Un capitol important trăit de noi la Sfânta Liturghie este Intrarea mică sau Vohodul mic, când se poartă solemn Sfânta Evanghelie de către diacon sau preot, pornind din sfântul altar, trecând prin mijlocul credincioşilor și intrând prin uşile împărăteşti şi aşezarea acesteia pe Sfânta Masă. Toate aceste acte și ritualuri liturgice ale Vohodului mic au o simbolistică concentrată pe care trebuie să o trăim pentru ca prezența noastră la Dumnezeiasca Liturghie să fie participare, împlinire și sfințire în Hristos.
Până în secolul al VII-lea d.H. Sfânta Liturghie începea odată cu intrarea în biserică, în procesiunea clerului şi a credincioşilor. La uşile bisericii episcopul sau preotul protos (întâi-stătător) rostea cu voce tare rugăciunea intrării, credincioşii răspunzând cu „Amin”.1
Cele mai vechi manuscrise ale Sfintei Liturghii cuprind o rugăciune a intrării, specifică Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur, ce exprimă cu claritate sensul intrării în biserică şi al Sfintei Liturghii în general: „Binefăcătorule şi Ziditorule a toată făptura, primeşte Biserica ce înaintează (s.n.), împlineşte ceea ce este spre folosul fiecăruia, du-ne la desăvârşire şi fă-ne vrednici de Împărăţia Ta. Cu harul şi cu iubirea de oameni ale Unuia Născut Fiului Tău cu care eşti binecuvântat împreună cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.
„Biserica ce înaintează” spre Împărăţia lui Dumnezeu este în mod evident reprezentată de clerul şi credincioşii ce intră în locaş pentru săvârşirea Sfintei Liturghii. Liturghia însăşi este o înaintare a Bisericii spre împărăţie. Dar, deşi suntem chemaţi cu toții, pentru a intra în împărăţie avem nevoie de „haină de nuntă” (Matei 22, 11) adică de virtutea care să ne împodobească sufletul. Starea de desăvârşire şi, implicit, vrednicia de a intra în împărăţie, nu le putem dobândi cu puterile noastre ci „cu harul şi cu iubirea de oameni” ale lui Hristos, Mântuitorul nostru, care ne-a deschis calea spre Împărăţia Sa şi ne conduce în ea.
După secolul al X-lea se va generaliza utilizarea rugăciunii specifice iniţial Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare, rugăciune pe care o folosim până astăzi la ambele Liturghii. Punând în paralel cele două rugăciuni ale intrării care erau utilizate concomitent, una la Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, alta la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, şi erau rostite de către protos la intrarea în locaş, este evident că rugăciunea actuală nu se referă numai la cler ci şi la credincioşi care sunt împreună-slujitori la Sfânta Liturghie. „Intrarea noastră” despre care se vorbeşte în rugăciune este intrarea Bisericii în Împărăţia lui Dumnezeu împlinită simbolic prin intrarea clerului şi a credincioşilor în locaş, conţinuată cu intrarea clerului în altar prin uşile împărăteşti şi apropierea de Sfânta Masă. Esenţa intrării constă tocmai în apropierea de Sfânta Masă pentru că aceasta este „simbolul lui Hristos şi al împărăţiei lui Hristos. Cina la care Hristos ne adună pe noi, este jertfelnicul care uneşte pe arhiereu cu jertfa, este Cerul”.
