„Ușile, ușile ! Cu înțelepciune, să luăm aminte!”
După sărutarea iubirii şi mărturisirea credinţei în Sfânta Treime, diaconul sau preotul rosteşte: Uşile, uşile! Cu înţelepciune, să luăm aminte! şi îndată se rosteşte Simbolul Credinţei. Domnul Iisus Hristos a dat ucenicilor Săi, şi prin ei şi nouă următoarea poruncă: „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor ca nu cumva să le calce în picioare şi întorcându-se, să vă sfâşie pe voi. (Matei 6,7) Hristos vrea să ne spună să nu aruncăm pietrele preţioase porcilor pentru că nu le apreciază valoarea, nu le doresc, ci le place să trăiască în noroi. Cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos sunt simbolice. Câinii şi porcii sunt acei oameni care nu cred în Dumnezeu şi trăiesc precum necuvântătoarele. Duc o viaţă în necuraţie şi păcat, în desfrânare şi noroi, hrănindu-se, la nesfârşit cu patimile lor. Desfrânaţii, ereticii, necredincioşii, nu sunt în stare să preţuiască cuvintele Evangheliei, dogmele sfinte şi Tainele Bisericii. Oricum le vor dispreţui pentru că triesc sub influieța celui rău… Să ne gândim ce măsuri se luau în perioada primară când nimeni nu putea să intre sau să iasă din biserica după bunul plac. În zilele noastre se observă o slăbire în păstrarea rânduielilor la Sfânta Liturghie, lucru care denotă că suntem „fii ai neascultării”. Din nefericire, astăzi nu mai avem diaconi strajeri la uşile Sfintei Biserici şi pentru că acestea rămân deschise până la Sfârşitul slujbei, pot să intre nederanjaţi şi cei de altă credinţă, ateii şi necredincioşii, blasfemiatorii şi cei cu vestimentaţie indecentă. Hristos îi așteaptă pe toți, dar biserica și sfânta slujbă trebuiesc respectate. Un credincios simplu şi evlavios, în timpul Liturghiei a văzut cu ochii sufletului, în extaz, o vedenie minunată. După rostirea cuvintelor „Uşile, uşile! Cu înțelepciune, să luăm aminte!” la rostirea Simbolului de credinţă, preotul a luat Sfântul Aer, l-a ridicat şi îl mişca ritmic deasupra Cinstitelor Daruri. Atunci a văzut că Sfântul Aer era ţinut, concomitent, de zeci de mâini îngereşti, care la un moment dat, au început să-l împăturească cu teamă sfântă şi evlavie multă. În acest timp, o piatră nevăzută s-a rostogolit „la uşa mormântului”, pe când buzele îngerilor psalmodiau dulce: „Doamne miluieşte, Doamne miluiește, Doamne miluieşte”. Sfântul Altar şi turla bisericii erau pline de Heruvimi şi Serafimi care cântau cântarea de biruinţă:”Sfânt, Sfânt, Sfânt…”, pe când mulţimea altor cete îngereşti asculta fericită şi încântată:„Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu…!”şi alte cântări neştiute.
Locaşul sfânt îl vedem în fiecare zi. El este o copie unica a locaşului ceresc al lui Dumnezeu. Cerul este reprezentat prin turla, în centrul căreia se pictează Domnul cerului şi al pământului, Pantocratorul, făcătorul şi creatorul. De acolo de sus, din turlă, El coboară şi observă oamenii de pe pământ. Dacă sunt cu judecată, II caută cu dor, zel şi teama sfântă, ţin poruncile evanghelice şi cultivă virtuţile. Observă dacă credinciosul este smerit la înfăţişare, la port şi mişcări în biserică sau este pierdut! El „cercetează inimile şi rărunchii” (Ps. 7,10). Toate le vede, toate le cunoaşte şi este iubitor de oameni, blând şi smerit, dar Mare şi Puternic. „Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Atotţiitorul”(Apocalipsă 1,8). Se arată, însă, şi ca drept Judecător pentru cei vicleni, nepocăiţi, care rămân în necredinţa şi erezia lor. Pentru aceia, ține într-o mâna Evanghelia căci prin ea „va judeca viii şi morţii”. Cu mâna cealaltă binecuvântează întreaga creaţie, lumea şi pe noi care ne aflăm în biserică.
În jurul Pantocratorului se pictează Serafimii cei cu şase aripi şi Heruvimii cei cu ochi mulţi, împreună cu lumea îngerească ce împlineşte voile lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. Imediat sub ei sunt reprezentaţi Profeţii care, cu „privirea lor profetică” au văzut şi profeţit cele cereşti, tainele nepătrunse ale Iui Dumnezeu, tronul şi judecata Lui. Mai jos, la cele patru colţuri sferice ale turlei, sunt cei patru evanghelişti care au vestit lumii voia lui Dumnezeu, au descoperit prin Evangheliile lor carele alegorice şi ascunse prezise de profeţi, ce s-au vădit „la plinirea vremii”, prin venirea Domnului Iisus Hristos pe pământ.
