„Ziua toată desăvârșită, sfântă, în pace și fără de păcat, de la Domnul să cerem.”
Dumnezeiasca Liturghie trebuie trăită și înțeleasă într-o evoluție continuă, cu toată dragostea, credința, smerenia și cu toată puterea inimii și a minții. Pentru aceasta să ne reamintim de Vohodul mare – ieşirea cu Cinstitele Daruri, despre care Sfântul Gherman și Sfântul Nicolae Cabasila ne spun că simbolizează ultimul drum făcut de Domnul Iisus Hristos înainte de Patima şi de moartea Sa, din Betania în Ierusalim, intrarea Sa triumfală în Cetatea Sfantă,, unde trebuia să Se jertfească. După alţii liturgiști, acest moment trăit de noi la heruvic, înseamnă chiar alaiul funebru de la răstignirea şi îngroparea Domnului, adică transportarea Sfântului Său Trup de la locul răstignirii (Golgota) la locul unde era săpat mormântul.
Astfel, proscomidiarul închipuie acum locul răstignirii, iar sfânţul disc reprezintă
patul sau năsălia pe care a fost pus şi purtat trupul sfânt, după coborarea de pe cruce.
Purtătorii Cinstitelor Daruri îi reprezintă pe Iosif Arimateianul şi pe Nicodim, care au
coborât trupul Domnului de pe cruce şi l-au pus în mormânt.
De aceea, la Liturghia în sobor, preoţii care îl însoţesc pe protos poartă în mâini uneltele de tortură ale Patimilor: cruci, copia, linguriţa, buretele etc., ca şi când L-ar însoți pe Domnul pe drumul Calvarului sau al mormântului.
Pomenirile, pe care preoţii le fac acum în mijlocul bisericii, sunt după pilda şi asemănarea rugăminții tâlharului celui drept, cel răstignit o dată cu Iisus, care-L ruga pe Domnul: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta !” (Lc. XXIII,
42) şi care pentru aceasta a căpătat de la Mantuitorul făgăduinţa Raiului.
Altarul și Sfânta Masa pe care sunt aşezate Darurile închipuie acum grădina în care era săpat mormântul Domnului; sfântul antimis e mormântul însuşi, iar aşezarea Cinstitelor Daruri pe el înseamnă punerea Domnului în mormânt, exprimată de altfel şi prin troparele funebre pe care le zic acum liturghisitorii în taină: „Iosif cel cu bun
chip…”, „In mormânt cu trupul…” şi „Ca un purtător de viaţă…”.
Acoperământul discului simbolizează sudariul sau marama pusă pe faţa Domnului Iisus Răstignit; acoperământul potirului ţine locul giulgiului (linţoliului) în care a fost înfăşurat Trupul Domnului, iar acoperământul mare (Aerul), care se pune acum peste disc şi potir, închipuie piatra prăvălită la intrarea mormântului. Cădirea Cinstitelor Daruri aminteşte aromatele cu care a fost uns trupul Domnului şi miresmele aduse de femeile mironosiţe la îngropare (In. XIX, 39-40). Asteriscul (steluţa)} care rămâne pe sfântul disc, închipuie pecetea pusă pe piatra mormântului. Inchiderea uşilor împărătești simbolizează pogorârea Domnului la iad cu sufletul, iar închiderea dverei inchipuie întărirea mormântului cu straja (custodia) cerută de căpeteniile iudeilor.
Toată partea care urmează acum in randuiala Liturghiei are ca scop pregătirea Iiturghisitorilor şi a credincioşilor pentru participarea lor cu vrednicie la aducerea Sfintei, Jertfe, care se apropie.1
După Vohodul Mare, așezarea și cădirea Cinstitelor Daruri pe Sfânta Masă, preotul sau diaconul rostește Ectenia Cererilor numită și Ectenia Plinirilor care începe cu „Să plinim rugăciunea noastră Domnului.”2 și continuă cu alte șapte cereri:
„Pentru Cinstitele Daruri ce sunt puse înainte, Domnului să ne rugăm.” Adresăm această cerere în timp ce se așează Cinstitele Daruri pe Sfânta Masă, iar inimile noastre trebuie să fie curățite de orice urmă de răutate, de răzbunare sau indiferență, conform cuvintelor Domnului: „Dacă vei aduce darul tău la Altar și acolo îți vei aduce aminte că frate le tău are ceva împotriva ta…”(Matei 5,23) Adică, fără iertare și iubire lucrătoare nu trebuie să aducem ofrandă de daruri. Nerăutatea, iertarea față de toți, rugăciunea, zdrobirea inimii, bunătatea, sunt condiții fundamentale pentru Sfintele Daruri. Următoarele cereri:„ Pentru sfântă biserica aceasta și pentru cei ce cu credință, cu evlavie și cu frică de Dumnezeu intră într-însa, Domnului să ne rugăm. Pentru ca să fim izbăviți noi de tot necazul, mânia, primejdia și nevoia, Domnului să ne rugăm. Apără, mântuiește, miluiește și ne păzește pe noi, Dumnezeule cu harul Tău.”sunt explicate în cadrul ecteniei mari.
