„Adunați împreună, formăm Biserica și săvârșim prin preoți Dumnezeiasca Liturghie.
Un adevăr valabil pentru mine și pentru fiecare slujitor este că nu păstoresc eu smeritul și nevrednicul, ci însuși Dumnezeu. El este Cel Care conduce prin mine, nenorocitul și păcătosul turma Sa, adică pe voi. Împreună, suntem îndrumați de către Stăpân la pășune, la Legea duhovnicească, la livezile Raiului, ale cerului și ale Sfintelor Scripturi.
În continuare voi face pe scurt referire la anumite simbolisme ale Sfintelor Vase:
Sfântul Potir este vasul din care ne împărtășim. Înainte de Sfânta Prefacere, Sfântul Potir simbolizează vasul Patimilor în care chinuitorii au pus oțet și fiere și L-au adăpat cu buretele pe Hristos, când a strigat: „Mi-e sete”. De aceea, în Sfântul Potir se ține permanent un burete, când acesta se află la Proscomidiar sau în dulăpiorul cu Sfinte Vase. Tradiția ne spune că Sfântul Evanghelist Ioan a adunat în același vas Sângele și Apa care au curs din coasta Domnului, străpunsă de soldatul roman cu sulița. După sfințirea Darurilor, Sfântul Potir preînchipuie paharul în care Domnul a săvârșit Taina Sfintei Euharistii la Cina cea de Taină.
Sfântul Disc simbolizează cerul, de aceea are o formă rotundă. El ține pe Stăpânul și Domnul, Cel ce a făcut cerurile. De multe ori are imprimat chipul Maicii Domnului, din pântecele căreia a ieșit Iisus Hristos.
Steluța închipuie stelele cerului și, în special, steaua care i-a îndrumat pe cei trei magi la Betleem „Și a stat deasupra unde era Pruncul, cu Maria mama Lui”(Matei 2, 9-11). Ea se așează pe Sfântul Disc deschisă în forma Crucii.
Sfânta Copie preînchipuie sulița pe care au folosit-o soldații împungând Coasta Mântuitorului din care a curs sânge și apă, dovedindu-se certitudinea morții Domnului. La Proscomidie, cu Sfânta Copie facem simbolic exact mișcarea pe care a făcut-o soldatul împungând Trupul Domnului, în timp ce rostim: „Și unul din ostași, cu sulița coasta Lui a împuns și îndată a ieșit sânge și Apă”(Ioan 19,34). Rostind aceste cuvinte, punem în Potir vin și apă. La acest capitol relatăm o întâmplare adevărată a Sfântului Teodosie din Argos:
Acest sfânt a slujit o singură dată în viața lui. în prima zi l-a făcut diacon, în a doua preot iar în a treia zi a slujit prim a Liturghie. Când a ajuns la momentul împungerii Sfântu lui Agneț cu Sfânta Copie, s-a văzut pe sine ca soldat împungând cu o sulița ascuțită Trupul lui Hristos, și îndată a ieșit din coastă sânge și apă.
Cine știe cu câtă spaimă și cutremur a pus în continuare vin și apă în Sfântul Potir! L-a cuprins așa o groază dumnezeiască, încât după ce a încheiat Sfânta Liturghie, n-a mai slujit niciodată! (Arhimandritul Ghervasie Paraschevopoulos, „Expunere Ermineutică la Sfânta Liturghie”, Patras, 1958, pag.52 din www.ortodoxia.md)
În secolul nostru ceva asemănător s-a întâmplat părintelui leronim cel ciung, de la Eghina, care s-a retras la schit până la moarte, în anul 1996. Cu un an înainte, l-am vizitat cu preoteasa și după multe sfaturi, mi-a povestit în mod special, cu multă smerenie, cum și de ce a părăsit preoția. În 1923, când era încă diacon și se numea Vasile, Mitropolitul Pantelimon al Karistiei, într-o vizită la Eghina, după multe forțări, l-a convins și l-a hirotonit preot pentru Spitalul de acolo. Numele de leronim l-a luat însă cu un an mai târziu, după numele părintelui care i-a dat marea schimă îngerească, la mănăstirea Simonopetras. La patruzeci de zile de la hirotonie, în momentul împărtășirii, cum era fascinat și extaziat, în rugăciune și smerenia inimii, deodată a văzut Sfintele Daruri luând în Sfântul Potir forma reală a Trupului și Sângelui. Desigur, s-a cutremurat la vederea acestei întâmplări mai presus de fire. Pentru mult timp s-a rugat înaintea acestei taine înfricoșătoare, vărsând lacrimi fierbinți. Tremurând, a ieșit în fața Sfintelor Uși și a făcut apolisul, fără să spună un cuvânt. După aceea s-a rugat cu încordare multe ore, implorându-L pe Dumnezeu, ca Trupul și Sângele Lui să revină la starea naturală de pâine și vin, lucru care s-a și întâmplat. Din ziua aceea mâinile lui s-au simțit neputincioase să împungă Trupul Domnului la Proscomidie sau să-L frângă după sfințire. A continuat însă să slujească în biserica spitalului, ca dascăl și predicator. El Însuși mi-a mărturisit și mi-a întărit: „Nu puteam să ating pe Domnul Slavei cu mâinile mele pământești și păcătoase”. La plecare, după ce ne-am îmbrățișat mi-a zis se: „Ia seama, părinte, puțini preoți se mântuiesc”! Altui cleric i-a zis cu multă naturalețe: „Dacă nu vezi îngerul în Sfântul Altar să nu slujești”(din consemnările personale).