Din secolul al IX-lea Intrarea mică se va restrânge la intrarea clerului cu Sfânta Evanghelie în altar, rugăciunea intrării fiind rostită înaintea uşilor împărăteşti. Se unesc astfel două acţiuni distincte; intrarea în biserică şi aducerea Evangheliei în adunarea euharistică în vederea citirii din ea. Acum, accentul cade pe purtarea solemnă a Evangheliei prin mijlocul credincioşilor şi aşezarea ei pe Sfânta Masă. Evanghelia Îl întruchipează pe Hristos al Cărui Cuvânt va fi ascultat în adunarea euharistică, este icoana cuvântătoare a lui Hristos. Purtarea Evangheliei prin mijlocul credincioşilor, intrarea prin uşile împărăteşti (simbol al uşilor cerului) şi aşezarea ei pe Sfânta Masă (simbol al Împărăţiei lui Dumnezeu) exprimă întreaga lucrare mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu Care S-a întrupat şi a venit în lume „ca să lumineze pe tot omul care vine în lume”(Ioan 1, 9), a trecut prin mijlocul oamenilor pentru a Se face cunoscut şi pentru a-L face cunoscut pe Tatăl („Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut” – Ioan 14, 7) şi a-i conduce astfel în Împărăţie.2
După rânduiala actuală consemnată în Liturghier, la începutul Vohodului, după ce a deschis ușile împărătești, preotul face trei închinăciuni și ridicând Sfânta Evanghelie, o dă diaconului (dacă slujește alături de preot), iar dacă slujește singur, o ține cu ambele mâini în dreptul feței sale. Înaintea Sfintei Evanghelii ținută de preot, este purtat sfeșnicul cu lumânarea aprinsă de ipodiacon, de eclesiarh sau de paraclisier, sau după caz, de un bărbat fie în vârstă sau mai tânăr, avându-și nu spatele, ci fața îndreptată către Sfânta Evanghelie care simbolizează tainic pe Domnul nostru Iisus Hristos.
Cel ce poartă lumânarea sau sfeșnicul, după ce trece prin mijlocul Bisericii, vine înaintea sfintelor uși împărătești și așteaptă cu smerenie înaintea icoanei Mântuitorului din Catapeteasmă. Preotul înconjoară Sfânta Masă și iese pe ușa diaconală pe care este reprezentat Sfântul Arhanghel Mihail, mergând către mijlocul bisericii. Aici, plecându-și capul împreună cu Sfânta Evanghelie, ce o ține în mâini, în jos către pământ, zice în taină rugăciunea intrării: Stăpâne Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai așezat în ceruri cetele și oștile Îngerilor și ale Arhanghelilor, spre slujba Slavei Tale: fă ca împreună cu intrarea noastră să fie intrarea Sfinților Îngeri, care slujesc împreună cu noi și împreună slăvesc bunătatea Ta. Că Ție se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea: Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor, Amin.
După aceea, merge cu Sfânta Evanghelie până la intrarea prin ușile împărătești. Aici după terminarea cântării Fericirilor sau a troparelor, preotul (sau diaconul dacă slujește), înălțând Sfânta Evanghelie, face semnul Sfintei Cruci cu dânsa înaintea ușilor împărătești, zicând cu glas înalt: „Înțelepciune, Drepți”. Apoi intră în Sfântul Altar și pune Sfânta Evanghelie pe Sfânta Masă deasupra Sfântului Antimis. Preotul, poporul și câtăreții la strană cântă cu evlavie și închinăciuni: Veniți să ne închinăm și să cădem la Hristos, mântuiește-ne pe noi Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ai înviat din morți (sau- Cel ce ești minunat întru Sfinți-dacă nu este duminică), pe noi, cei ce-Ți cântăm Ție, Aliluia. În acest timp tot poporul se închină făcând cu evlavie cele 3 închinăciuni (metania mică în cadrul căreia după semnul sfintei cruci se pogoară cu evlavie mâna către pământ).3
În continuare, ca să sporească trăirea noastră, cu ajutorul dezvăluirilor părinților bisericii, continuăm să explicăm misterul sfânt al actelor și rugăciunilor liturgice de la Vohodul Mic.
Deschiderea ușilor împărătești înseamnă deschiderea ușilor raiului, ușile Împărăției Cerurilor, pentru intrarea celor ce se ostenesc aici pe pământ, în ascultarea, păzirea și propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu din Sfânta Evanghelie și din celelalte dumnezeiești scripturi.
Prin plecarea capului la deschiderea ușilor împărătești, preotul invită tainic pe credincioșii din biserică, să se pregătească pentru intrarea în Împărăția lui Dumnezeu, care ni s-a deschis nouă tuturor, prin Întruparea, venirea în lume, activitatea mesianică și prin Jertfa Mântuitorului pe Crucea de pe Golgota. Prin acest semn, se mai atrage atenția întregului popor, pentru ca în toată vremea și în tot locul să se plece voinței lui Dumnezeu, pentru a fi împreună cu El, aici, pe pământ și după ieșirea din viață, în Împărăția Sa veșnică. Apariția preotului înveșmântat înaintea credincioșilor, între ușile împărătești, însemnează arătarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu trup omenesc.
