Selectează o Pagină

Loading


„Odată Părintele Gheorghe Athonitul, un mare ascet al veacului trecut, spunea că un eremit oarecare l-a întrebat pe un diavol: Care sunt lucrurile cele mai înfricoşătoare din viaţa voastră necurată şi întunecoasă? Iar diavolul i-a răspuns:Întâi de toate Botezul prin care pierdem cu desăvârşire stăpânirea şi dreptul asupra voastră. Apoi acel lemn cu semnul lui (se înţelege Sfânta Cruce şi semnul Sfintei Cruci) care ne chinuieşte, ne alungă şi ne distruge. Şi cel mai înfricoşător este Împărtăşania, mai cumplit decât gheena focului, decât, iadul în care trăim. De cel care este curat şi se împărtăşeşte cu vrednicie, nu numai că nu putem să ne apropiem, dar ne temem şi să-l întâlnim! Şi imediat a adăugat: chiar dacă acestea sunt pentru noi moarte şi cutremur, suntem recunoscători oamenilor, în special creştinilor dezinteresaţi care prin patimile lor, prin voinţă proprieîndepărtează de la ei lucrarea şi harul dumnezeiesc al Tainelor. Astfel, creştinii înşişi ne dau dreptul să stăpânim peste inimile lor, atunci când nu fac niciodată pocăinţă. (Pr. Paisie Aghioritul, „Părintele Hagi Gheorghe”, „Părinți Aghioriți…”, p.28)

Din această relatare, noi creştinii înţelegem pe viu cât de preţioasa este Taina Sfintei Împărtăşanii, mai ales când participăm cu inima curata şi neîntinată. Sfinţii Părinţi purtători de Dumnezeu „aceste flori mult mirositoare ale raiului”, ne spun că prefacerea Darurilor se săvârşeşte şi se concretizează în lumina dumnezeiască, deosebită de lumina zilei sau a soarelui, în buchetul de raze cereşti care acoperă Darurile, Sfânta Masa şi pe preotul slujitor. Lumina dumnezeiască este necreată, fără formă, strălucitoare şi dătătoare de pace. Există mărturii personale ale unor suflete curate, preoţi şi credincioşi, precum mărturia vrednicei de pomenire Magdalena din Hrisoleantisa Eghinei, ucenica sfântului Nectarie.

Aceasta mi-a povestit într-o vizită, că în timpul unei prefaceri a Darurilor a văzut cu ochii ei trupeşti că totul Sfântul Altar s-au umplut de o lumină supranaturală. Sfântul Nectarie, Sfintele Daruri şi Sfânta Masă, toţi erau scăldaţi şi se pierdeau în acea lumină neobişnuită, uimitoare, caldă, extatică şi orbitoare. Era necreată, din altă lume; iar faţa bătrânei, aşa cum vorbea în noapte, a început să se lumineze, să strălucească.

Dumnezeu este veşnic, atemporal, imaterial, duh, şi la fel şi această Lumină imaterială. Spre deosebire de lumina creată a soarelui, aceasta este necreată pentru că este din Dumnezeu. Mulţi în decursul veacurilor şi până astăzi, slujitori vrednici şi curaţi ai Celui Preaînalt, în clipele înfricoşătoare ale Prefacerii s-au umplut de aceasta, în trup sau în afara lui. Ei intră într-un mod de nedescris şi suprafiresc în abundenţa strălucirii, sau aceasta pătrunde în înlăuntrul lor. Şi întreaga lor existenţă este cuprinsă de o dulceaţă fără margini şi inexplicabilă, de pace, teamă şi admiraţie. Focul mistuitor al fericirii divine, devine o prelungire a sufletului lor, preoţesc şi rugător în veşnicie, în Altarul cel mai presus de ceruri, în corturile sfinţilor, în bucuria treimică necreată a raiului. Aceasta o confirmă şi mărturia trăită a Sfântului Macarie Egipteanul: „Această taină este lumină doar pentru cei despatimiţi” (Sfântul Macarie Egipteanul, Despre cum să ne rugăm neîncetat cu luare aminte) Noi suntem lipsiţi de aceste experienţe mai presus de cuget şi ne este destul că păşim pe pământ. Dar ele există şi o confirmă istorisirile consemnate.

