Selectează o Pagină

Loading


„Sus să avem inimile!”

Avem către Domnul.” Prin această chemare din Sfânta Liturghie ne pregătim să trăim duhovniceşte evenimentul Prefacerii Sfintelor Taine. „Mintea, inima, omul întreg este răpit şi transformat. Sufletul se schimbă şi se înalţă pe un munte înalt (Marcu 9,2), doar prin Duhul Sfânt chemat prin binecuvântarea apostolică. De acolo va privi şi se va desfăta de Masa Împărătească şi nestricăcioasă a vieţii veşnice. Mai simplu, prin minunea tainei liturgice, datorată cuvintelor: Sus să avem inimile, harul lui Hristos atotputernic ne răpeşte din Biserică şi ne urcă pe muntele iubirii Tatălui, unde este Tronul „dreptăţii divine”. Acest sentiment deplin al împărtăşirii harului şi iubirii este experiat de anumiţi preoţi şi creştini temători de Dumnezeu la acest moment al Sfintei Liturghii. Sufletul trebuie să dorească această înălţare cu toata puterea, şi cu cât dorinţa va fi mai smerită şi mai curată, cu atât darurile duhovniceşti vor fi mai mari.

Preotul ridică mâinile spre turla înaltă a bisericii, unde este Pantocratorul, Taborul cel de sus, cămara cea tainică înăuntrul căreia se va săvârşi unirea şi preschimbarea sufletului, asemenea Schimbării la faţă a lui Hristos. Este un loc ceresc, o înălţime a dumnezeirii, cu baza în jertfelnicul bisericii de pe pământ şi cu vârful nevăzut, inaccesibil ochilor noştri pământeşti. Trăsătura preoţilor sfinţi este mişcarea continuă de la un jertfelnic la celălalt, de la Sfânta Masă a bisericii de pe pământ, la cea a Bisericii Triumfătoare din ceruri. Mintea schimbată şi inima îşi înalţă privirea de la vederea frumuseţii din biserica lumească, la cea a altarului sfânt şi plin de lumina cerească.

Sfântul Grigorie Palama ne spune: „Deasupra Sfintei Mese este Hristos Însuşi, lumina lumii, care aduce şi oferă Trupul Lui iluminat, ca să-i atragă pe creştini şi să mântuiască
lumea. Ca să ne atragă şi pe noi”! (Sfântul Grigorie Palama, „Pentru cei ce se liniștesc în sfințenie”, Omilia 3,EPE2,202)

Sfântul Simeon Noul Teolog susţine că preotul trebuie să trăiască continuu în contemplarea frumuseţii dumnezeieşti a Jertfelnicului Ceresc. Prin textele scrierilor sale acesta ni se confesează: „Uneori îmi este foarte greu să înţeleg care dintre cele două lucruri mă desfată mai mult: bucuria razelor strălucirii divine din contemplarea dumnezeirii, sau hrana Sfintei Împărtăşanii pe care o am în gură? Gustul dumnezeiesc al gurii sau contemplarea minţii? Inima mea doreşte fierbinte contemplaţia frumuseţii dumnezeieşti, dar în acelaşi timp este atrasă şi se îmbată duhovniceşte de dulceaţa inefabilă a Sfintei Împărtăşanii, care începe din gură. Care dintre acestea doua? Cu cât privesc la lumina necreată a harului dumnezeiesc, cu atât mai mult mă topesc şi mă desfat de fericirea nedescrisă a gustului Sfintei Împărtăşanii. Astfel, nu mă satur niciodată de contemplarea razelor necreate ale dumnezeirii, nici de mâncarea şi băutura Trupului şi a Sângelui lui Iisus Hristos. Pentru că, atunci când mi se pare ca m-am
săturat de una, încep sa însetez nesătul, după cealaltă. Aşa că, întotdeauna, sunt şi înfometat şi însetat”. (Sfântul Simeon Noul Teolog, „Filocalia Pustinicilor”, Cuvânt moral 4, Tesalonic, 1988, Vol 19B. P.387.)