Ziua toată desăvârșită, sfântă, în pace și fără de păcat, de la Domnul să cerem. Ectenia de cerere propriu-zisă cuprinde dimensiunea temporală a vieții omului, „ziua toată”: ziua de astăzi, ziua ca perioadă dintre astăzi și ultima zi și momentul sfârșitului.3
Prin această cerere, dorim de la Dumnezeu ca viața noastră de fiecare zi să se bucure de desăvârșire, sfințenie, pace și lipsa păcatului. In Sfânta Scriptură, noțiunea de „ziua”, are mai multe sensuri: ziua obișnuită, ziua răzbunării, ziua ispitei, ziua durerii, ziua amăgitoare, ziua celei de-a doua veniri a Domnului. Toate zilele sunt de la Dumnezeu și binecuvântate, devin, însă, zile rele, înșelătoare, și zile de doliu prin mulțimea păcatelor noastre, prin răutatea și invidia diavolului, dar și din pedagogia lui Dumnezeu, „Cel care voiește ca tot omul să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină.”(1Timotei 2,4) În fiecare zi ne înconjoară ispite multe, din interior și din exterior, și „trecem prin mijlocul a multe curse”, așa cum a văzut într-o vedenie marele Antonie. Acesta a văzut pământul plin de curse și s-a înfricoșat și s-a înspăimântat. Curse în orașe, la sate, pe drumuri, pe bulevarde, în case și la televizor, venite prin amiciții și prietenii, în pustie și în tot locul. De aceea, să strigăm către Dumnezeu și să chemăm mila Lui zicând: Și nu ne duce pe noi în ispită, și ne izbăvește de cel viclean.(Matei 6,13) Ultima ispită se va consuma la judecata viitoare.
Expresia zi desăvârșită înseamnă pentru noi împlinirea poruncii „fiți desăvârșiți”, adică să ne purtăm ca niște creștini deosebiți, mici și mari, bărbați și femei, căsătoriți și necăsătoriți, monahi, clerici din toate treptele, și să ducem la bun sfârșit lucrarea și menirea noastră. Ziua Sfântă este sinonimul zilei desăvârșite, pentru că sfințirea și desăvârșirea sunt bunuri înalte, spre care trebuie să tindă orice creștin truditor. O zi sfântă înseamnă un timp lipsit de păcat, fără prihană, curat și neîntinat. Domnul Iisus Hristos i-a îndemnat pe ucenici: „Fiți sfinți că și Eu sunt Sfânt!(1Petru1,16) Viața curată și fără prihană înseamnă că fiecare zi în parte este fără de păcat.
Gândurile, dorințele, ca și simțurile noastre, trebuie să devină sfinte, la fel limba, vorbirea și sfaturile noastre. Când cugetele și faptele noastre se arată pline de înțelepciune, cumințenie și sfințenie, atunci viața noastră și fiecare zi în parte sunt „sfinte și desăvârșite”.
Ziua pașnică o are creștinul care se împăciuiește pe sine și pe ceilalți, și astfel devine făcător de pace și fiu al lui Dumnezeu: ..„fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”(Matei 5,9) Domnul în Sfânta Scriptură se numește „Domnul păcii”, iar sufletul stăpânit de pace și inima care însetează de „pacea lui Dumnezeu care covârșește toată mintea”(Filipeni 4,7), se vor bucura de prezența Lui.
Cerem Ziua fără de păcat, pentru că sufletul desăvârșit, sfințit și pașnic alungă de la el păcatul, precum lumina alungă întunericul. Lipsa păcatului, însă, este o virtute pe care o deține doar Dumnezeu „Că Tu singur ești fără de păcat”. Cererea Bisericii făcută prin slujitorii ei ca ziua creștinului să fie fără de păcat, arată că Dumnezeu urăște păcatul care aduce pedeapsa „plata păcatului este moartea”(Romani 6,23). Izbăvirea de atacul păcatului necesită cercetarea gândurilor, a cugetului și a minții. Toate păcatele și patimile pleacă din minte, de aceea, să luăm seama să alungăm primul gând, primul cuget rău și nu vom păcătui niciodată. De aceea, sfatul meu este: nu vorbi niciodată cu mintea ta despre păcat! Deoarece suntem neputincioși duhovnicește iar ispita venind cu avânt, avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu și vai de cel care se crede pe sine puternic și cu fire vârtoasă, căci este în pericol să cadă repede! De aceea, „cel căruia i se pare că stă neclintit, să ia seama să nu cadă”(1Corinteni 10,12).