După „Pe Tine Te lăudam”, preotul îşi apleacă adânc capul şi rosteşte şoptit partea culminantă a Sfintei Anaforale: „Încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească şi fără de sânge, şi Te chemăm, Te rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem: Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste Daruri, ce sunt puse înainte. Şi fă, adică, pâinea aceasta, cinstitul Trup al Hristosului Tău. Amin. Iar ceea ce este în potirul acesta, Cinstitul Sânge al Hristosului Tău. Amin. Prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt. Amin. Amin. Amin.” (Liturghier, 2012, pp.176-177).

Preotul roagă pe Dumnezeu Tatăl ca Duhul Sfânt să vină întâi peste noi şi apoi peste Darurile puse înainte. Oare de ce acest lucru? Răspunsul îl aflăm din viaţa şi Tradiţia Bisericii. Dacă Sfântul Duh nu coboară, mai întâi peste noi, cum vom fi noi, preoţii şi poporul, vrednici să aducem această Jertfă lui Dumnezeu? Acesta, aducând harul şi puterea curăţitoare în sufletul nostru, va săvârşi aici prima dată dumnezeiasca prefacere, ca după aceea s-o plinească şi asupra Cinstitelor Daruri, în primul rând noi şi apoi Darurile de pâine şi de vin. Pâinea se face din grâu, iar acesta încolţeşte în pământ, este pământ! Vinul se face din strugurii viţei de vie care creşte din pământ. Este şi acesta pământ! Din acelaşi pământ venim şi noi, dar suntem mai răi decât el, îl depăşim în întinare căci, de cele mai multe ori, lumea noastră interioară este plină de fapte ruşinoase, de patimi şi de fărădelegi.

Este cunoscut, că păcatul ne lipseşte de harul divin şi ne aflăm morţi duhovniceşte. Ceea ce cerem noi este să ne curăţim prin pogorârea Sfântului Duh, să ne transformăm, să suferim o prefacere dumnezeiască. II rugăm aceasta pentru că, din nefericire, în timp ce prefacerea sfântă are loc în noi, clerici şi laici, rămânem străini faţă de această minune a Jertfei nesângeroase. Taina se săvârşeşte, indiferent de vrednicia preotului şi de starea morală a creştinilor prezenţi.

Înainte cu câţiva ani, câţiva călugări din Sfântul Munte au hotărât să-l judece pe stareţul lor pentru lipsa de zel duhovnicesc, pentru neorânduieli, pentru ecumenism, şi pentru altele asemenea. Unul dintre aceşti zeloşi a mers la privegherea obişnuită şi, la sfârşit, avea de gând să-l acuze şi să-l mustre cu asprime pe Avva în faţa tuturor călugărilor, mai ales că era de rând la slujba din acea seară. A stat deci într-o strană şi urmărea cele săvârşite. Când s-a apropiat momentul Sfintei Împărtăşanii, stareţul a ieşit cu Sfântul Potir în mâini şi a rostit: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi-vă” iar călugării, unul câte unul, în ordine şi cu frică de Dumnezeu, se apropiau de Sfântul Potir. Deodată, acest călugăr zelot şi-a acoperit faţa cu mâinile şi, tulburat, a dat buzna spre ieşirea din biserică. Această scenă ciudată a văzut-o un alt preot care nu slujea, şi s-a dus repede după el. L-a ajuns în curte şi l-a întrebat: -Ce aveţi, părinte? De ce plecaţi? Vă este cumva rău? Acela, tulburat, i-a răspuns: -Ce să spun! Avva este un sfânt…! L-am văzut când îi împărtăşea pe părinţi, scăldat în razele luminii dumnezeieşti, care-i învăluia şi pe monahi. Oare mă vor crede zeloţii când le voi spune? Am mers şi eu la Sfântul Munte şi la întâlnirea pe care am avut-o cu preotul ucenic al Avvei, (care deja a adormit), mi-a povestit cele întâmplate, exact cum vi le-am redat.

