Selectează o Pagină

Loading


Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, apropiați-vă!

Cuvintele acestea sunt rostite de preot la fiecare Sfântă Liturghie și prin invitația aceasta, suntem atenționați asupra pregătirii sufletești și trupești pe care trebuie să o avem, ca să ne împărtășim la Cina lui Hristos a Sfintei Liturghii.

Sfinții Părinți ai Bisericii ne spun următoarele despre modul în care trebuie să ne împărtășim: Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă astfel: Când este vorba să vii la această Masă Dumnezeiască și înfricoșătoare, să te apropii cu teamă și cu tremur, cu conștiința curată, cu postire (sufletească și trupească) și rugăciune, fără să faci zgomot, să dai din picioare și să împingi pe cei de lângă tine.

Pentru că neorânduiala este dovada cea mai mare a nesăbuinței tale și a disprețului față de Sfintele Taine care-ți aduc ție, celui care faci acestea, chinuri și pedeapsă. Sfânta Împărtășanie este medicamentul mântuitor al rănilor tale, este bogăția veșnică, care-ți aduce împărăția cerurilor. Să simți deci frică, atunci când te apropii de Euharistie, să plângi și să te jelui pentru păcatele pe care le-ai făcut. Și după ce ți-ai curățit lăuntrul tău, să te apropii și să te împărtășești în liniște și rânduială cuvenită, pentru că ești în preajma împărăției cerurilor. După ce ai primit Sfânta Jertfă cea neprihănită, adică Sfântul Trup și Sânge al lui Hristos, s-o săruți și s-o îmbrățișezi cu ochii, să-ți umpli sufletul cu căldură duhovnicească, încât adunarea în biserică să nu-ți fie pricină de osândă și judecată, ci să te îndrume la înțelepciunea sufletului, la iubire și virtute, la înfrățirea cu Dumnezeu în sta­tornică pace. Adunarea în biserică să fie temelia miilor de bunătăți, încât și pe tine însuți să te întărești în credință și pe aproapele tău. (Sfântul Ioan Gura de Aur, “Cuvântare la Nașterea Domnului”, Omilia 1, EPE 35, 456)

La Masa Domnului trebuie să venim îmbrăcați cu haine de nuntă, iar podoaba principală a acestor veșminte duhov­nicești este iubirea față de toți și mai ales față de dușmanii care ne-au făcut rău, ne-au nedreptățit, ne-au necinstit și ne-au rănit. Podoaba iubirii înseamnă iertarea tuturor.

Sfântul Isaac Sirul ne învață, la rândul lui: „Sfânta Liturghie este împărăția lui Dumnezeu iar hrana de la Cina Împărăției este iubirea. Aceasta este rai, și când o aflăm, mâncăm pâine cerească: „cel ce găsește iubirea, Îl mănâncă pe Hristos în fiecare zi și devine nemuritor. Fericit este cel ce mănâncă din pâinea iubirii, care este Iisus Hristos”. O primim, ca să ne trezească duhovnicește, să putem păstra și cultiva și mai mult virtuțile care sunt fundamentul Sfintei Euharistii: „…pocăința este corabia, cârmaciul este frica de Dumnezeu, iar iubirea este limanul dumnezeiesc. Când întregim iubirea prin fapta noastră ajungem la Dumnezeul iubirii. Atunci, drumul vieții s-a încheiat și ne aflăm pe malul celălalt, unde este Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.” (Grigorie Ieromonahul “Mersul la Biserică”, Sfântul Munte 1991, pag. 88)

Înaintea iubirii merge teama, dar nu o teamă de rob, a omului înspăimântat, nici teama sufletească, atunci când ne-­am pierdut banii, slujba, sănătatea sau celelalte. Această teamă este un sentiment nobil al evlaviei și al cucerniciei, senti­mentul respectului și al înțelepciunii, căci: „Frica de Domnul este începutul înțelepciunii.” (Psalmul 110,10)