Cele trei închinăciuni pe care preotul le face la începutul vohodului, înainte de a ridica Sfânta Evanghelie de pe Sfânta Masă, sunt închinăciuni înaintea Sfintei Treimi, înaintea Tronului Ceresc spre slava Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, îndemnând toată suflarea a se închina și a preaslăvi pe Creator.
Ridicarea Sfintei Evanghelii de pe Sfânta Masă, de către preotul slujitor, ne reamintește despre Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos la împlinirea vremii proorocite, din Preasfânta Fecioară Maria. (Coloseni 1,15-17; Evrei 1-2; Iacob 1,17; 1 Petru 1,19; 1 Ioan 4,9; 1 Ioan 5,14-18; Apocalipsă 1,3;Apocalipsă 22,13)4
Înconjurul Sfintei Mese cu Sfânta Evanghelie către Scaunul cel de Sus, înseamnă plecăciunea Fiului înaintea Tatălui Ceresc, sau ascultarea desăvârșită făcută Tatălui în timpul creației lumii nevăzute și a celei văzute (Facere 1-2), apoi pogorârea Sa din înălțimea cerurilor, jos, pe pământ pentru mântuirea lumii (Daniel VII,9,13,14,27; II, 44-45).
Continuarea și înaintarea cu Sfânta Evanghelie pe după Sfânta Masă, de la răsărit către apus, pogorându-se de la Scaunul cel de sus spre Sfânta Proscomidie, ne reamintește pogorârea din ceruri a Mântuitorului până aici jos pe pământ, și întruparea Lui în pântecele cel pururea fecioresc al Preasfintei Fecioare Maria, pentru noi și a noastră mântuire, așa cum ne mărturisește Sfânta Scriptură (Luca I, 26-33; Ioan VI 33-51,58 și Efeseni IV,9).
Trecerea preotului cu Sfânta Evanghelie pe lângă Sfânta Proscomidie, ne aduce aminte de Nașterea Mântuitorului în peștera Betleemului, copilăria și viața Sa particulară, Botezul, retragerea în pustie timp de patruzeci de zile și nopți petrecute în post și rugăciune, biruința asupra celor trei ispite, depărtarea diavolului ispititor și venirea Îngerilor care I-au slujit Lui (Matei I, II, și IV 1-1; Marcu I 1-13;Luca II,III, IV 1-10; Ioan I 1-34).
Sfeșnicul cu lumânarea aprinsă, sau acolo unde este cazul, lumânarea aprinsă purtată de paraclisier înaintea Sfintei Evanghelii, reprezintă tainic pe Sfântul Ioan Botezătorul. El fiind ales și trimis de sus, aștepta, pregătind prin predica și botezul cu apă al pocăinței, calea înaintea Domnului; iar, după ce L-a botezat în Iordan, L-a propovăduit lumii, zicând: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii” (Matei III 1-17; Marcu I 1-11; Luca I 5-25, 57-80, III 1-22; Ioan I 19-24, 36). Predica Sfântului Ioan Botezătorul, întemnițarea în carcera cetății Maheront, uciderea prin tăierea capului, toate au fost înainte-premergătoare activității mesianice dumnezeiești, patimilor, răstignirii și uciderii Fiului lui Dumnezeu prin Jertfa de pe Cruce pentru mântuirea lumii.
Sfeșnicul cu lumânarea aprinsă mai preînchipuie și pe Sfinții Îngeri care au slujit la Taina Întrupării Domnului (Luca I 25-38), la Naștere (Luca II 8-20; Efeseni I,6, III 10-21; Apocalipsă V 13), „Îngerii au venit și Îi slujeau Lui” după Botezul la Iordan (Marcu I 13; Matei IV 11). p.216 ……și de asemenea, ne amintește de mulțimea oștirilor îngerești, care întotdeauna slujesc și stau înaintea Lui. Amin, amin grăiesc vouă: De acum veți vedea cerurile deschise și pe Îngerii lui Dumnezeu suindu-se și pogorându-se peste Fiul Omului”(Ioan I51; Apocalipsa V 11).