Deci, ce mărturie dau conștiințele slujitorilor de astăzi de pe orice treaptă ierarhică , în urma istorisirilor autentice ale acestor doi sfinți?
Sfânta Lavidă (Lingurița pentru Sfânta Împărtășanie) închipuie mâna Serafimilor din ceata îngerilor care a ținut un cărbune aprins și l-a atins de buzele profetului Isaia și i-a zis: „Iată s-a atins de buzele tale și va șterge toate păcatele tale și fărădelegile tale va curăța “(Isaia 6,7).
Se numește Lavidă (clește) pentru că în perioada primară avea exact această întrebuințare. Cu ea preotul lua un Mărgăritar, adică o bucată din Trupul Domnului și o punea în palma dreaptă așezată deasupra mâinii stângi a credincioșilor care treceau prin fața lor, așa cum se întâmpla la Liturghia Sfântului Iacov, fratele Domnului. Folosirea Lavidei, a cleștișorului, s-a păstrat până târziu pentru ca focul dumnezeirii să nu vină în contact cu mâinile care se întinează și se murdăresc așa de ușor.
Cele două acoperăminte pentru Sfântul Disc și pentru Sfântul Potir închipuie tăria cerului, scutecele Pruncului divin sau giulgiul și pânza de la mormânt. Procovățul mare pe care-l poartă pe spate preotul sau diaconul la Vohodul Mare se numește Sfântul Aer. Este simbolul norului luminos de pe muntele Tabor. Când îl mișcăm deasupra Cinstitelor Daruri, în timpul rostirii Crezului, închipuie biruința Învierii și a credinței.
Sfântul Aer mai amintește și de catapeteasma, cea care despărțea în timpul Vechiului Testament, Sfânta, de Sfânta Sfintelor.
Ștergarul de culoare roșie pe care-1 ținem la gură când ne împărtășim se numește Procovăț sau Hlamidă, iar în Sfânta Liturghie preînchipuie hlamida cu care L-au îmbrăcat pe Domnul în Pretoriu, udată de Sângele Lui cel Sfânt ce s-a scurs din Trupul biciuit.
Buretele are forma rotundă. După încheierea Sfintei Liturghii cu el se șterge Sfântul Potir apoi preotul îl pune înăuntru, ca să prevină oxidarea. El preînchipuie acel burete cu care L-au adăpat pe Domnul pe Cruce: „… a înmuiat un burete în oțet, l-a pus într-o trestie și i-a dat să bea”(Marcu 15,36). Cel de al doilea burete mai fin și dens, folosit pentru a aduna părticelele de pe Antimis și pentru a curăța Sfântul Disc se păstrează în Sfântul Antimis, pe Sfânta Masă.
Continuăm cu prezentarea Sfintelor Veșminte.