Să luăm aminte, deci, toți suntem neputincioși și mergem în această viață ca pe o coardă întinsă, suspendată în aer. Și doar ajutorul lui Dumnezeu ne ține și ne sprijină. Viața omului are momente de cumpănă care îl distrug sufletește și doar chemarea Numelui divin îl mântuiește pe acesta, copleșit de smerenie adâncă. Se cuvine, deci, să-L rugăm mereu pe Dumnezeu ca ziua noastră să fie desăvârșită, pașnică, și fără de păcat.
Odinioară, într-un sătuc din Creta, lângă Țărmuri Bune, trăia un țăran deștept și învățat, dar născut și educat în învățătura ereziilor din acel timp. Sufletul lui era o mare neliniștită și mereu se întreba: sunt pe drumul cel bun? Mă rătăcesc și mă duc în haos, eu, nevasta și copiii mei? Ah, Dumnezeule!
Trimite-mi Tu pe îngerul Tău, dacă ești și dacă exiști, ca să mă îndrume pe calea cea dreaptă. Și s-a rugat așa mulți ani.
La un moment dat, a trecut un diacon ortodox prin fața casei lui. S-a apropiat și a legat cu el o discuție captivantă, cu multe întrebări și răspunsuri. Trecând timpul, omul l-a invitat pe diacon acasă. Când au ajuns, diaconul a început să vorbească despre credința ortodoxă și familia întreagă era ochi și urechi la cuvintele lui. Toată noaptea le-a vorbit despre Domnul, Întruparea și Jertfa Lui, despre Sfintele Taine, moarte, Împărăția Cerurilor, judecata viitoare și despre alte adevăruri ale credinței. Nici unul nu era obosit, ci toți erau răpiți de cuvintele lui, dulci ca mierea. Inima li s-a încălzit, iar dorul pentru credința cea adevărată s-a aprins și ochii lor s-au deschis și s-au luminat de strălucirea credinței ortodoxe. Dimineață au cerut într-un glas, dacă era posibil, să se boteze. Diaconul n-a pierdut timpul, ci l-a luat cu el pe stăpânul acelei casei și au mers împreună la episcopul locului. Acesta i-a primit și l-a întrebat pe diacon cine este, de unde vine și încotro se îndreaptă. Slujitorul s-a ridicat în picioare și a răspuns: sunt arhidiaconul Marelui Arhiereu, vin de la Ierusalim și merg spre Atena pentru anumite treburi bisericești. Pentru că am întâlnit, însă, vânturi mari și furtună puternică, am acostat aici la Țărmuri Bune. Am venit astăzi aici, să vă rog, să-l botezați pe acest om împreună cu toată familia lui, pe care i-am catehizat în credința ortodoxă o noapte întreagă. Episcopul, auzind ca este arhidiaconul Bisericii Patriarhiei din Ierusalim, nu l-a mai întrebat nimic altceva, doar l-a rugat să fie oaspetele lui până se schimba timpul și l-a invitat ca în ziua următoare, care era vineri să slujească împreună Liturghia Darurilor mai înainte Sfințite, pentru că era Postul Mare. L-a asigurat în același timp că va continua cateheza pentru mai multe zile, iar la Paște îl va boteza pe țăran și familia lui. A doua zi, au săvârșit Liturghia, iar la Vohodul Mare i s-a dat arhidiaconului să țină și să poarte în tăcere pe Sfântul Disc Trupul Domnului. Acesta le-a purtat, dar o frică și o teamă sfânta îl stăpânea și a reușit anevoios să intre cu ele în Sfântul Altar. Cei din jur au luat seama și au rămas foarte impresionați. Episcopul, preotul și mulțimea credincioșilor și-au dat seama că teama arhidiaconului și comportamentul lui erau neobișnuite și misterioase. La fel s-a întâmplat și în momentul împărtășirii. După încheierea Sfintei Liturghii, episcopul l-a întrebat pe diacon dacă nu cumva este bolnav sau are vreo stare de slăbiciune neobișnuită. Acesta i-a răspuns: – Stăpâne, am o boală pe care nimeni nu poate s-o vindece.