Ieșirea preotului cu Sfânta Evanghelie din Sfântul Altar în naosul bisericii, înseamnă ieșirea Mântuitorului în lume, pentru propovăduire. Trecerea cu Sfânta Evanghelie prin mijlocul bisericii, închipuie pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos străbătând toate cetățile și satele din Iudeea și Galileea, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției și vindecând toată boala și toată neputința din popor, adică, întreaga Lui activitate mesianică până la jertfa de pe Cruce (Matei IV 23, IX 35, XXIV 14).5
Oprirea preotului cu Sfânta Evanghelie în mijlocul bisericii ne amintește că Mântuitorul și-a desfășurat activitatea Sa mesianică în centrul omenirii, după cuvântul psalmistului: „Dumnezeu Împăratul nostru mai înainte de veac a făcut mântuire în mijlocul pământului”(Psalmul 73, 13). Însemnând că mântuirea s-a lucrat mai întâi în mijlocul poporului evreu, care fusese ales, cunoștea pe Dumnezeu și se închina Lui: „Cunoscut este în Iudeea Dumnezeu”(Psalmul 75,48). De la poporul evreu a trecut lucrarea mântuirii la celelalte popoare care au crezut și au primit Botezul și Evanghelia mântuirii.
Aplecarea preotului cu Sfânta Evanghelie către pământ înseamnă pogorârea Mântuitorului din ceruri pe pământ, ascultarea făcută cu umilință Tatălui Ceresc până la moartea pe Cruce între cei doi tâlhari și pogorârea la iad, căruia i-a sfărâmat încuietorile slobozind sufletele drepților (Filipeni II 5-8; 1 Petru III 18-19; 1 Petru IV, 6).
Ridicarea preotului de către pământ în sus cu Sfânta Evanghelie, înseamnă suirea Mântuitorului din iad pe pământ, și de pe pământ la cer, slobozind și ridicând cu sine din iad sufletele drepților din veac în așteptarea lui Mesia (Efeseni IV 6-10).
Rugăciunea pe care o spune preotul cu capul plecat, în taină, în mijlocul bisericii la vohodul mic ne amintește de rugăciunile Mântuitorului făcute cu umilință Tatălui Ceresc în munte, la cină (Ioan 17), și în Grădina Ghetsimani (Matei XXVI 36-46; Luca XXII 39-46).6
Stăpâne Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai așezat în ceruri cetele îngerilor și ale Arhanghelilor, spre slujba slavei Tale, fă ca împreună cu intrarea noastră să fie și intrarea sfinților Tăi îngeri, care slujesc împreună cu noi și preamăresc bunătatea Ta.7
Ca să înțelegem sensul și valoarea imensă a acestei rugăciuni, vom reda câteva evenimente religioase legate direct de conținutul ei înalt: Profetul Isaia a văzut un tron înalt, mai înalt decât toate, iar deasupra lui stătea Domnul. A mai văzut casa lui Dumnezeu strălucind de slava divină și în jurul ei îngeri și Arhangheli, Serafimi, duhuri netrupești cu câte șase aripi; cu două își acopereau fețele, cu alte două picioarele, iar cu celelalte două zburau și psalmodiau unii cu alții și toți laolaltă Domnului un imn minunat care se auzea (din când în când se aude și jos pe pământ): „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul și pământul de mărirea Lui”(Isaia 6,1-4).
Profetul Daniil descrie asemănător slava lui Dumnezeu: El spune că Dumnezeu „Cel vechi de zile”, pentru care nu există timp, Veșnicul, Nemărginitul, a șezut deasupra unui tron care era „pară de foc, iar roțile lui erau foc arzător. Un râu nu de apă, ci de foc, curgea prin fața Lui. Duhuri nenumărate, Îngeri, Arhangheli, Heruvimi, Serafimi, Tronuri, Stăpânii, Domnii, Cei cu ochi mulți, slujeau pe Domnul”(Daniel,17,9-10).