Cel ce se gândește că Dumnezeu S-a făcut om în Persoana lui Hristos, ca omul să devină dumnezeu după har, se umple de frică, de înțelepciune și de admirație. Dacă Heruvimii și Serafimii stau cu teamă mare și uluiți înaintea Tronului lui Dumnezeu și își acoperă fețele cu aripile lor, cu cât mai mult noi, credincioșii nevoitori! Dar, trebuie să ne apropiem nu numai cu frică (frică, respect, evlavie, reținere) dar și cu credință. Nu credință abstractă, într-o „putere de sus”, ci în Dumnezeul concret, slăvit în Treime, așa cum îl mărturisim în Simbolul Credinței. Dumnezeu Însuși, când S-a făcut om, ne-a descoperit această credință ortodoxă, care înseamnă: Credința în Sfânta Treime; Credința în Întruparea Fiului și Cuvântului în Persoana Mântuitorului Hristos; Credința în Maica Domnului; Credința în Sfintele Icoane, Sfânta Cruce, Sfinți și Sfintele Moaște; Credința în Sfintele Canoane, în dogmele Bisericii, stabi­lite la cele șapte sinoade ecumenice și în Sfânta Tradiție; Credința în cele șapte Sfinte Taine și, în special, în cele patru Taine mântuitoare (Botezul, Mirungerea, Sfânta Împărtășanie și Sfânta Spovedanie). Nici o îndoială și nici o ezitare nu trebuie să existe în inima creștinului care se împărtășește cu Trupul și Sângele lui Hristos. Dacă nu crede, să nu se apropie!

Cândva, într-un sat trăia un om aspru, influențat de teoriile materialiste în așa măsură, încât ajunsese un ateu și un existențialist necredincios. Domnul Costas, așa se numea, în vâr­stă de 40 ani, se afla în preajma unui Crăciun la Vrontul de Jos, unde avea niște rude. In Ajunul Crăciunului, s-a întâlnit în sat cu părintele Gheorghe Cazakidis, un preot evlavios. – Bună ziua, domnul Costas, i-a zis preotul. Acela nu a răspuns. „Credința este opțiune pentru popor, de ce să vorbesc cu un preot?, se gândea în sinea lui. – Dumneata nu crezi, dar dacă vii mâine la biserică, cu siguranță vei crede, i-a spus părintele, și a plecat.

Dimineață clopotele bisericii Sfânta Teodora au început să bată. Satul era în întregime alb, ninsese toată noaptea. Domnul Costas, ațâțat de curiozitate, a mers la biserică tocmai când înce­pea Sfânta Liturghie. Locașul era plin de oameni și a stat într-un colț, indiferent, până în momentul Sfintei Împărtășiri. – „Cu frică de Dumnezeu…”, a rostit părintele și a început să-i împărtășească pe credincioși. Domnul Costas deodată a sărit ca ars și nu-i venea să-și creadă ochilor…!

Părintele Gheorghe ținea în mâini un Prunc dezbrăcat până la brâu, învelit în partea de jos într-o haină roșie… . Din pieptul Pruncului țâșnea sânge… . Creștinii primeau picăturile de sânge și, în continuare, se ștergeau cu acea haină roșie! Peste puțin timp lucrurile au devenit ca mai înainte. – Ah! a fost un vis, și-a zis în sine, se pare că am adormit în picioare. N-a apucat să-și termine gândul și, iată, înaintea lui a apărut aceeași vedenie. Părintele Gheorghe a înălțat Sfântul Potir și a rostit: – „Mântuiește, Dumnezeule, poporul Tău…”!

Mult mai puternic decât părintele a strigat, în acel moment domnul Costas: – „Cred Doamne…, cred”! Și a căzut în genunchi, plângând, înlăuntrul lui s-a produs un cutremur mare, iar întunericul a fost alungat de lumina credinței. Necredinciosul devenise credincios, mortul înviase! Ateul l-a văzut pe Dumnezeu ca Prunc, oferindu-Se pentru mântuirea lumii… Domnul Costa a trăit un Crăciun adevărat! (consemnările autorului)

 

Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați !

Condițiile pentru apropierea noastră de Sfântul Potir nu sunt doar teama și credința ci și iubirea care trebuie să stăpâ­nească inima noastră în momentul împărtășirii. Iubirea se sprijină pe iertare, căci iertarea și sărutarea iubirii înseamnă Jertfa cea mai mare pe care o cere Dumnezeu. Din nefericire, cei mai mulți nu se împărtășesc cu iubire, ci se aseamănă cu cineva care a postit și de Paște merge să se împărtășească.

Când însă îl vede pe vrăjmașul lui în biserică, se tulbură atât de mult, încât uită și de locul în care se află și de momentul sfânt și se năpustește asupra lui. Și l-ar ucide, dacă nu l-ar ține ceilalți. Acestea sunt inimi împietrite, care nu se înmoaie nici măcar în biserică, nici înaintea focului dumnezeirii, al iubirii nemărginite a lui Dumnezeu. Noi toți trebuie să fim următori lui Hristos, Care, pe Cruce fiind, a strigat: „Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac.”(Luca 23,34)

Avem pe Martirii și pe Sfinții Părinți, care au arătat și ei lipsă de răutate și iubire asemenea Mântuitorului Iisus Hristos, începând cu primul martir Arhidiaconul Ștefan: „Doamne nu le socoti lor păcatul acesta.” (Fapte 7,60) Acestea sunt cuvintele pe care le-a spus când îl loveau cu pietre și-l ucideau.

Noi, ca fii ai lui Dumnezeu și creștini autentici, suntem datori să ținem poruncile Lui, mai ales iubirea, căci ne-a în­demnat: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc pe voi și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc.” (Matei 5,44)

Creștinii care nu au teamă și respect față de Dumnezeu, nu au credință față de Taina Sfintei Jertfe a Liturghiei și nici iubire față de aproapele lor, și aflându-se în această ispită, trebuie să se mărturisească cu zdrobire de inimă ca să fugă diavolul de la ei și să poată participa cu toată dragostea , smerenia și credința la Sfânta Euharistie. De asemenea, nu au voie să se împărtășească cei ce au impedimente și care nu se mărturisesc, și astfel nu renunță la legătura cu diavolul prin starea de păcat.

In primii ani ai creștinismului, credincioșii se împărtă­șeau așa cum o fac astăzi preoții, diaconii și episcopii, în Sfântul Altar. Adică primesc separat Trupul lui Hristos în mâna dreaptă, iar Sângele Lui, direct din Sfântul Potir. S-au întâm­plat neorânduieli multe și atunci, Biserica a hotărât să se dea Sfânta Împărtășanie cu lingurița, ca să nu se verse Sân­gele Domnului sau să cadă pe jos vreun Mărgăritar Dumnezeiesc. Preoții se împărtășesc ca în timpurile primare, ei primesc părticica Hris­tos din Sfântul Agneț, rostind: „Cinstitul și Preasfântul Trup al Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos se dă mie preotului (N), spre iertarea păcatelor mele și spre viața de veci. Amin.” (Liturghier, 2012, p.188)

Când se împărtășesc din Sfântul Potir, spun: De asemenea, Cinstitul și Preasfântul Sânge al Domnului și Dum­nezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos se dă mie nevrednicului preot (N), spre iertarea păcatelor mele și spre viața de veci. Amin. Și înghite de trei ori. Această triplă împărtășire din Sfântul Potir înseamnă că sufletul lui, împărtășindu-se, se unește în Taina Sfintei Jertfe cu dumnezeirea cea în Trei Persoane.

Sfântul Chiril al Ierusalimului ne spune că în vremea lui „Preotul îngăduia creștinului împărtășit să pună trei degete pe buze și cu acestea să-și închine ochii, urechile, fruntea și mâinile”. (Sfântul Chirii al Ierusalimului, “Cateheza mistagogică, 5” Vepes, pag. 262.)

Acest obicei s-a desființat, pentru că de multe ori s-au întâmplat neorânduieli și, de aceea s-a folosit procovățul, șervețelul roșu, care-i ajută pe cei ce se împărtășesc să nu scape nimic jos. Este suficient să facem semnul Sfintei Cruci, pentru că prin Sfânta Împărtășanie se sfințește omul întreg, sufletul și trupul. In același timp, la strană se cântă: Cinei Tale celei de Taină…, întru strălucirea sfinților Tăi…,Trupul lui Hristos primiți și din izvorul cel fără de moarte gustați. Aliluia.