Fiecare dintre ei este reprezentat având lângă el un animal. Doar Sfântul Matei are un om. Acestea simbolizează următoarele: Omul de lângă Sfântul Matei reprezintă Naşterea din om a Mântuitorului Hristos. Leul Sfântului Marcu arată Majestatea Domnului. Viţelul din dreptul Sfântului Luca simbolizează Jertfa Izbăvitorului. Vulturul atribuit Sfântului loan îl arata pe acesta drept înălţimea teologiei.
Cele patru animale descrise de profeţii Miheia, Isaia, Daniel, Iezechiel şi de Apocalipsa Sfântului loan sunt cu ochi mulţi şi şase aripi (ochii mulţi dezvăluie atotcunoaşterea lui Dumnezeu, iar aripile mişcarea uşoară şi graba pe care o au ca
să împlinească fulgerător, cu grijă şi cu atenţie, voia lui Dumnezeu). Cele patru animale nu sunt necuvântătoare, ci creaturi duhovniceşti. Primul animal seamănă cu leul ca semn al demnităţii împărăteşti, al doilea cu viţelul ca semn al puterii, al treilea are chip de om şi simbolizează înţelegerea şi înţelepciunea, iar al patrulea seamănă cu vulturul care închipuie iuţimea şi înălţarea spirituală.
Preotul rostind: Uşile, uşile! Cu înţelepciune să luăm aminte! ne îndeamnă să luăm seama la simţurile, mintea şi gândurile noastre pentru că prin acestea vine moartea. Sfânta Scriptură ne spune că moartea vine „prin uşile încuiate”(Ieremia 9, 21).
Uşile sunt simţurile omului şi gândurile lui şi este o crimă să fim în biserică iar mintea noastră să călătorească spre închipuiri viclene. Deci să închidem şi să pecetluim toate simţurile prin luarea aminte şi rugăciunea “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”! Dacă omul credincios reuşeşte să se înstrăineze de lumea materială înconjurătoare, atunci poate, cu harul Sfântului Duh să ajungă, în extazul sufletului, la vederea Bisericii Triumfătoare şi a Tainelor necuprinse ale lui Dumnezeu.
Cuvintele „Uşile, uşile”, ne descoperă în scurt vremelnicia vieţii şi a lumii actuale, dar şi întoarcerea noastră în camerele nupţiale ale Mântuitorului care se va concretiza definitiv, irevocabil şi complet la venirea a doua a Domnului, după despărţirea cutremurătoare a credincioşilor de păcătoşi şi hotărârea definitivă a Dreptului Judecător.
Cu înţelepciune, să luăm aminte!
Acum suntem îndemnaţi să luăm aminte la înţelepciunea Simbolului de Credinţă sau a Crezului. El este ofranda înţelepciunii omeneşti făcută înţelepciunii divine, răspunsul Bisericii Luptătoare a credincioşilor la evenimentul întrupării Fiului şi Logosului divin. Crezul este o mărturisire de mulţumire a omului pentru darul mântuirii prin întruparea Fiului lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara, prin învăţătura dumnezeiască, prin Jertfa de pe Cruce, prin Moarte, Înviere, Înălţare şi A Doua Sa Venire întru slavă.
Mărturisirea Simbolului de credinţă făcută de toţi credincioşii, vădeşte mulţumirea tainică pe care o vom aduce în cealaltă viaţă pentru cuvintele şi modul minunat în care Pronia divina atotînţeleaptă S-a îngrijit de mântuirea noastră.
Prin această mulţumire, cei vrednici se arată recunoscători faţa de binefacerile divine.
Mărturisirea înseamnă un act personal şi responsabil în viaţa creştinilor. Ea este cauza martiriului şi a prigoanelor în existenţa Bisericii, pentru că toţi cei care vor să trăiască în Hristos Iisus vor fi prigoniţi de duşmanii din interior şi din
exterior ai credinţei, de idolatri, eretici, atei şi necredincioşi.
Urmează Crezul: Cred Într-Unui Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute…
Apoi, Cinstitele Daruri sunt descoperite, iar Sfântul Aer se mişcă în timp ce se rosteşte mărturisirea, arătând pe de o parte triumful credinţei, al Învierii din morţi a Domnului Iisus Hristos cu semnele: cutremurul, prăvălirea pietrei şi mormântul gol, iar pe de altă parte arătarea după dumnezeire a Domnului Hristos, Cel necuprins în Biserica luptătoare.
Prin intermediul Sfintelor Daruri, adică prin Întruparea şi Jertfa Lui, El Se face cunoscut după cât voieşte inimilor noastre la Sfânta Împărtăşanie. Învierea Domnului devine pentru noi un cutremur vizibil conform mărturiei Sfântului Evanghelist Matei: „Şi iată s-a făcut cutremur mare, ca îngerul Domnului, coborând din cer şi venind a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei.”(Matei 28,2)
Aceste mişcări simple ale preoţilor slujitori când descoperă Sfintele Daruri şi mişcă Sfântul Aer deasupra lor, fac cunoscute taine înfricoşătoare. Rostit tare în Biserica Primară, Crezul arăta că nu este mincinos ca al neamurilor şi necreștiniilor, ci adevărat, viu şi veşnic.