Această oștire de îngeri și Arhanghelii care înconjurau Tronul lui Dumnezeu, ca să-L slăvească și să-L preamărească, a coborât în noaptea aceea de neuitat a Nașterii Mântuitorului Hristos, precum ne spune Sfântul Evanghelist Luca „…și îndată s-a arătat mulțime de oaste îngerească lăudând pe Dumnezeu și spunând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire”(Luca,2,13-14).8
Prin rugăciunea intrării: „ Stăpâne Doamne Dumnezeul nostru…” Liturghierul….preotul cere lui Dumnezeu ca intrarea în Sfântul Altar să fie împreună cu îngerii care împreună slujesc și preaslăvesc bunătatea lui Dumnezeu. Totodată, la această rugăciune, se cere ca și credincioșii Bisericii care slujesc prin cântare, lucrare, ascultare, păzirea rânduielilor sfinte și a păcii în Biserică să fie învredniciți a intra prin ușile împărătești cu mintea pentru a putea pricepe minunatele lucrări ale Sfintei Liturghii și pentru a dobândi Împărăția lui Dumnezeu.
Apocalipsa ne mărturisește și ea: „Și am văzut și auzit glas de îngeri mulți, de jur împrejurul tronului… al bătrânilor și era numărul lor zeci de mii și mii de mii”(Apocalipsa 5,11). Cererea rugăciunii „Stăpâne Doamne Dumnezeul nostru…”, se face ca să vină la Sfânta Jertfa îngerii și Arhanghelii și să slujească împreună cu noi. Simbolic, cetele îngerilor sunt închipuite de copiii care țin cele două prapore din spatele celui care duce făclia. Deci îngerii însoțesc triumfător această intrare a Domnului în Biserică, simbolizat de Sfânta Evanghelie.
Preoții evlavioși din vechime vedeau îngerii la acest Vohod, ca de altfel și la celelalte momente ale Sfintei Liturghii. Așa cântăm și la troparul Sfântului Spiridon: „îngeri ai avut slujind cu tine, Preasfinte”. Ceea ce s-a arătat clar Sfântului Spiridon de nenumărate ori, s-a descoperit timp de sute de ani, până în zilele noastre și unor preoți evlavioși, în câteva rânduri (nu permanent). Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că a cunoscut cândva un preot care s-a învrednicit să vadă o mulțime de îngeri, îmbrăcați cu veșminte strălucitoare ca soarele, adunându-se în jurul lui și însoțindu-l la Vohod. Și ceva și mai înfricoșător: s-a învrednicit să-l ridice la înălțime și să-l ajute să facă Vohodul. în continuare i-a văzut înconjurând Sfânta Masă și plecându-și capetele, cu mult respect. In unele momente stăteau tăcuți iar într-altele psalmodiau imnele liturgice împreună cu dascălii, acompaniindu-i atât de melodios, încât preotul acela s-a pierdut cu desăvârșire. (Grigorie Ieromonahul, „Dumnezeiasca Liturghie”, op cit., pag. 178)
Înainte cu câțiva ani, un creștin evlavios care priveghea a căzut în extaz și cu ochii sufletului a văzut în timpul Vohodului Mic pe preotul slujitor ridicând nu Evanghelia de pe Sfânta Masă ca să o dea diaconului, ci un Prunc mic, pe care L-a luat de subsuori, strălucitor, curat, ca să-L dea diaconului. Acesta la rândul lui, L-a luat și a săvârșit Vohodul Mic. A zis: – Înțelepciune, drepți! A trecut prin ușile împărătești și a pus Pruncul divin pe Sfânta Masă în timp ce toți, preotul, îngerii și poporul cântau: „Veniți să ne închinăm și să cădem la Hristos…”. Acolo s-a încheiat descoperirea divină. Când și-a revenit, sufletul său era plin de teamă, admirație și pace nețărmurită. Și-a simțit membrele ușoare și scăldate în lumină și o pace absolută domnea peste simțurile și gândurile lui. Această stare a ființei lui a ținut câteva zile. (Protos. Ștefanos Anagnostopouloos,din consemnările personale).9
În momentul când se săvârșește Sfânta Liturghie în biserică, chiar dacă este pustie, fie modestă sau săracă precum peșterile din Betleem, îngerii lui Dumnezeu se coboară și umplu locașul sfânt, slujind cu preotul smerit și simplu înaintea Celui Preaînalt.