Un monah pe nume Antim, viețuia într-o mănăstire de aproape 20 de ani. După aceea, cu binecuvântarea starețului și a duhovnicului, a plecat în pustiu și timp de 10 ani a trăit singur cu desăvârșire, în nevoințe aspre. Mai târziu, s-a întovărășit cu alți doi frați. În anul al nouălea de viețuire singuratică, iarna, s-a îmbolnăvit tare. Febra era foarte ridicată și s-a chinuit fără foc, fără un ceai fierbinte, fără absolut nici un ajutor, timp de trei săptămâni. Într-o dimineață, cineva a bătut la poarta lui. A auzit „Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri…”. Abia a reușit să rostească: „Amin”. A intrat un călugăr tânăr, cu chipul tras și cu fața luminată de curățenia sufletului. -Părinte Antim, ți-am adus puțin pește, ca să facem o fiertură să-ți mai revii puțin! Vizitatorul s-a aplecat și i-a sărutat mâna, apoi a aprins focul, a încălzit puțin chilia, și a pus peștele la fiert. Cât timp a fiert mâncarea, l-a îngrijit pe bolnav și a dereticat puțin chilia părintelui Antim. Apoi i-a dat un ceai și fiertura caldă. L-a îngrijit timp de două săptămâni până când părintele Antim, ușor-ușor, și-a revenit. Îl chema Paisie și se nevoia mai în adâncul pustiului. Părintele Antim lua seama la tânărul monah, care era foarte ordonat la curățenie, la mâncare, la canoane, la privegheri, la posturi și la toate celelalte. Într-o dimineață, călugărul l-a întrebat pe părintele Antim dacă vrea să se împărtășească și acela a acceptat. A doua zi, înainte de ivirea zorilor, a venit părintele Grigorie duhovnicul, cunoscut tuturor și l-a împărtășit. Părintele Paisie îl însoțise cu felinarul. Bătrânul și-a amintit de această Sfântă Împărtășanie mulți ani. Desfătarea dumnezeiască l-a însoțit continuu pentru multe zile și nopți și avea sentimentul că l-a înveșmântat Însuși Domnul Hristos. La sfârșitul celei de-a treia săptămâni, părintele Antim și-a revenit complet, iar călugărul Paisie și-a luat rămas bun cu o metanie până la pământ și a plecat. De atunci nu l-a mai văzut. La o sărbătoare a schitului, părintele Antim l-a întâlnit pe părintele Grigorie duhovnicul și i-a mulțumit pentru osteneala de a urca o potecă atât de abruptă ca să-l împărtășească pe el: – Și când s-a întâmplat aceasta, l-a întrebat părintele Grigorie? – Iarna trecută, când am fost bolnav, i-a răspuns părintele Antim ! – Ah! Dar n-am fost eu, l-a contrazis părintele. – Dar cine a fost atunci? Și cine a fost acel călugăr, Paisie? – Ia vino și spune-mi cum s-a întâmplat!

Și părintele Antim i-a spus toate, iar părintele Grigorie i-a răspuns:

– Să știi că a fost îngerul Domnului pe care Ți l-a trimis Preacurata Născătoare de Dumnezeu…! Dă slavă Mântuitorului, așadar. Cine l-a împărtășit pe părinte le Antim și cu ce, nu vom ști niciodată, pentru că judecățile lui Dumnezeu sunt adânci!

Omul a fost creat să slujească, să se ofere și să ofere lui Dum­nezeu euharistie, doxologie și jertfa dumnezeiască și prin aceasta să se unească cu El, să se sfințească, să trăiască mulțimea darurilor treimice care i-au fost date din acest motiv. Darurile arhetipale ale dreptății dumnezeiești i s-au dăruit pentru o relație liturgică, de jertfă cu Creatorul. Mintea protopărinților, cuvântul, voința, libertatea, dreptatea, neținerea de minte a răului, curățenia, neîntinarea, lipsa de patimi, fericirea se îndrep­tau prin dorința de slujire a lui Dumnezeu. Această comuniune pe care Adam și Eva o aveau cu îngerii și cu Dumnezeu era o relație liturgică, de jertfă, prin care „chipul” omului, sufletul lui, tindea și înainta cu multă ușurință către „asemănare”.

