Selectează o Pagină

Loading


La Sfânta Liturghie, când preotul oferă credincioșilor Sfânta Împărtășanie, spune: „Se împărtășește robul lui Dumnezeu (N) cu Cinstitul Trup și Sfântul Sânge al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor și spre viața de veci. Amin.” (Liturghierul 2012, p.195) „Cre­dinciosul, ca și preotul, se împărtășește cu numele lui mic, care i s-a dat când a devenit fiu al lui Dumnezeu, când a fost botezat în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

Momentul Sfintei Împărtășanii este o întâlnire personală și o unire cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Eu și El, nimeni altul. Prin gura preotului, Mântuitorul Hristos ne cheamă lângă El cu numele cel mic, căci este Păsto­rul cel Bun care „cheamă pe nume oile Sale” (Ioan 10,3), așa cum ne confirmă și Sfânta Scriptură. Iar oile cuvântătoare se apropie de Sfântul Potir și primesc hrana dumnezeiască, care le dăru­iește nemurirea, nestricăciunea și viața veșnică. Sfântul Ioan Gură de Aur ne întărește: „Când vezi preotul că-ți dă Preacu­ratele Taine, să nu crezi că el face aceasta, ci mâna atotsfântă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care se întinde către tine, prin mâna preotului.

Păstorul Hristos este poarta oilor, ușa împărătească a vieții celei veșnice. Prin ea oile intră și ies și pășune vor afla. Cel mai neobișnuit este, însă, faptul că iarba oilor este Păstorul Însuși. Dacă, Jertfa Divină, în totalitatea ei, este un ocean necuprins de daruri ale harului și iubirii treimice, momentul Sfintei Împărtășanii înseamnă pătrunderea deplină a lui Hristos, Dătătorul de daruri, în noi.” (Sfântul Ioan Gură de Aur, “Comentariu la Evanghelia Sfântului Matei”, Omilia 50, P.G. 58, 507)

Când ne împărtășim devenim pe loc, un trup cu Hristos, și simțim pe viu o putere, o întărire, o prefacere a sufletului și a trupului, un praznic, o sărbătoare a iubirii, ceva ce ne trans­formă și ne scaldă în lumină; o sclipire neobișnuită care ne îndrumă către frumusețea dumnezeiască nemărginită. Primul rod dumnezeiesc al Sfintei Împărtășanii este unirea cu Mântuitorul Hristos.

Într-o mănăstire din Macedonia, maicile se aflau la trapeză. După ce au prânzit, sora bucătăreasă și ajutorul ei au început să adune farfuriile și trecând printr-un hol, le cărau la bucătărie. La un moment dat, în cameră s-a auzit un zgomot mare, un platou a căzut și toate farfuriile s-au făcut țăndări.

Stareța a alergat să vadă ce s-a întâmplat și a văzut-o pe soră aplecată, adunând cioburile. Cu un ton dur i-a zis: – Tu ai făcut asta ? – Binecuvântează! a răspuns.

Stareța a continuat pe același ton: – Mâine nu te vei împărtăși și vei face 500 de metanii mari. – Binecuvântați! a răspuns sora și a continuat să adune și să strângă cioburile. A doua zi, duminică, sora pedepsită, de la „Binecuvântată este împărăția…”, până la sfârșitul Sfintei Liturghii a rămas îngenuncheată și lacrimile îi șiroiau pe obraji.

Când s-a ajuns la momentul Sfintei Împărtășanii, și-a lipit capul de pardoseală, udând-o cu lacrimile ei până la sfârșit. Stareța, plecând ultima din biserică, a văzut-o în această poziție, s-a apro­piat de ea și a întrebat-o ce se întâmplă. Sora a rămas tăcută. La insistența stareței, cu reținere mare și cu sfială, i-a spus că în timp ce surorile se împărtășeau cu Trupul și Sângele lui Hristos, brusc, și-a ridicat capul și o părticică din lingurița preotului a ajuns în gura ei. Atunci stareța a întrebat-o: – Care soră era la rând să se împărtășească, în momentul când s-a întâmplat ceea ce spui?