Această întâmplare este confirmată în alt mod de Sfântul Nicolae Cabasila, care ne spune următoarele: „Hristos, Lumina unică, coboară cu Sfânta Împărtăşanie din cer pe pământ şi străluceşte… Toate se umplu de Lumina dumnezeiască, şi, iată, este adevărat. Această Pâine Sfântă, adică Trupul Domnului, din care ne împărtăşim aici, pe Sfânta Masă, şi o purtăm în noi, îndreptaţi către împărăţia Cerească, va apărea atunci la a doua Lui slăvită venire. Toţi ochii o vor vedea şi Aceasta îşi va arăta frumuseţea ei la răsărit şi la apus ca fulgerul, într-o clipită de timp. Cu această rază a Luminii dumnezeieşti trăiesc credincioşii, fericiţii care se împărtăşesc cu vrednicie. Ei ajung la viaţa veşnică strălucind în această lumină neînserată, de care se bucura în tot timpul existenţei lor pământeşti”. (Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos)

Sfântul Justin Martirul aseamănă prefacerea Cinstitelor Daruri cu Bunavestire, când Duhul Sfânt S-a coborât desupra Fecioarei Maria, şi s-a realizat întruparea Cuvântului. La fel, şi în timpul Sfintei Jertfe, lucrarea şi puterea Sfântului Duh, preschimbă pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos. Fiecare Sfântă Liturghie este o nouă Bunavestire. În locul Preacuratei Născătoare de Dumnezeu este Biserica ortodoxă, cea una, sobornicească şi apostoîească. Şi, precum Trupul Bisericii prin gura preotului, zice: „Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi”…în acelaşi mod repetă şi Pururea Fecioara: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău” (Luca 1, 38), şi se împlineşte Bunavestire a Născătoarei de Dumnezeu. (Grigorie Ieromonahul, Sfânta Liturghie,p.88)

Prin Taina Sfintei Euharistii, Sfânta noastră Biserică devine mamă născătoare de Dumnezeu. Sfântul Duh, Mângâietorul, coboară asupra ei şi a Cinstitelor Daruri, iar Cuvântul lui Dumnezeu se plăsmuieşte în acest mod tainic şi se naşte Cel fără de timp şi Se oferă jertfit pe Sfânta Masă „pentru viaţa şi mântuirea lumii”.

Sfântul Ioan Damaschinul pune prefacerea Cinstitelor Daruri în legătură cu creaţia lumii, pentru că şi ea s-a săvârşit cu lucrarea şi puterea Sfântului Duh. (Sfântul Ioan Damaschin, Opere complete) În continuare, Sfântul Nicolae Cabasila spune ca după cuvintele sfinte ale prefacerii: „Toată lucrarea sfântă s-a dus la bun final şi s-a săvârşit, Darurile s-au sfinţit, jertfa s-a încheiat, iar Iisus Hristos, Minunea cea Mare, se vede aşezat pe Sfânta Masă”. (Sfântul Nicolae Cabasila, „Explicarea Sfintei Liturghii”) Expresia „s-a încheiat şi s-a săvârşit”, este din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare şi înseamnă că după invocare toate s-au întâmplat şi s-au desăvârşit. În catehezele sale, sfântul Chirii al Ierusalimului zice: „Ceea ce atinge Sfântul Duh se sfinţeşte şi se preface”. (Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheza17)

Cei mai mulţi dintre Sfnţii Părinţi identifică această coborâre a Sfântului Duh cu Rusaliile. Astfel, momentul coborârii şi al venirii Sfântului Duh peste Cinstitele Daruri este Cincizecimea Sfintei Jertfe. „Timpul acesta al Sfintei Euharistii înseamnă timpul Cincizecimii”, după sfântul Ioan Gură de Aur. (Grigorie Ieromonahul, „Sfânta Liturghie”) Sfântul Simeon Noul Teolog ne vorbeşte chiar despre o coborâre văzută a Sfântului Duh.

