Selectează o Pagină

Loading

Sărbătoarea Bunei Vestiri ne aduce în atenție chipul suav și discret al Maicii Domnului. Vine nu doar să o imortalizeze ca pe cea care s-a remarcat prin curăție, delicatețe și discreție, ci și să arate cum a intervenit pentru întâia oară în planul de Mântuire al lumii. O va mai face o dată, conform mărturiilor Evangheliștilor, la nunta din Cana Galileei. Atunci, dragostea pe care i-o va purta îl va face pe Fiul să săvârșească, s-ar putea spune în mod „fortuit”, prima sa minune.

De această dată, stă față în față cu Arhanghelul. Amândoi sunt stânjeniți de întrevederea cu celălalt. Îngerul ca mesager ce știe cui se adresează e de-a dreptul speriat. Nu pentru că s-ar teme de un refuz, ci mai degrabă din evlavie. E aidoma unui tânăr care are prilejul de a-și întâlni vedeta favorită. E drept, la cu totul alte proporții! Ea, bucuroasă de vizită, privindu-l totuși cu sfială. Și încercând să înțeleagă motivul insolitei întrevederi. Salutul lui o face de bună seamă să se înroșească. Și poate, să se gândească la texte sacre, precum cântecul mamei Prorocului Samuel, care de bună seamă nu-i este străin. Căci da, Maica Domnului e o femeie educată. O intelectuală a vremii sale. Așa cum erau și alte tinere care-și petrecuseră tinerețea în preajma Sfântului Templu. Le depășește, însă, pe toate. Nu doar sub aspectul inteligenței, ci și sub cel al curăției. Ori poate, mai ales de aceea.

Pusă în temă cu motivul vizitei, cere explicații puține. Gândurile ei vin să-i vădească puritatea gândirii. Și să o deconspire drept o femeie hotărâtă. Una ce nu se dă înapoi de la împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu. Concluzia zilei îi aparține: „Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău în pace!”. Cuvinte ce vin să-i încununeze solului ceresc misiunea. Îl fac să se întoarcă bucuros și să ducă Părintelui Ceresc vestea că Mântuirea lumii e pe cale să înceapă. Se va cerne, puțin câte puțin, aidoma unui veșmânt de porfiră, în pântecele Preacuratei.

Prin răspunsul ei, Fecioara, care-și va adăuga curând și calitatea de Maică, fără a o pierde, paradoxal, pe cea dintâi, va interveni în istoria lumii. Va pune stăvilar unei epoci lungi, potrivnice umanității și va da startul lecturii ei în altă cheie, Hristologică. E greu de imaginat ce ar fi însemnat un „nu” spus Arhanghelului. Desigur, inimaginabilă e chiar existența unui astfel de răspuns. Căci pentru un om al credinței nu există refuz atunci când vine vorba despre o poruncă divină. Cei ce cred cu adevărat în Dumnezeu nu au acest termen în vocabularul lor. Nu din frică, ci de drag. Căci atunci când iubești cu adevărat pe cineva nu-i refuz nimic. Și dacă relațiile de dragoste ce se dovedesc adesea a fi înșelătoare, beneficiază de o astfel de încredere, de ce nu i s-ar cuveni ea și lui Dumnezeu Însuși? Prin aceasta, Maica se dovedește un adevărat exemplu. Unul care are multe de spus nu doar contemporaneității, ci chiar întregii lumi de până la noi. Va avea, cu siguranță de vorbit prin faptele, discreția și delicatețea dânsei și generațiilor ce se vor succeda în anii în care noi ne vom fi încheiat deja de mult traseul pământesc.

Privind înspre exemplul pe care ni-l oferă, ar trebui să ne lăsăm, măcar preț de câteva clipe, pradă introspecției. Să ne întrebăm, de n-om fi făcut-o deja, de câte ori am zis noi, aidoma ei: „iată robul/roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău în pace”. De câte ori l-am făcut noi pe îngerul păzitor să plece voios înspre tronurile celeste, ducând un mesaj atât de dătător de nădejde. Unul care se referă la lucruri infime în raport cu răspunsul dânsei. Poate la lepădarea de vreo patimă, de ură, de un gând păcătos, ori la acțiuni simple, menite a îmbunătăți viața vreunui aproape suferind, precum milă, dragoste, compătimire, ori ajutor. De n-am făcut-o, încă nu-i târziu. Să ne folosim de exemplul ei spre a ne găsi motivația sufletească necesară în a o face. Îndrăzniți!

Protos. Maxim Morariu

ro_RORO
Copy link