Ea și-a aplecat capul și cu multă reținere a rostit numele surorii. – Acum, în fața acestei minuni care s-a întâmplat și în Numele lui Dumnezeu Celui Sfânt, îmi vei spune ce s-a întâmplat ieri. Vreau tot adevărul, a zis stareța. – Când am plecat de la trapeză, cu talerul plin de farfurii, și treceam prin hol, a venit sora aceea, m-a împins cu amândouă mâinile am căzut și am spart toate farfuriile. Stareța a chemat-o pe cealaltă soră și a întrebat-o: -Spune-mi, te rog, astăzi cu ce te-ai împărtășit? Iar, aceea i-a răspuns: – Cu nimic! Lingurița era goală…!

 Iubirea lui Hristos a fost așa de mare pentru omul căzut, păcătos, răzvrătit, încât S-a făcut Om „de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria” și a plătit, o dată pentru totdea­una datoriile noastre, pe Cruce. Dar nu erau suficiente doar Patimile, punerea în mormânt și învierea, de aceea ne-a lăsat și Jertfa Sfintei Împărtășanii. Într-o omilie, Sfântul Ioan Gură de Aur, spune următoarele:

„Pentru tine, omule – striga Hristos – am fost scuipat, biciuit, M-am golit de slavă, L-am lăsat pe Părintele Meu și am venit la tine, dar tu îți întorci fața de la Mine. Am alergat la tine și te-am pescuit ca să te fac al Meu.

Te-am unit cu Mine și te-am legat de Mine, și ți-am spus: „Mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu și jos, pe pământ și sus, în cer, vei fi unit cu Mine. Nu te leg forțat de Mine, ci tu Mă mănânci liber, Mă sorbi puțin câte puțin, ca să fie și mai mare comuniunea și unirea noastră. Cele care se unesc își păs­trează granițele, Eu însă, Mă îngemănez cu tine. Adică nu vreau să fie nimic între noi, vreau să devenim Unul, Eu și tu.” (Sfântul Ioan Gură de Aur, “Comentariu la Epistola II Timotei”, Omilia 1, EPE 23, 404)  În altă parte, același Sfânt Părinte, completează: „…Acest sânge face să vieze înfățișarea ta împărătească, adică „chipul”. Acest Sânge naște în inima ta frumusețe dumneze­iască negrăită. Acest Sânge nu lasă noblețea sufletului tău să se veștejească, îl adapă și-l hrănește continuu. Sfântul Sânge este mântuire a sufletelor noastre și în El se scaldă sufletul, se împodobește și devine strălucitor. Acest Sânge face mintea noastră strălucitoare, și mai luminoasă decât focul. Acest Sânge luminează chipul, liniștește simțurile și împăciuiește sufletul.” (Idem, “Comentariu la Evanghelia Sfântului Matei”, Omilia 18, P.G. 57, 261)

Sfântul Nicolae Cabasila scrie: „Sfânta Împărtășanie sfințește și luminează omul întreg cu suflet și trup, pentru că unește sufletul cu Sufletul, trupul cu Trupul, sângele cu Sân­gele…! Adânci sunt Judecățile lui Dumnezeu și mărețe tainele lui…! Minunea cea mai mare este când mintea noastră se unește cu mintea lui Hristos, voința Lui, se amestecă cu voința noastră…! Trupul Lui cu trupul nostru și Sângele Lui cu sângele nostru. Oare, cum se simte mintea noastră când este locuită de rațiunea dumnezeiască? Sau cum reacționează voința noastră când este copleșită de voința divină? Ce vor face lutul și huma când vor fi biruite de Focul dumnezeiesc?

Iată, Sfânta Împărtășanie ne descoperă că toți cei care se împărtășesc cu vrednicie devin asemenea și se unesc după har cu Acela, Care este Unul Sfânt, Unul Drept și Unul Adevărat” (Sfântul Nicolae Cabasila, “Despre viața în Hristos”, Omilia 4, P.G. 150, 584 D-585 A)

Un creștin a mers la biserică de ziua Sfântului Nicolae.