Când preoții sunt rânduiți să săvârșească Sfânta Liturghie, ei au nevoie să se pregătească sufletește, să lase în afara bisericii tot ceea ce este lumesc, să uite de ei înșiși, de slăbiciuni, de oboseală și de bolile lor și să-și amintească ai cui slujitori sunt. De aceea este bine ca preotul din momentul în care s-a trezit și până în momentul când rostește Binecuvântat este Dumnezeul nostru… , să nu fie tulburat de nimic. El este dator să fie ca îngerul, să nu atingă pământul, să nu simtă greutatea trupului, ci să fie ușor, să stea cu frică și cutremur în fața Sfintei Mese care este Tronul lui Dumnezeu și Golgota Jertfei Sale. Slujind așa, cu cucernicie, lacrimi și frică dumnezeiască, întreg universul se schimbă. Veșmintele au denumirea lor specifică, iar când preoții le îmbracă, spun în același timp versete din Sfânta Scriptură.
Stiharul este veșmântul luminos al veșniciei și sfințeniei, al măreției și strălucirii dumnezeiești, cum spun Părinții Bisericii. Arată neprihănirea și slava lui Iisus Hristos și nevinovăția sfinților îngeri. Când este de culoare roșie, simbolizează Sângele lui Iisus Hristos, alb sau altă culoare reprezintă Trupul lui Hristos. El se îmbracă primul și are pe spate semnul Crucii, ca și toate celelalte veșmintele sfinte.
Epitrahilul este sfântul veșmânt absolut obligatoriu în slujirea preotului. Fără Epitrahil nu se săvârșește nici o slujbă în Biserică. El reprezintă jugul, greutatea și responsabilitatea pe care o au preoții pentru viețile credincioșilor.
Ciucureii din partea de jos a epitrahilului prefigurează pe fiii duhovnicești care atârnă de grumajii lui. Aceasta nu înseamnă, însă, că dispare responsabilitatea personală, căci fiecare va da seama despre lucrul, strădania, exemplul personal și grija față de suflet. Cu trecerea timpului realizăm ca n-am pus început lucrării noastre.
Mânecuțele simbolizează mâinile cu care Dumnezeu a creat lumea. Noi împrumutăm mâinile noastre Creatorului și El lucrează prin ele. Șnurul simbolizează frânghiile cu care L-au legat pe Domnul. (Calinic K.„Biserica creștină și cele săvârșite în interiorul ei” Atena, 1958, p.52.)
Brâul se poartă la mijloc, nu doar cu scopul practic de a fixa pe lângă corp celelalte veșminte, ci semnifică și atenția neîntreruptă pentru cumpătarea și virtuțile pe care trebuie să le cultivăm pentru păstorirea sufletelor.
Bedernița este o distincție oferită de Biserică preoților. Reprezintă „ștergarul” pe care l-a folosit Domnul ca să șteargă picioarele Ucenicilor Săi. În vechime, preoții purtau la brâu un ștergar ajutător ca să-și mâinile curate. În decursul timpului s-a convertit în veșmânt preoțesc.
Sfântul Simeon al Tesalonicului prezintă acest obiect de cult drept „biruință împotriva morții, veșnicia ființei noastre și marea putere a lui Dumnezeu față de tirania răului” (Sf. Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, „Apanthisma”, reeditarea celui din 1872, Editura B. Rigopoulos, pag. 322.).
Felonul simbolizează hlamida roșie cu care L-au îmbrăcat pe Domnul în Pretoriul lui Pilat, ca să-l batjocorească. Personal, cred că fiecare preot care urmează lui Hristos, are deseori parte de batjocură, nedreptate și cruce. Este imaginea Domnului pășind spre Golgota.
Felonul nu are mâneci, iar Sfântul Cosma Etolianul ne spune că forma lui arată că preoții n-au voie să se amestece în treburile lumești.