Astfel, susținem cu certitudine că, strânsa comuniune și unirea pe care o aveau protopărinții cu Dumnezeu, era jertfa dumne­zeiască. Deci, viața omului în rai era o liturghie divină (nu cum o săvârșim noi pe pământ, ci o unire cu Dumnezeu). Omul, însă, prin căderea lui în iubire de sine și mândrie, a pierdut posibi­litatea să ofere și să se ofere euharistie lui Dumnezeu și deci, nu a putut să participe ca și „conslujitor al Raiului”, împreună cu îngerii. Și îngerii, în timp, oferă slujire lui Dumnezeu, așa cum au făcut-o Adam și Eva care erau conslujitori, nu în sensul de astăzi, ci cu sensul de a se dărui lui Dumnezeu.

Lipsindu-se de Liturghia Raiului, omul s-a aflat pe pământ ca făptură aliturgică. „Chipul s-a alterat, mintea s-a întunecat, voința a slăbit, simțurile s-au tocit, iar dorințele s-au pervertit și au stins amintirile relației dumnezeiești a vieții liturgice din Rai”. I-au rămas, totuși, amintiri care l-au îndemnat să înalțe altare pe care să aducă jertfa lui Dumnezeu. Jertfa, însă, care până atunci era duhovnicească, s-a limitat după aceea la jertfire a animalelor care erau, în cel mai bun caz, o umbră și un simbol al primei jertfe paradisiace. Jertfa de ani­male, cu certitudine, nu i-a adus omului comuniune și unire autentică cu Dumnezeu ca odinioară, și nu i-a dăruit Duhul cel Sfânt, nu l-a salvat de tristețe, de durere și de moarte. Mode­lul acesta de jertfelnic, doar îi cultiva omului dorul și aștepta­rea Liturghiei Mesianice, a venirii lui Mesia în lume, care se va împlini prin Jertfa și Liturghia Lui, cum s-a și întâmplat.

Dumnezeu S-a făcut om în Persoana Mântuitorului Hristos „de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara”, și este Marele Arhiereu după „rânduiala lui Melchisedec”, (Evrei 5,10) „fără tată și fără mamă” (Evrei 7,3), Care a început vestirea Legii celei Noi prin viața Sa, neîntinată și fără de păcat, prin învățătura și Jertfa de pe Cruce. Această conslujire mai presus de minte, se concretizea­ză în seara Joii celei Mari, la Cina cea de Taină, se întregește pe Cruce și se pecetluiește prin Învierea Sa. Hristos a fost jertfă și jertfitor desăvârșit, preoție neprihănită, „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”(Ioan 1,29). Omul și lumea aliturgică, odată cu căderea în păcat, au căzut sub stăpânirea diavolului și a morții. Hristos însă, prin Jertfa și Învierea Sa, l-a eliberat pe om de tirania diavolului, a păcatului și a morții, și i-a dăruit posibilitatea să participe la slujirea Legii celei Noi, adică să se ofere lui Dumnezeu, să-L slujească, să-I mul­țumească și să-L preamărească. Doar în Liturghia ortodoxă omul este Om, pentru că slujește ca „chip al lui Dumnezeu”, care tinde spre „asemănarea” cu El. Așadar, făcându-ne părtași Preacuratelor Taine, ne împărtășim din dumnezeire, ne facem nestricăcioși, gustăm nemurirea și viața veșnică, devenim hristofori și pnevmatofori.

Omul, astfel, nu mai este viețuitorul cu pofte animalice, nici supraomul lui Nietzche, doar cu funcțiuni biologice, al societății de consum capitaliste sau socialiste, ci este „chipul” și „asemănarea” lui Dumnezeu.

