„Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot!
„Cântarea de biruinţă, cântând, strigând, glas înălțând și grăind.” „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot! Plin este cerul, şi pământul, de mărirea Ta. Osana întru cei de sus. Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului. Osana întru cei de sus!” (Liturghier, ediția 2012, p.167)
Această cântare este alcătuită din cântarea treimică îngerească, auzită de profetul Isaia, când Domnul la chemat la slujirea profetică: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, plin e cerul şi pământul de mărirea Ta”, și cântarea „Osana întru cei de sus; bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului. Osana întru cei de sus”! (cântare preluată din Psalmul 117, care prevesteşte intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim: „Aceasta este ziua, pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea. O, Doamne, mântuieşte! O, Doamne, sporeşte! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului…” Ps.117, 24-26) cu care evreii L-au primit pe Domnul în sfânta cetate, venit să pătimească de bunăvoie.
Sfântul Ioan Gură de Aur face o comparaţie între cântarea de biruinţă de la Sfânta Liturghie şi cea pe care o cântau evreii în momentul eliberării din robia egipteană:„Să-i cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preamărit”. (Ieșire 15,1) „Atunci nu s-au înecat egiptenii, ci demonii. N-au biruit armele văzute, ci a fost nimicită răutatea. N-am purces spre pământul făgăduinţei, ci ne-am mutat la ceruri. N-am mâncat mâna, ci Trupul Stăpânului. N-am băut apa din piatră, ci sânge din Coasta Stăpânului”. (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie la Psalmul 46, EPE6,110)
În altă parte, sfântul părinte continuă: „În cer, oştile îngereşti dau slavă, creştinii pe pământ slujesc şi aduc împreună cu ei aceeaşi doxologie. Deasupra, Serafimii cântă imnul întreit Sfânt, aici pe pământ, mulţimea credincioşilor, psalmodiază aceeaşi cântare. Cele cereşti şi cele pământeşti au aceeaşi sărbătoare”. (Sfânta Mitropolie a Kozaniei, „Cuvânt ziditor, Dumnezeiasca Liturghie” p.326)
Sfântul Maxim Mărturisitorul explică despre această oficiere comună: „Cântarea liturgică a bisericii nu doar se armonizează cu doxologia cerească a îngerilor, ci prevesteşte şi părtăşia şi convieţuirea îngerilor împreună cu oamenii mântuiţi în veacul viitor, în Biserica triumfătoare”. (Sfântul Maxim Mărturisitorul „Mistagogia”) Toate aceste descrieri şi imagini nu sunt doar reflecţii filozofice ci o realitate vie pe care au trăit-o şi o trăiesc sfinţii lui Dumnezeu, chiar dacă descrierile lor în legătură cu ceea ce au experiat sunt foarte sărace.
Cântarea de biruinţă ne aduce împreună cu puterile îngereşti înaintea Tronului lui Dumnezeu şi acesta este motivul pentru care preotul stând, în faţa Sfintei Mese nu ne
cheamă simplu, ci mai întâi pomeneşte pe Heruvimi şi pe Serafimi. După aceea, îndeamnă pe toţi creştinii să-şi înalţe vocea, să alunge gândurile de la cele pământeşti, amintindu-şi de preamărirea şi preaslăvirea lui Dumnezeu, împreună cu îngerii.
În Limonariu, se relatează următoarea întâmplare: de sărbătoarea Cincizecimii, călugării obişnuiau să săvârşească Sfânta Liturghie, de mulţi ani, pe culmea sfântă a Muntelui Sinai. Se îmbulzea acolo mulţime mare de monahi din schiturile din jur, dar şi din pustie. O dată, în timpul Sfintei Euharistii s-a întâmplat un lucru înfricoşător, înainte ca locul acesta să fie întinat de hoardele barbarilor şi ale necredincioşilor. Când preotul a rostit prima formulă a Sfintei Anaforale: „Cântare de biruinţă…”, de prin munţii din jur s-a auzit un vuiet înfricoşător, care semăna cu ecoul unei voci, care a răspuns la ecfonisul preotului cu frică şi cu teamă: “Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, plin este cerul, şi pământul de mărirea Ta, Osana întru cei de sus, binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului. Osana întru cei de sus!” Acest vuiet vorbitor a repetat cântarea până la încheierea Sfintei Liturghii. Dintre călugării şi pustnicii care se găseau acolo, mulţi au auzit acest vuiet neobişnuit şi mai presus de lume, dar nu toţi, ci doar aceia care aveau urechile pregătite ca să asculte cântările cereşti ale îngerilor”. (Limonariu)
Acelaşi eveniment se repetă în nenumărate variante, de câte ori se săvârşeşte Sfânta Liturghie. Cei care au auzit şi au văzut erau fie preoţi sfinţiţi, monahi sau credincioşi îmbunătăţiţi, curăţiţi de tumultul păcatului din lume şi de răutatea lumii. Noi, din cauza mulţimii patimilor care ne stăpânesc, nu putem cânta împreună cu puterile îngereşti, deşi suntem în biserică. Însă, cu toate slăbiciunile noastre, suntem datori să fim treji pentru a putea auzi cele ce se săvârşesc.