Dacă slujește și diacon la slujbă, acesta arată cu orarul spre Ușile Împărătești, atrăgând atenția credincioșilor că raiul este deschis. Iar preotul binecuvintează intrarea sfântă cu mâna dreaptă, făcând semnul Sfintei Cruci asupra intrării: „Binecuvântată este intrarea Sfinților Tăi, Doamne, totdeauna acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.”(Liturghier-îndrumări)
Binecuvântarea intrării închipuie pe de o parte intrarea arhiereului o singură dată în Sfânta Sfintelor, iar pe de altă parte și cu totul special, intrarea de trei ori binecuvântată a sfinților lui Dumnezeu în împărăția cerurilor. Această binecuvântare ne atrage atenția că intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu şi împreuna-slujire cu îngerii presupun sfinţenia. Sfinţenia este împlinirea umanului şi fiinţa Bisericii. Binecuvântarea sfintei intrări, dată de preot, se face prin semnul Sfintei Cruci, pentru că Mântuitorul prin Jertfa de pe Cruce ne-a deschis nouă porțile raiului.
Sărutarea de către preot a Sfintei Evanghelii înseamnă cinstea și recunoștința pe care o arătăm Mântuitorului nostru Iisus Hristos pentru descoperirea voii dumnezeiești și pentru lucrarea actului mântuirii noastre. Suirea preotului din mijlocul Bisericii către Sfântul Altar înseamnă suirea Mântuitorului din iad, ieșirea din mormânt și ridicarea la rai, la Împărăția Sa.10
Cuvintele: Înțelepciune. Drepți!
Ridicarea Evangheliei şi exclamaţia „Înţelepciune, drepti!” este o mărturisire a prezenţei lui Hristos şi o atenţionare asupra felului în care trebuie să-L întâmpinăm; cu sufletul deschis spre primirea Înţelepciunii supreme şi cu trupul drept, în stare de veghe. „Care este această înţelepciune cu care se cuvine să luăm aminte la Sfintele Taine? Sunt gândurile ce se cuvine să le avem în timpul sfintei slujbe şi cu care trebuie să privim şi să ascultăm cele ce se săvârşesc şi se rostesc, gândurile cele pline de credinţă, cele ce nu au nimic omenesc într-însele.(…) Exclamaţia Drepţi! ne cere ca noi, care ne apropiem de Dumnezeu şi de Sfintele Taine să fim în stare de veghe şi nu de lenevire, ci cu înfiorare şi cu toată cucernicia să petrecem această convorbire cu Dumnezeu; iar cea dintâi dovadă a râvnei noastre este statura dreaptă a corpului, adică să facem aceasta nu stând jos ci în picioare. Aceasta e ţinuta celor ce se roagă”.11
În momentul acesta, sufletul fiecăruia dintre noi trebuie să se „îngemăneze” cu prezența miriadelor de îngeri și să primească intrarea Domnului nu doar în lume – așa cum ne sugerează Vohodul Mic – ci și în universul inimii noastre , care atunci va fi fericită.
Cuvântul „înțelepciune” se referă la Sfânta Evanghelie, adică la Domnul Iisus Hristos, înțelepciunea cea adevărată, coborâtă de sus. „Drepți”! se referă la credincioșii care primesc drepți și cu evlavie înțelepciunea descoperită de Dumnezeu. Ei trebuie să-și înalțe mintea și inima drept, și să ia seama la ceea ce urmează să se întâmple: Iisus Hristos înconjurat de Sfinții Îngeri și Sfinții Arhangheli este aici în biserică și intră în Sfântul Altar, ca să slujească Sfânta Liturghie.
Cuvintele „înțelepciune, drepți “! sună ca și cum preotul ar vesti triumfător: „Iată vă vestesc vouă bucurie mare care va fi la tot poporul”(Luca 2,1), adică cuvintele pe care îngerul le-a spus păstorilor. Creștinii din biserică sunt nevoiți să experieze minunea apariției îngerilor precum păstorii din Betleem, iar cei care trăiesc această realitate au trăsături distincte. Niciodată simțurile nu vor participa la acest extaz al sufletului, nu ne vor înșela, pentru că cel viclean se implică și vrea să ne amăgească! Deci, atenție!