Liturghia Noului Testament este cu mult superioară Litur­ghiei protopărinților din Rai, pentru că acum Arhiereul este Însuși Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, Întrupat în Persoana lui Iisus Hristos. Și, astfel, Născătoarea de Dumnezeu și toți sfinții Bisericii Triumfătoare, împreună cu îngerii și Arhanghelii sunt împreună slujitori și preamăresc, „cu glasuri neîn­cetate și doxologii fără număr”, Sfânta Treime, Tatăl, Fiul și Sfântul Duhul. (Gheorghe Kapsani, Mănăstirea Grigoriou, Revista “Cuviosul Grigorie”, voi 4, 1979, pag. 31)

Sfânta Jertfă a început cu Întruparea lui Dumnezeu, s-a instituit la Cina cea de Taină, s-a desăvârșit pe Golgota prin răstignirea, moartea și în­mormântarea Domnului și, s-a pecetluit prin Înviere. Sfântul Apostol Pavel propovăduiește că „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credința noastră”( 1Corinteni 15,17), toate sunt putrejune și lipsite de importanță.

De aceea, fiecare Liturghie înseamnă și mărturisire a Învierii, dar și experierea Înălțării Fiului lui Dumnezeu de-a dreapta Tatălui, a fericirii dumnezeiești și a slavei Împărăției Cerurilor. Pentru aceea și propovăduim: Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc; am aflat credința cea adevărată, nedespărțitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi.

Cel mai mare păcat al zilelor noastre este că nu liturghisim cu adevărat, nu oferim și nu ne oferim lui Dumnezeu și fraților noștri. În anii de dinainte, se considera blasfemie ca un creștin să nu slujească, pe când astăzi, din cauza împietririi inimii, a răutății, a slăbiciunii, a patimilor și a păcatelor noastre se consideră absolut firesc ca cineva să nu meargă la biserică și neobișnuit să se mărturi­sească și să se împărtășească regulat. Dumnezeu cere de la noi pregătire și purtare potrivită, sufletească și trupească, ca să primim Sfintele Taine, și prin ele binefacerile, iubirea și înfierea divină. „Parabola semănătorului ne spune că agricul­torul n-a ieșit să are pământul, ci să arunce sămânța. Astfel, Dumnezeu ne arată că aratul și pregătirea terenului ne revine nouă. Adică pregătirea sufletului o vom face noi înșine, pentru noi, iar binecuvântarea și rodul cad în seama lui Dumnezeu.

Frica de Dumnezeu, conform Sfinților Părinți, este începutul oricărei virtuți dar, în același timp, se naște din credința vie, se însămânțează în inimă, atunci când mintea se depărtează ușor de lume și de cele ale ei”( Sfântul Nicolae Cabasila, “Explicarea Sfintei Liturghii”, P.G. 150, 369) Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că frica de Dumnezeu este de două feluri: începătoare și desăvârșitoare.

Prima se naște în suflet, prin amenințările iadului. Din ea se nasc înfrânarea, nădejdea în Dumnezeu, lipsa de patimi și iubirea. Frica desăvârșitoare este legată de iubirea însăși. Ea naște în suflet evlavia, astfel încât, sufletul să nu-L disprețu­iască pe Dumnezeu, din cauza îndrăznelii pe care o creează iubirea. (Sfântul Maxim Mărturisitorul, “O sută de capitole despre iubire”, Filocalia op. cit., voi 2, pag. 57)

Singura temere a omului este să nu cadă din înălțimea iubirii și din acest motiv, după ce ne-am împărtășit din Hrana Nemuritoare a Iubirii Dumnezeiești, cerem Domnului să ne țină în frica lui dumnezeiască: „Întărește-ne pe noi întru frica Ta Doamne…”. „Orice creștin care are iubire desăvârșită și adevărată este îndrumat și spre frica desăvârșită, care nu este teama de iad sau de pedeapsă, ci teama să nu cadă din iubirea lui Dumnezeu”. (Ava Dorotei, “Opere ascetice”, Careia, 1991, pag. 143)

Prin frică înțelegem respectul și evlavia absolută față de Dumnezeu. Cuvântul acesta, înaintea Sfântului Potir descrie starea îngerilor înaintea Tronului slăvit al lui Dumnezeu.