De câte ori slujesc Sfânta Liturghie și țin în mâini Cinstitul și Preacuratul Trup al Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos simt că nu mă țin puterile să port această greutate, de aceea, pășesc înclinat și tremur din toate încheieturile. Și a adăugat: – Și cine poate, stăpâne, dintre cei care au cunoștință despre ceea ce se întâmplă la Sfânta Jertfă, să țină în mâinile lui pe Cel neîmpărțit? Din pogorământ, Domnul Iisus Hristos, întărind slăbiciunea noastră, le-a făcut ușoare pe cele grele și posibile pe cele cu neputință. Fericit este acela, stăpâne, care s-a învrednicit să slujească această mare Taină, la care îngerii din ceruri și toate puterile slavei stau cu frică și cu cutremur. Când a spus acestea, diaconul s-a tulburat, iar Sfântul Altar a strălucit de o lumină cerească. Și chipul acestuia s-a umplut de lumină și cu o voce schimbată, neobișnuită, angelică, a zis: ”Eu sunt îngerul trimis la sutașul Corneliu, cel cu evlavie și teamă de Dumnezeu, care se ruga făcând multe milostenii. Fac parte din tagma îngerilor care duc rugăciunile celor ce vor să se mântuiască la Tronul ceresc al Mântuitorului. În timp ce țăranul pe care ți l-am adus să fie botezat împreună cu familia lui se ruga continuu să i se arate credința cea adevărată, ca să se închine cu știință lui Dumnezeu, eu am fost cel care am dus rugăciunea lui înaintea Tronului. Am fost trimis la el să-l îndrum pe calea cea dreaptă, iar acum când mi-am împlinit misiunea, plec întru ale mele”. Arhiereul și cei din jurul lui, când au auzit acestea, s-au tulburat atât de mult, încât au căzut cu fata la pământ. Îngerul, însă, le-a zis: – Nu vă înfricoșați, ci binecuvântați-L pe Dumnezeu și închinați-vă Lui întru toți vecii. M-am arătat vouă, dar nici n-am mâncat, nici n-am băut, ci în vedenie m-ați văzut astfel. Nimic din acestea nu s-a întâmplat. Și acum mărturisiți-vă Domnului, căci mă urc la Cel ce m-a trimis.
S-au ridicat, dar n-au văzut pe nimeni! Și au slăvit pe Dumnezeu pentru lucrurile Lui minunate și că s-a arătat lor, nevrednicilor, îngerul Domnului.
Țăranul, care urmărise slujba Liturghiei Darurilor din afara bisericii, printr-o fereastră deschisă, a auzit și a văzut într-un mod neobișnuit și inexplicabil, toate câte s-au întâmplat și câte a spus îngerul Domnului și a strigat cu glas mare și a zis: – Acum am văzut cu adevărat că Dumnezeu a trimis pe îngerul Său și m-a scos din întunericul neștiinței. Slavă Ție, Împărate, Dumnezeule Atotțiitorule și Iubitorule de oameni, că prin trimiterea îngerului m-ai învrednicit pe mine, păcătosul și ereticul, să mă ridic din moartea păcatului, eu și-familia mea! Și acum, Doamne, luminează-mi mintea și inima ca să Te slăvesc în toată vremea vieții mele și să strig împreună cu îngerii din ceruri: „Sfânt, Sfânt, Sfânt ești Dumnezeule, plin este cerul și pământul de mărirea Ta ”. 4
Se cuvine, deci, să-L rugăm mereu pe Bunul Dumnezeu, ca viața noastră să ne fie desăvârșită, sfântă, pașnică și fără de păcat. Iar pentru viața creștinească normală, se milostivește Dumnezeu către noi prin lucrarea dumnezeiască a Sfintei Liturghii, împărtășindu-Se nouă prin Sfânta Împărtășanie, făcându-ne purtători de Hristos. Nu putem ajunge să trăim „ziua toată, desăvârșită, sfăntă și fără de păcat” decât spovedindu-ne și împărtășindu-ne des, tot mai des, cu tot mai multă pocăință și dragoste. Am început viața sfântă la Taina Sfântului Botez și suntem datori să ne menținem ai lui Hristos prin participarea la Sfânta Liturghie și Sfintele Taine.
Preotul Silviu State
Note:
1). Preot Prof.Dr.Ene Braniște, „Liturgica Specială”, București, 2005, pp.255-256;
2). Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012, p.266;
3). Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Clujului, „Cartea Deschisă a Împărăției”, București, 2007, pp.174-175;
4). Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, „Explicarea Sfintei Liturghii”, Editura Bizantină, București, București, 2005, pp.232-237.
RO 
IT