Era lume multă, și a ajuns în față, pe soleie. După predică a urmat Sfânta Împărtășanie. La cuvintele: „Cu frică de Dumnezeu…”, mulți au mers să primească Preacuratele Taine. A fost aglome­rație mare, dezordine multă, și în îmbulzeală au vărsat Sfântul Potir. Preoții s-au oprit și au îndepărtat lumea. Creștinul nostru a văzut, de pe soleie unde se afla, exact în momentul când a căzut Sfânta Împărtășanie, sărind o flacără albă, scânteietoare. Preotul și diaconul au intrat în Sfântul Altar și au lăsat Sfântul Potir pe Sfânta Masă. După aceea, preotul a ieșit, a îngenuncheat, s-a aplecat și a înghițit flacăra. După ce a înghițit-o toată, aceasta a dispărut. În urmă a venit diaconul cu o sticluță de alcool și a ars locul. Omul s-a cutremurat și zi și noapte a fost chinuit de ceea ce-i văzuseră ochii. A hotărât să se mărturisească, pentru că nici­odată nu căzuse sub epitrahilul duhovnicului.

Există creștini care nu vor să creadă în taina Prefacerii Dumnezeiești și ne vorbesc despre pericolul transmiterii boli­lor prin lingurița cu care se împărtășesc toți. Se vădesc astfel, pe ei înșiși, străini de credința în Hristos, care ne spune: „Cu adevărat Trupul Meu este mâncare și Sângele Meu băutură.” (Ioan 6,55)

Trupul lui Hristos dă sănătate, vindecă cancerul, atunci când Dumnezeu voiește și, în nici-un caz, nu răspândește bolile, așa cum blasfemiază unii. De multe ori blasfemia devine erezie, de aceea și Apostolul Pavel întreabă: „Paharul Binecu­vântării, pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtășirea cu Sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtășirea cu Trupul lui Hristos?” (I Corinteni 10,16)

Deci, străin și apostat nu este doar cel care refuză să se împărtășească din silă, nici doar cel care neagă minunea Sfintei Jertfe, ci și acela care vine să se împărtășească nepre­gătit și nevrednic: „Cel care mănâncă pâinea aceasta și bea din Potirul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi de Trupul și Sângele Domnului.” (I Cor. 11,27)

Creștinul credincios care se împărtășește „cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste”, cu evlavie multă, cu simțire și cu pregătire minuțioasă, se învrednicește de daruri nenumărate și de harisme duhovnicești:

Primul dar este unirea după har cu Hristos, mărturisită de El însuși: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, rămâne în Mine și Eu în el.” (Ioan 6,56)

Al doilea dar este acela prin care creștinul împărtășit, participă de aici la veșnicie, dobândește viața nemuritoare, gustă din aceasta, așa cum spune gura nemincinoasă a Domnului: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică.” (Ioan 6,54)

Al treilea dar și rodul participării cu vrednicie la Sfânta Împărtășanie este învierea la cea de-a doua venire și la Judecata Domnului, înviere spre viața veșnică iar nu spre chinuri. „Și Eu îl voi învia pe el în ziua cea din urmă.” (Ioan 6,54) II așteptăm pe Cel Care vine „Să judece viii și morții” și în același timp, ne împărtășim cu El, cu bucuria vieții viitoare.

Astfel, moartea nu este nimic altceva decât trecerea de la cele vremelnice la cele veșnice, de la cele stricăcioase la cele nestricăcioase, de la viața provizorie la viața nesfârșită, de la Sfânta Masă a Euharistiei de pe pământ, la Masa Cinei Împărăției Cerurilor.

Al patrulea dar este sălășluirea lui Dumnezeu în inimile noastre: „Hristos să Se sălășluiască, prin credință, în inimile voastre.” (Efeseni 3,17) Credința este suflarea dumnezeiască prin care Hristos poate să respire în noi, să intre în inimile noastre cu Trupul și Sângele Lui. Prin aceste puteri dumnezeiești se păstrează și se hrănesc neîntrerupt mintea, simțurile, inima, judecata și toate lucrările sufletești și trupești.

De asemenea, devenim puternici în fața patimilor, a rău­tății, a puterii diavolului, a fricii de chinuri, a morții și a iadului.