Pentru profetul Isaia, cântarea de biruinţă a puterilor îngereşti din jurul tronului avea o importanţa îndoită, de doxologie şi profeţie. Această dublă semnificaţie o întâlnim şi în Sfânta Liturghie, care înseamnă doxologie pentru biruinţa morţii, a
diavolului şi a păcatului, şi profeţie, prin vestirea celei de-a doua veniri a lui Iisus Hristos, Biruitorul. Cântarea este vestea cea bună despre apariţia întru slavă a Fiului lui Dumnezeu, precedată de semnul biruinţei, Sfânta Cruce. „Împărăţia lui Dumnezeu a venit, vine şi este înlăuntrul vostru”'(Luca 17,21). Cântarea îngerilor este şi cântarea noastră…În timpul cântării: „Cântarea de biruinţă, cântând, strigând, glas înălțând și grăind” preotul ridică steluţa de pe Sfântul Disc, lovind uşor la fiecare cuvânt în chipul Crucii, o dată pentru unitatea dumnezeirii şi de două ori pentru cele două firi ale lui Iisus Hristos.
Poporul cântă triumful cerului, iar slujitorul începe drumul abrupt spre Sfânta Sfintelor. Fiecare pas, fiecare mişcare, aplecare a capului şi a genunchilor, mâinilor, genelor, pleoapelor, limbii şi inimii preotului este urmărită de zeci de mii de îngeri care înconjoară Sfânta Masă. Privirea slujitorului smerit se întoarce către Domnul şi imploră mila Lui. Plin de cutremur, preotul îşi aminteşte de poruncile dumnezeieşti „preoţii care se apropie de Domnul Dumnezeu să se sfinţească, ca nu cumva să-i lovească Domnul”. (Ieșire 19,22)
Dacă preotul nu este curat şi fără prihană, riscă să-l piardă Dumnezeu cu desăvârşire.
„Când privim Pâinea Euharistiei dumnezeieşti, trebuie să-L vedem pe Mântuitorul Hristos pe tronul slavei Sale, de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl. Când nu-L vedem aşa, înseamnă ca nu privim Pâinea cea Preacurată cu credinţă profundă, ci cu neruşinare. Vederea Mielului lui Dumnezeu „Cel ce ridică păcatele lumii”, este cea mai mare răsplată şi desfătare pentru preoţii evlavioşi. În rugăciunea Sfântului Maslu, preotul
slăvind pe Dumnezeu zice: „… care pe mine smeritul şi păcătosul şi nevrednicul robul tău, cel încurcat în multe păcate şi tăvălit în patimile dezmierdărilor, m-ai chemat la sfânta şi preaînalta treaptă a preoţiei, ca să întru în ceea ce este dincolo de catapeteasmă în Sfânta Sfintelor unde sfinţii îngeri doresc să privească şi să audă glasul Evangheliei Domnului Dumnezeu şi să vadă cu ochii lor chipul Sfintei Jertfe… o, Doamne, fă-ne
să înţelegem”!
Norul sfânt, strălucitor, care acoperă pe slujitorii vrednici se întinde uşor peste toţi creştinii din biserica. Marele moment se apropie iar puterile îngereşti, cu multa smerenie şi evlavie psalmodiază şi cântă: Sfânt, Sfânt, Sfânt…, cu feţele acoperite de aripile lor îngereşti, cu zdrobire de inimă cu buze curate şi limba neîntinată, cu mintea arzătoare în care nu încap cugetele noastre pământeşti.
Din păcate, în aceste momente sfinte, noi ne mişcăm, devenim nerăbdători şi, din
neştiinţa care ne caracterizează, rămânem indiferenţi la cele ce se întâmplă, iar mintea noastră lipită de lucrurile lumii. Nu ne dăm seama că lăcaşul sfânt este vizitat acum de nenumărate oşti îngereşti iar Biserica Triumfătoare a tuturor sfinţilor este de faţă.
Pr. Silviu State
Sursa: Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, „Explicarea Sfintei Liturghii”, Editura Bizantină, București, 2005, pp.292-296.
RO 
IT