Sfântul Simeon, purtătorul de Dumnezeu povestea, chipurile despre altcineva, voind să se ascundă pe sine. „Am ascultat pe un ieromonah care m-a încredinţat că n-a slujit niciodată până ce n-a văzut Duhul Sfânt coborăndu-se, aşa cum L-a văzut şi la hirotonia sa, în timp ce arhiereul rostea rugăciunea, din cartea aşezată deasupra capului său nevrednic. Şi l-a întrebat, cum L-a văzut atunci la hirotonie şi în ce chip? Şi el a răspuns că L-a văzut simplu şi fără formă, ca Lumina strălucitoare. Şi cum se minuna, Duhul Sfânt i-a zis în taină:

– Eu vin în acest chip la toţi profeţii, şi apostolii şi sfinţii, şi la toţi aleşii Lui Dumnezeu din zilele de astăzi, mai ales la Sfânta Jertfă, ca şi la celelalte Taine ale Bisericii, pentru că Eu sunt Duhul cel Sfânt al Lui Dumnezeu, a Căruia este slava şi puterea în veci, Amin.” (Grigorie Ieromonahul, „Sfânta Liturghie”)

Cuvintele : „încă Iţi aducem Ţie…”, sunt simţite de 2000 de ani şi săvârşesc minunea tuturor timpurilor. Ele produc durere şi bucurie, lacrimi de pocăinţă şi desfătare divină călugărilor şi episcopilor, asceţilor şi patriarhilor, bogaţilor şi săracilor, conducătorilor şi robilor, tinerilor, bătrânilor şi copiilor, bărbaţilor şi femeilor, învăţaţilor şi neînvăţaţilor.

Cuvintele acestea s-au auzit, se aud şi se vor auzi în miile de biserici, de la biserica sfânta Sofia din Constantinopol, până la ultima bisericuţă din insule sau din munţi, de la bisericile metropolitane strălucitoare ale oraşelor, până la cele căţărate pe stâncile Muntelui Athos, de la pustiurile şi crăpăturile pământului până la catacombele martirilor.

Când eram paroh la Biserica Sfântul Atanasie Evsomon, din Tesalonic, mi s-a povestit vedenia înfricoşătoare a unui preot aflat    în extaz, în timp ce citea cu multă evlavie rugăciunile Sfintei Împărtăşanii, ca să meargă să slujească Sfânta Liturghie.

Deodată s-a văzut pe sine în sfânta Biserică, slujind în timpul Prefacerii Cinstitelor Daruri. Ochii sufletului erau orbiţi de un stâlp de lumină strălucitor, ce acoperea Sfintele Daruri şi, în acelaşi timp, un Prunc cam de un an, era culcat în faţa acestora, cu o strălucire atât de neobişnuită care întrecea strălucirea soarelui. Razele dumnezeieşti ale Pruncului îl luminau şi pe el şi a venit momentul înfricoşător al Sfintei Împărtăşanii.
Atunci, – o minune! – preotul L-a îmbrăţişat pe Prunc, iar Acela pe preot şi, pe loc, i s-a părut că a înnebunit! Oare nu cumva i se părea? Nu, pentru că acum mânca din Prunc, dar şi Acesta mânca din el şi se umplea de Hristos şi devenea luminos, deşi amândoi rămâneau cu desăvârşire întregi. Deodată, aude vocea dulce a Pruncului spunând: „Acesta este Trupul Meu…, Acesta este Sângele Meu,.., spre iertarea păcatelor”. Şi pe loc, Stăpânul Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul lumii în mijlocul psalmodiilor cereşti, ale zecilor de mii de glasuri îngereşti îl cuprinde pe preot şi îl duce la ceruri, „urmat de miile de suflete ale celor vii şi ale celor morţi”, care au fost pomeniţi în timp la Sfânta Proscomidie de acest slujitor sfinţit. După toate acestea, „venindu-şi în fire”, şi nerezistând desfătării divine a vedeniei negrăite, a căzut la pământ şi, din cele ce i s-au spus, nu s-a simţit bine multe zile. Ce a fost, după aceea nu ştiu, mă nefericesc pe mine, care nu m-am interesat să aflu mai multe despre acel preot binecuvântat, să-l caut, să-l aflu şi să primesc binecuvântarea lui”.