Mitropolitul martir Veniamin Kazanţef care s-a săvârşit prin împuşcare în timp ce slujea Sfânta Liturghie, a văzut coborând în Sfântul Potir o flacără de foc. Era ceva palpabil şi Dumnezeu a vădit-o ca să înţelegem că nu era un mitropolit oarecare. Flacăra uriaşă de foc era deasupra şi în interiorul Sfântului Potir, adică harul divin, pe care însă, nu l-au văzut toţi căci S-a arătat doar unora. Fiecare s-a învrednicit, după credinţei lui, să vadă asemenea lucruri, special aceia ai căror ochi sufleteşti erau deschişi şi nevinovaţi. Nici arhimandriţii şi egumenii slujitori n-au văzut toţi. Aceştia doar au auzit zgomotul şi au înţeles că se întâmplă ceva neobişnuit pe Sfânta Masă, dar în realitate pentru ei nu s-a întâmplat nimic ieşit din comun”.
Crezul are istoria lui. S-a alcătuit Ia primele două Sinoade Ecumenice.
Primul Sinod Ecumenic s-a ţinut în 325, în timpul împăratului Constantin cel Mare la Niceea Bitiniei. Au fost prezenţi 318 părinţi şi învăţători ai Bisericii, martiri şi mărturisitori, dintre care cei mai mulţi au suferit în timpul prigoanelor, şi aceştia au condamnat erezia înspăimântătoare a lui Arie care susţinea că a fost un timp în care Hristos, Fiul lui Dumnezeu n-a existat. Acesta nega dumnezeirea lui Hristos, îl considera creatură, aşa cum cred hiliaştii de astăzi, nepoţii duhovniceşti ai lui Arie. Protagonistul Sinodului I Ecumenic a fost Marele Atanasie, în acel timp, diaconul patriarhului Alexandriei.
Sinodul al Il-lea ecumenic, s-a ţinut în anul 381 în timpul împăratului Teodosie, la Constantinopol, unde au participat 150 de Sfinţi Părinţi, purtători de Dumnezeu şi învăţători, sub conducerea sfântului Grigorie Teologul. Sinodul a condamnat şi a afurisit un alt eretic, Macedonie, care nu accepta că Duhul Sfânt este Dumnezeu. Simbolul de credinţă începe cu cuvântul „cred”. Noi cei de astăzi, întunecați de satana, am ajuns să credem în toţi şi în toate, numai în Dumnezeu cel adevărat nu!…
Dogmele cuprinse în Simbolul de credinţă sunt foarte sigure, adevărate, vii, reale şi ne oferă viaţa veşnică. De aceea, toate câte se spun şi se învaţă fie scris, fie oral şi nu sunt conforme cu Simbolul de credinţă, sunt erezii şi înşelăciuni.
Fericiţi şi mulţumiţi sunt cei care cred şi trăiesc conform adevărurilor fundamentale şi reale cuprinse în Crez! Iar când ajung la sfârşitul vieţii lor, o încheie şi o pecetluiesc cu acest Crez.
Înainte cu mulţi ani, duhovnicul meu mi-a povestit despre cazul unui călugăr care, într-un an, în seara învierii pe când se afla lângă egumenul mănăstirii şi cânta pentru a zecea oară „Hristos a înviat’ a primit ascultarea să meargă la osuarul fraţilor adormiţi să le spună şi acestora „Hristos a înviat”!
A plecat imediat la osuar, a intrat cu lumânarea aprinsă şi le-a spus morţilor:
– Părinţi şi fraţi, stareţul m-a trimis să vă vestesc cu glas din cer că, Hristos a înviat! Şi minune! Toate oasele şi tigvele cuvioase ale fraţilor s-au ridicat la un metru înălţime! Au rămas pentru câteva minute nemişcate şi au revenit după aceea la locul lor. Iată minunea credinţei şi prevestirea învierii morţilor (episodul s-a întâmplat la mănăstirea Sfântul Pavel din Sfântul Munte şi este cunoscut tuturor).
În anumite părţi există obiceiul ca în ceasul când omul trage să moară, cineva să îngenuncheze lângă patul muribundului şi cu evlavie să rostească „Crezul”, „Tatăl nostru”, „Cuvine-se cu adevărat”, să citească Psaltirea, Noul Testament şi să-l îndemne pe muribund să spună în gând „Doamne mântuieşte-mă ! Maica Domnului ajută-mă”! „Crezul” pe care-l rostim la Dumnezeiasca Liturghie trebuie să fie crezul ființei noastre și să ne determine modul de a viețui pentru arvunirea vieții veșnice și a nu ne irosi existența pe acest pământ.
Preot Silviu State
Sursa: Protopresbiter Stefanos Anagnostopoulos, „Explicarea Dumnezeieștii Liturghii”, Editura Bizantină, București, 2005, pp.265-273.
RO 
IT