Frica acelora înaintea Tronului trebuie să fie asemănătoare cu frica omului înaintea Sfântului Potir, nu o frică de rob, ci una însoțită de multă evlavie. Preotul când se împărtășește el însuși, spune cuvintele următoare: „Iată s-a atins de buzele mele și va șterge fărădelegile mele și de păcatele mele mă va curăța”, (Isaia 6,7) și sărută Sfântul Potir.

Aceste cuvinte le-a spus Profetul Isaia, când Dumnezeu l-a chemat în vedenie la vrednicia profetică: un Serafim s-a apropiat de Jertfelnicul cel mai presus de ceruri și a apucat cu cleștele un cărbune aprins, l-a atins de buzele profetului și i-a zis: „Iată s-a atins de buzele tale și toate fărădelegile și păcatele tale va șterge”. Cărbunele, care-L simbolizează pe

Hristos, n-a fost atins de mâinile Serafimului, pe când noi atingem, ÎI împărțim și ÎI mâncăm. Gura noastră, mâinile și întreaga noastră lume sufletească și trupească devi­ne în acel moment superioară tuturor puterilor îngerești. Sfântul Simeon Noul Teolog ne spune următoarele: Creștinilor cu ochi trupești și nu duhovnicești, pâinea dumnezeiască le apare drept pâine naturală, în timp ce ea este Lumina nedespărțită și neapropiată, Trupul și Sângele lui Hristos. Deci, când te împărtășești cu Pâinea dumnezeiască și bei Vinul desfătării divine, nu înțelegi că trăiești viață nemuritoare și că ai primit înlăuntrul tău Pâinea spirituală și Focul? Nu cărbunele aprins al profetului Isaia, ci viața veșnică! Și ceva și mai mult: sufletul tău s-a apropiat de focul dumnezeirii neapropiate! Dar cum vei simți toate acestea, când ești plin de viclenie, răutate, egoism, mândrie și slavă deșartă? Cum vei experia acestea când ești stăpânit de invidie, ciudă și osândire în toată vremea? Sfânta Împărtășanie este Lumină și te luminează, dar tu ești orb, nu o vezi și nu te luminezi! Sfânta Împărtășanie este foc dumnezeiesc care te încălzește, tu însă, rămâi rece, împietrit și nevindecat. „Este Viață…!

Viața a venit la tine, tu însă nu înviezi, ci rămâi mort.” (Grigorie Ieromonahul, “Sfânta Liturghie” op. cit., pag. 336)

Sfântul Ioan Damaschin ne mai spune că: „Prin arde­rea Focului dumnezeiesc al Sfintei Împărtășanii, păcatele noastre trebuie să ardă, iar patimile noastre să slăbească. În același timp, prin cărbunele dumnezeiesc trebuie să fim arși și să ne îndumnezeim, iar inima noastră să devină toată o flacără!

Împărtășindu-ne, lăuntrul nostru trebuie să devină praznic, sărbătoare strălucitoare, Paște!” (Sfântul Ioan Damaschin, “Expunere exactă…”, op. cit., pag. 370)

 „Ați luat seama poate, că atunci când ne împărtășim zilnic avem sentimentul că este mereu Duminică, că este sărbătoare și avem în noi o bucurie inexplicabilă? Aceasta este sărbătoarea strălucitoare a Sfintei Împărtășanii, gustarea învierii.

Preacuratele Taine într-adevăr naște Paștele, praznic strălucitor, bucurie sufletească și trupească negrăită, mutare de la cele văzute la cele spirituale, de la cele pământești la cele cerești, de la cele stricăcioase la cele nestricăcioase și veșnice, de la Jertfa de pe pământ la Jertfa din ceruri, unde sufletul în extaz primește pe Hristos împreună cu Tatăl și cu Duhul, fiecare privindu-L pe Hristos și bucurându-se de privirile Lui”.

Pr .Silviu State


Sursa: Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, Explicarea Dumnezeieștii Liturghii, trad. Pr. Victor Manolache, Editura Bizantină, București, 2005, pp. 403-413.

 

ro_RORO