Cândva s-au citit rugăciuni de exorcizare unui suflet stăpânit de duhuri necurate. Știți de ce a început să protesteze și să urle’? Pentru că atunci când preotul i-a pus pe cap felonul cu care făcuse Liturghie s-a răspândit o mireasmă și diavolul n-a putut-o suporta. Este mărturia femeii din ziua următoare. (din consemnările personale)
O altă istorioară mărturisește sfințenia veșmintelor și puterea preoției:
Isihastul anonim se pregătea să săvârșească Sfânta Liturghie. Avea timp și pentru închinăciuni, adică pentru pregătirea pe care o fac preoții în fața sfintelor icoane, înainte de a intra în Sfântul Altar și a se îmbrăca cu sfintele veșminte. In momentul când se pregătea să le scoată din dulap, a văzut cerurile deschise iar de sus, coborau mulțimi de îngeri care țineau un vas uriaș, un fel de disc sau paner, imperceptibil pentru ochii omenești. Înăuntru erau veșminte pe care îngerii le aduceau din cer și-l împodobeau dumnezeiește. Cine ar putea descrie acele veșminte și podoabe care-l învăluiau? (Isihast anonim, „Vedere duhovnicească”, Logos Tesalonic, 1979, pag. 205-206, www.ortodoxia.md )
O întâmplare foarte interesantă ne-o relatează următoarea povestire:
Într-un sat de la noi, un om a dorit să vadă cum îi stă cu veșmintele preotului pe care-l “invidia” văzându-l slujind cu ele. Astfel, într-o dimineață când părintele lipsea, a intrat pe ascuns în biserică și s-a îmbrăcat în sfintele veșminte. Nu știm la ce se gândea în acele momente, dar mare i-a fost mirarea când voind să le dezbrace a descoperit că nu putea s-o facă. A început să strige și să ceară ajutor. A venit lume multă, și mulți s-au străduit să i le scoată dar în zadar: veșmintele nu se dezlipeau cu nici un chip! A venit însă preotul care i le-a scos cu rânduială, cu bună cuviință, preoțește, adică binecuvântând și rugându-se.
(Sfânta Mitropolie a Nicopolei și Prevezei, Revista „Candela”, nr.17b, dec. 1997,p.17 www.ortodoxia.md)
Toate câte are Biserica noastră sunt sfinte și demne de cinstire, de aceea luați seama cum vă purtați, căci unele se cuvin preotului slujitor iar altele creștinilor simpli. De fiecare dată când intrați în Biserică să liturghisiți, vă rog să plecați cu această conștiință schimbată, ca harul Sfântului Duh să pătrundă în voi și să trăiți o viață nouă, cea întru Hristos. Amin.
Înainte să purcedem la tâlcuirea Sfintei Liturghii care începe cu: „Binecuvântată este împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh” să ne referim puțin la Sfântul Altar, locul unde se săvârșește, în principal, Jertfa cea fără de sânge și care este păzit de îngeri.
Odată, un preot mi-a povestit următoarele: Într-o zi a mers pe înserate la Biserică pentru că uitase ceva și trebuia neapărat să aducă acasă. A deschis biserica și a intrat pe întuneric. Deodată, prin ușile împărătești, pe care le uitase deschise (nu trăsese dvera) a văzut un înger strălucitor cu o sabie de foc în mână stând lângă Sfânta Masă. S-a înspăimântat așa de tare, încât a luat-o la fugă. Ajungând la pronaos (biserica era mare) o voce i-a spus „stai”! și a împietrit. – Nu te teme, i-a spus glasul pe un ton blând, eu sunt îngerul păzitor al Bisericii. Când se sfințește Sfânta Masă, Domnul Atotțiitorul, împăratul împăraților și Domnul Domnilor pune un înger veghetor lângă aceasta. Cât timp a zis îngerul aceasta, preotul a rămas nemișcat și asculta cutremurat, cu spatele către el. Îngerul a continuat cu o voce și mai blândă:
– Vino, te rog, întoarce-te și închide Sfintele Uși pe care le-ai uitat deschise (îngerul a zis preotului „te rog”! Câți dintre noi se adresează așa copilului, fratelui sau aproapelui?) Preotul s-a întors, căci îi pierise frica și pacea pusese stăpânire pe el, dar când s-a întors n-a mai văzut nici un înger. A înaintat cu reținere, cu smerenie, cu strângere de inimă și grijă, a apucat dvera și a închis-o încet.
În sinea lui se întreba însă: „Nu cumva a fost nălucire? Oare am visat sau am avut halucinații”? Ca răspuns însă, a auzit zeci de mii de glasuri îngerești cântând: Cuvine-se cu adevărat (Biserica avea hramul Maicii Domnului). N-a rezistat însă la auzul acestei dulci cântări îngerești și a leșinat. După ce și-a revenit, a mers acasă și n-a spus nimănui nimic. După cincisprezece ani mi-a povestit mie, cu puțin înainte să moară. (însemnări personale)
Așadar în fiecare Biserică, lângă Sfânta Masă se află un înger pe care noi nu-l vedem, dar care ne urmărește în tăcere.”
Protopresbiteros Stefanos Anagnostopoulos, Explicarea Dumnezeieștii Liturghii –Introducere Generală, Editura Bizantină, București, 2005, p.32-38.
RO 
IT