După ultima invocare: „Prefăcându-Le cu Duhul Tău Cel Sfânt”, urmează de trei ori Amin, Amin. Amin, care ţine locul rugăciunii fierbinţi „Aşa să fie”. Cele pentru care preotul se roagă să devină realitate se întâmplă, minunea cea mare are loc.

In acest moment, preotul este stăpânul absolut al Bisericii. Doar pentru câteva clipe, însă, căci urmează Prefăcându-Le cu Duhul Tău..,, şi, imediat, Jertfa nesâgeroasă devine
moştenirea şi prinosul întregii Biserici, a tuturor creştinilor ortodocşi. După cântarea Pe Tine Te lăudăm…, ar fi bine ca strana sa tacă, tăcerea ne trezeşte sufletul, aduce darul lacrimilor, odată cu rugăciunea tainică, cerească, ce cheamă Numele divin: „Doamne lisuse Hristoase, miluieşte-mă”!

Dacă în Apocalipsă (capitolul VIII, 1) „s-a făcut tăcere în cer ca la o jumătate de ceas” – ca îngerul sa deschidă cartea a şaptea cu toate descrierile înfricoşătoare – cu mult mai mult, în acest moment al Prefacerii se cere tăcere, când cele întâmplate prevestesc taine incomparabil mai mari decât ale celor ce vor fi în lume. Chiar şi puterile Arhanghelilor „doresc să audă glasul Evangheliei Domnului Dumnezeu şi să privească la chipul Jertfei Sfinte şi sa se bucure de dumnezeiasca şi Sfânta Liturghie”. (Sfântul Maslu) Dar nu pot, şi-şi acoperă cu aripile feţele lor. In aceste momente, inimile preoţilor nu se luptă numai cu emoţia şi teama, dar şi cu o lipsă de curaj justificată. Ei pricep foarte bine că, în ciuda nevredniciei lor, se întâmplă ceva măreţ, mai mare decât minunea acestei lumi întregi, şi trebuie sa îndrăznească s-o ceară,. Primul cuvânt care-i vine pe buze preotului este „încă”. Adică, încă nădăjduiesc să cer Doamne, eu nevrednicul…, „Şi Te rugăm”, şi „Ne rugăm”, „Şi cerem”. Expresia ochilor, a feţei, contracţia muşchilor şi mişcarea, extazul inimii, înclinarea capului şi a corpului, tremurul genunchilor, lumea întreagă a simţurilor şi a duhului se află în stare de invocare, cerere şi rugăciune.” Pentru aceasta Părintele Efrem Filoteiul ne spune: „Ce măreţie este Dumnezeiasca Liturghie! Cât de mult cinsteşte Dumnezeu pe om! Vine împreuna cu cetele îngereşti la fiecare Sfântă Liturghie și-l hrănește pe om cu Sfântul Său Trup şi Sânge! Dumnezeu ne-a dăruit totul! Ce lucru trupesc sau duhovnicesc, stricăcios sau nestricacios ne lipseşte? Nici unul! Dacă ne dăruieşte zilnic îndumnezeitorul Său Trup şi Sânge, ce poate fi superior acestora? Sigur că nimic! În ce taine l-a învrednicit Dumnezeu pe omul pământesc să slujească! O, iubire cerească, nepreţuită! O picătură de iubire dumnezeiască este mai mult decât toată iubirea de pe pământ, trupească şi lumească!”

Pr. Silviu State


Sursa: Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, „Explicarea Sfintei Liturghii”, Editura Bizantină, București, 2005, pp.317-323

ro_RORO