hrana. Lasă acest strigăt să se audă, să sfâșie măruntaiele cerului tău psihic. Nenorocirea e aceea care determină noul început. Trebuie să pierzi pentru a găsi, trebuie să-ți lipsesc ca să Mă cauți, trebuie ceva să moară pentru a învia. Înainte de dulceața Raiului am trăit cândva amărăciunea iadului. De aceea, nu te grăbi să scoți cuiul din rană, rabdă încă puțin, până ce va mirosi a Înviere.
Pr. Haralambos Papadopoulos, Când traumele se prefac în minuni, lasă ceea ce ești astăzi pentru ceea ce poți deveni mâine, trad. din lb. greacă, protopresbiter dr. Gabriel Mândrilă, Ed. Sophia, București, 2023, p. 35-39.
RO 
IT