Preotul se roagă ca și credincioșii înșiși să experieze această taină nepătrunsă a prezenței și a conslujirii, având veșmânt sufletesc potrivit, pentru că Domnul ne cheamă împreună cu îngerii să stăm la Cina Nunții Împărătești, la Masa Sfintei Jertfe. Povestirea de mai jos o confirmă: Sfântul Marchian, mergând la biserică intr-o dimineață de iarnă, a întâlnit un zdrențăros care tremura cumplit de frig. – Părinte, dă-mi și mie o haină! l-a implorat acela. El săracul, n-avea nimic altceva decât ceea ce purta pe el. I le-a dat și a rămas dezbrăcat. A fugit repede la biserică, s-a îmbrăcat în veșminte și a așteptat pe Patriarh pentru Sfânta Liturghie. Intre timp au venit și alți preoți, s-au îmbrăcat și aceia și așteptau. (Așa începea atunci Sfânta Liturghie, înainte de secolul al VII-lea, în prezența episcopului. Preoții așteptau la intrarea în biserică, venea episcopul sau patriarhul, lua Sfânta Evanghelie și săvârșea Vohodul Mic). Pe tot parcursul acelei Sfinte Liturghii, toți credincioșii și preoții conslujitori prezenți priveau ceva și ochii tuturor erau îndreptați către Sfântul Marcian: el purta un veșmânt de mii de ori mai strălucitor decât cel pe care-l avea patriarhul. Veșmântul lui simplu, preoțesc se schimbase într-unul dumnezeiesc, ceresc, grandios, luminat de razele și strălucirile harului divin. Au început șușotelile fraților slujitori și ale celorlalți arhierei. Cum este posibil ca un preot simplu să aibă veșmânt mai strălucitor decât patriarhul1? Pentru că supărarea cea mai mare o arăta întâistătătorul, care observase și el la rândul lui, la încheierea slujbei a ținut să-l cheme și i-a zis: – Vino încoace, Marchiane! Nu-ți este rușine? Ce veșmânt este acesta pe care-l ai pe tine? îți permiți să porți tu un asemenea veșmânt? – Dar ce veșmânt am eu, Preafericite? a întrebat uimit Sfântul. – Uite, așa de strălucitor n-am nici eu! – Vreți să mă necăjiți! – Iar tu îți bați joc de mine! Strălucește peste tot, luminează toată biserica, nici de lumânare n-ai nevoie, nici de nimic altceva! – Preafericite, veșmântul pe care-l port este cel pe care mi l-ați dat când m-ați hirotonit preot. Și cum se pregătea să arate veșmântul, s-a dezbrăcat și toți au văzut că era gol. Și a fugit strălucirea harului divin rămânând veșmântul sărac de dinainte. Atunci Patriarhul a priceput și s-a luminat; era dezbrăcat pentru că-și dăruise cuiva hainele și a înțeles că datorită milosteniei, Marchian avusese veșmântul slavei cerești.(Langhis Matei, „Marele sinaxar”, voi. I, Atena 1990 6, pag. 219)
Așa se împodobeau la Sfânta Liturghie preoții dinainte. Noi, ca să ne acoperim urâțenia, purtăm veșminte frumoase, adică acoperăminte! Un Sfânt nou al bisericii noastre, părintele Nicolae Planas când slujea, voia ca toate să contribuie la măreția Sfintei Liturghii. La Vohodul Mic, nu voia să meargă înainte doar o lumânare mică ci făclii mari, ca acelea care se poartă la Sfântul Munte, iar când se cântau “Fericirile” și troparele treimice, aprindea foarte multe lumânări înaintea icoanei lui Hristos și, în general, înaintea Sfintelor Uși. Purta felonul în așa fel încât (cu toate că era mic de statură și încovoiat) lua o poziție demnă și de multe ori făptura lui duhovnicească părea că atinge cerul. Cânta cu atâta evlavie încât odată, când se afla la strană în biserica Sfântului Ioan, a auzit îngerii cântând împreună cu el „Fericirile”, cântările treimice „Sfinte Dumnezeule” și multe alte cântări din Liturghia Sfântului Vasile. La un moment dat și-a întrerupt cântatul și apucând-o de mână pe fiica sa duhovnicească, bătrâna Marta, (pe care am cunoscut-o personal și am avut ocazia să aud din gura ei anumite întâmplări referitoare la Sfântul Nicolae Planas), i-a zis: – Auzi! Auzi, îngerii? – Nu-i aud, părinte! Și imediat i-a părut rău părintelui că i-a zis și vorbea singur: Ah, nu trebuia să-i spun! Oare de ce i-am spus? Nu trebuia să-i spun!