Fără viață inițiatică, dobândită prin Sfânta Împărtășanie, omul are mintea și inima pustii, devine rău, poftitor, nemernic și viclean, neputincios și ignorant. Și, în general, are înfăți­șarea unui paralitic în viața duhovnicească, pentru că pe dea­supra lui a trecut suflarea înghețată a morții spirituale. Și toate acestea i se întâmplă pentru că refuză cu îndărătnicie să fie curățit prin baia mărturisirii și a pocăinței și prin Potirul Vieții.

Al cincilea dar este înaintarea și creșterea în fapte duhovnicești prin postire priveghere, rugăciune, iubire lucră­toare și răbdare multă. „Și ținând adevărul, în iubire, să creștem întru toate pentru El Care este capul – Hristos.” (Efeseni 4,15)

Al șaselea dar este curățirea de păcatele săvârșite, de la spovedanie până la vremea împărtășirii. Când ne împărtășim, auzim cuvintele „Se împărtășește robul lui Dumnezeu (N) cu Cinstitul Trup și Sfântul Sânge al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor și spre viața de veci. Amin.” Cărbunele aprins ne arde păcatele, ne încălzește inima, ne luminează mintea și ne dăruiește pregustarea Împărăției Cerurilor.

Al șaptelea dar al Sfintei Euharistii este sfințirea sufletului și a trupului. Ea alungă închipuirile, gândurile viclene, liniștește simțurile și omoară patimile. Curățirea sufletului și a trupului celui ce vine, oferă luminarea dumne­zeiască, dăruiește îndrăzneală către Dumnezeu, dezvoltă și întărește virtuțile care ne conduc spre desăvârșire.

Toate darurile cer căință, viață evanghelică și oferă smerenie, răbdare înmulțită, curățenie și înțelepciune. Apar astfel, faptele credinței, faptele iubirii lucrătoare, mai ales față de cei care ne nedreptățesc, ne urăsc, ne fac rău și sunt dușmanii noștri. Urmarea acestor daruri este gustarea Împă­răției lui Dumnezeu, pentru că Hristos Se oferă „Ca tot cel ce crede în El să nu piară și să aibă viață veșnică.” (Ioan 3,16)

Există însă multe alte bunuri, printre care:

Libertatea – Hristos nu ne eliberează doar de diavol și de moarte, ci omoară și patimile noastre, ceea ce înseamnă libertatea noastră. Împărtășirea deasă, cu pocăință și lacrimi, ne izbăvește de tot ceea ce ne urâțește.

Frumusețea, cea după Hristos – prin Sfânta Euharistie  regăsim frumusețea Raiului pierdut, neînșelătoare, nestricăcioasă, frumusețea lui Hristos.

Iubirea desăvârșită – cel care îl are pe Hristos înlăuntrul său devine „dumnezeu după har” și se face părtaș iubirii Sfintei Treimi, care a rodit pe Golgota. Devine iubire deplină, iar sufletul lui este pregătit și cu rodul Sfintei Împărtășanii îmbrățișează lumea întreagă. El împărtășește din bucuria lui interioară, nu o ține doar pentru sine, ci vrea s-o ofere tuturor. Nu știe în ce mod, știe doar că iubește. Această iubire este cea care ajunge până la jertfă.

Pacea – cel vrednic dobândește „pacea lui Dumnezeu care covârșește mintea.” (Filipeni 4,7) De altfel „pacea o avem cu Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos.” (Romani 5,1) Astfel, de fiecare dată când ne împărtășim curat, descoperim pacea în simțuri, în gânduri și în suflet și experiem odihna asceților, a sfinților și a martirilor.

Darurile și harismele Sfintei Jertfe sunt atât de multe încât mintea credincioșilor se tulbură, stă cu teamă și nu știe cum să mulțumească și să preamărească pe Dumnezeu, Dătă­torul darurilor.” Prin Sfânta Împărtășanie deasă, creștinul are continuitatea vieții în Hristos cu darurile și harismele dumnezeiești sălășluite în ființa lui de Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Pr. Silviu State


Sursa: Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, Explicarea Dumnezeieștii Liturghii, trad. Pr. Victor Manolache, Editura Bizantină, București, 2005, pp. 414-419.

ro_RORO