Cu siguranţă, nu pricepem prea mult din aceste cuvinte, pentru că nu avem acelaşi gust şi aceeaşi simţire duhovnicească şi astfel rămânem goi, surzi, reci şi nesimţitori. Dar ce înseamnă să ne înălţăm inimile? Ce înseamnă „inima” în limbajul bisericii? Ea este centrul fizic al vieţii organice al omului, dar în acelaşi timp este şi centrul existenţei în care se realizează comuniunea şi unirea noastră cu Dumnezeu. Adică, acel spaţiu duhovnicesc unde se dezvoltă întreaga viaţă spirituală şi în care lucrează energiile necreate ale dumnezeirii. Existenţa acestei inimi pline de Hristos, din punct de vedere duhovnicesc al Bisericii noastre este cu desăvârşire necunoscută chiar creştinilor şi aceasta se datorează mai multor cauze: vinovate sunt patimile noastre care întunecă mintea, necunoaşterea Sfintei Scripturi, necunoașterea dogmelor credinţei noastre şi a întregii vieţi duhovniceşti, îndepărtarea de Sfintele Taine, lipsa de experienţă şi de rugăciune neîncetată a minţii coborâte în inima, aşa cum ne învaţă Părinţii pustiei. Mulţi se întreabă şi vor să ştie cât mai multe despre punerea în practică a rugăciunii inimii. O fac însă „în principal” dintr-o pornire egoistă şi dorinţă de performanţă, urmărind exclusiv doar roadele ei, fără să înţeleagă nevoinţa care se cere pentru curăţirea de patimi.

Rugăciunea inimii necesită multă luptă, care nu constă în strădania de a cobori mintea în inimă. Cu patimile pe care le avem vom întâlni doar întuneric, înşelăciune şi pervertire drăcească. în loc de har şi de lumină divină vom întâlni lumini demonice. Aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, prima condiţie pentru a dobândi rugăciunea minţii este experierea durerii aproapelui ca pe durerea noastră, şi nu numai pe a aproapelui ci şi pe a duşmanului nostru de orice fel, a celui care ne înjură, ne nedreptăţeşte şi ne necinsteşte.

Durerea şi ispita acestuia trebuie să devină agonia noastră. După aceea urmează izbăvirea de patimi, dobândirea unei conştiinţe liturgice curate, participarea la Sfintele Taine, respectarea poruncilor, cultivarea virtuţilor şi altele. La sfârşitul acestora vom simţi harul dumnezeiesc care lucrează mântuirea omului cu voia acestuia, tainic şi discret. Inima omului nevoitor se străduieşte să lupte, are acest imbold dar se şi forţează, atunci când plânge şi se pocăieşte cu adevărat.

Fericitul părinte Sofronie de la Essex ne spune că spaţiul luptelor duhovniceşti ale creştinului este inima, iar cel ce doreşte să ducă rugăciunea minţii în inimă, adică să coboare mintea în inimă, înţelege uşor cuvântul Psalmistului David:
„Ca să pătrundă înlăuntrul omului şi în adâncimea inimii lui”(Psalmul 63,7).

Inima devine un ocean imens şi dacă ai vrea să-i găseşti centrul te pierzi. Acelaşi lucru se întâmplă şi când intri în inimă prin rugăciunea minţii. Sfânta Scriptură prin glasul sfântului Petru numeşte inima omul ascuns:„omul cel tainic al inimii”(1Petru 3,4), iar mai jos ne spune că este locul în care se preamăreşte şi se sfinţeşte Dumnezeu: „…pe Domnul, pe Hristos să-L sfinţiţi în inimile voastre”(1Petru 3,15).

Din acest ultim verset reiese clar că inima smerita şi curată este biserica lui Dumnezeu, Jertfelnicul este Sfânta Masă, iar mintea este preotul. Inima se aseamănă cu cămara în care mintea primeşte pe Domnul şi aici are loc şi arvuna Duhului Sfânt, căci tot Sfântul Pavel ne spune că „Dumnezeu a dat arvuna Duhului în inimile noastre”. ( 2Corinteni 1,22)

Textele Sfintei Scripturi care se referă la inimă, în diferitele ei ipostaze şi cu caracteristici specifice, sunt numeroase. Unele texte biblice sunt întunecoase şi tendenţioase, pentru că se referă la inima omului necredincios care devine din nefericire, centrul păcatului şi lucrează împotriva firii: „din inimă ies: gândurile rele, adulterul, desfrânarea, furtişagul, mărturia mincinoasă, hula”. (Matei 15,19)

Inima este dominată cu uşurinţă de trei patimi înfricoşătoare: ignoranţa, uitarea şi împietrirea: „Voi cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă.,.”, spunea evreilor primul martir şi arhidiacon Ştefan. (Fapte 7,51) În inimă localizăm încă două necuraţii: necurăţia trufiei, care l-a aruncat pe lucifer şi l-a făcut diavol şi trufia destrăbălării şi pervertirea minţii. Deci, inima noastră trebuie să se cureţe de slăbiciunile patimilor şi aşa, curată şi neîntinată, să se poată înălţa la Jertfelnicul dumnezeiesc. În cadrul Sfintei Liturghii prin inimă înțelegem lumea interioară a omului, necuprinsă şi nevăzută. „Inima este gândul, sentimentul, voinţa omului, acel „chip al lui Dumnezeu.”

Pr. Silviu State


Sursa: Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, „Explicarea Sfintei Liturghii”, Editura Bizantină, București, București, 2005, pp.282-285.

 

ro_RORO
Copy link