( Marta Monahia „Sfântul părinte Nicolae Planas”, op. cit., pag. 42)
Ceea ce se întâmplă în biserică, stă sub semnul crucii și fiecare binecuvântare preoțească se dăruiește prin același semn; mâna preotului pe care o sărutăm și care ne binecuvântează transmite peste tot și pretutindeni în viața credincioșilor semnul Sfintei Cruci și binecuvântarea acesteia.12
Credincioşii răspund îndemnului de a-L primi pe Hristos cu toată cucernicia prin cântarea: „Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos. Mântuieşte-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ai înviat din morţi (Cel ce eşti minunat întru sfinţi), pe noi, cei ce-Ţi cântăm Ţie: Aliluia.”
Iniţial era un verset din psalm (Psalmul 94, 6) care a fost adaptat ulterior hristologic şi i s-a adăugat, din secolul al XI-lea, refrenul „Mântuieşte-ne pe noi…”. Cântând acest răspuns, întreaga adunare se închină şi cade duhovniceşte în faţa lui Hristos cerându-I mântuirea, adică intrarea în Împărăţia Sa, cu conştiinţa că numai prin mila Sa, a Celui ce a înviat din morţi şi este minunat întru sfinţii Lui, se poate realiza acest lucru.
Troparele şi condacele rânduite a fi cântate după aşezarea Evangheliei pe Sfânta Masă ne pun în faţă evenimentele mântuitoare şi sfinţii de care ne leagă perioada liturgică în care ne aflăm, ziua calendaristică (sfântul zilei) şi locaşul în care se săvârşeşte slujba (hramul). Aceste evenimente mântuitoare ne-au deschis calea spre Împărăţie, iar sfinţii ne sunt înainte-mergători. Intrând în dimensiunea veşniciei Împărăţiei lui Dumnezeu în care limitele temporale şi spaţiale sunt depăşite facem pomenirea lucrării mântuitoare a lui Hristos unindu-ne în rugăciune cu Maica Domnului şi cu sfinţii.13 Luând aminte la tainele care ni se împărtășesc la Dumnezeiasca Liturghie, este nevoie să se ridice și inimile noastre la realitățile dumnezeiești din timpul Sfintei Liturghii, ca să fie participarea noastră arvunire a Împărăției Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Preotul Silviu State
foto: doxologia.ro
Surse:
1). Pr. Prof. Florin BOTEZAN, Explicarea Sfintei Liturghii, p.52,;
2). Pr. Prof. Florin BOTEZAN, op.cit.,p.53;
3). Protos. Nicodim Măndiță, Dumnezeiasca Liturghie cu însemnătatea ei, Editura Buna Vestire, Bacău, 1994, p.207-210;
4). Protos. Nicodim Măndiță, op.cit.,p.211-212;
5). Protos. Nicodim Măndiță, op.cit.,p.215-217;
6). Protos. Nicodim Măndiță, op.cit.,p.219-221;
7). Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012, p.140;
8). Protopresbiteros Stefanos Anagnostopoulos, Explicarea Dumnezeieștii Liturghii –Introducere Generală, Editura Bizantină, București, 2005, p.122-123;
9). Protopresbiteros Stefanos Anagnostopoulos, op.cit., p.123-124;
10). Protos. Nicodim Măndiță, op.cit.,p.222;
11). Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieștei Liturghii, Editura Arhiepiscopia Bucureștilor, 1989, p.31;
12). Protopresbiteros Stefanos Anagnostopoulos, op.cit., p.124-127;
13). Pr. Prof. Florin BOTEZAN, op.cit.,p.54.
RO 
IT