„Să mulțumim Domnului!”
Preotul, întocându-se către icoana Mântuitorului Iisus Hristos din catapeteasmă, cu inima și glasul său, zice: Să mulţumim Domnului! Iar poporul din biserică se roagă, prin cântarea: Cu vrednicie și cu dreptate este a ne închina Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Treimei celei de o ființă și nedespărțită.
„Poporul cântă cu adâncă evlavie, melodios și încetișor ca să trăim cu inima, tainic aproape de surdină rugăciunea Cu vrednicie şi cu dreptate. După autorul acestui comentariu liturgic, ar fi tare nimerit ca în acest moment, strana să tacă, să-şi tragă răsuflarea, pentru că tăcerea în aceste clipe înseamnă o mai mare luare aminte. După ce credincioşii confirmă preotului că inimile lor s-au înălţat, acesta îi cheamă să înainteze în săvârşirea Tainei Sfintei Euharistii, după ce mai înainte vor mulţumi lui Dumnezeu.
Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Se numeşte Euharistie (mulţumire), pentru că ea constituie amintirea multor binefaceri ale lui Dumnezeu şi a proniei divine. De aceea preotul ne îndeamnă să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru lumea întreagă şi pentru toate câte am primit, pentru cele trecute şi prezente, pentru cele întâmplate şi care se vor întâmpla”. (Sfântul Ioan Gură de Aur „Comentariu la Evanghelia Sfântului Matei”, Omilia 25, EPE.10,158)
Mulţumirea aceasta ne eliberează de cele pământeşti, ne urcă la cer şi ne preschimbă în îngeri. Deci, mulţumiţi lui Dumnezeu pentru binefacerile Lui nesfârşite, dar, în principal, pentru cel mai mare dintre darurile dumnezeieşti, Sfânta Euharistie. Prin aceasta, Aceluia nu I se adaugă nimic, dar noi devenim casnicii lui Dumnezeu.
Sfântul Nicolae Cabasila ne spune că răspunsul: Cu vrednicie şi cu dreptate, înseamnă că toţi sunt de acord să se săvârşească Sfânta Euharistie: „După ce toţi credincioşii au
consimţit şi au cântat Cu vrednicie şi cu dreptate, preotul oferă lui Dumnezeu Sfânta Euharistie”. Cu alte cuvinte, preotul realizează o simfonie cu poporul, apoi se întoarce în Sfântul Altar şi continuă. (Sfântul Nicolae Cabasila, „Explicarea Sfintei Liturghii”)
După Sfântul Ioan Gura de Aur, aceste cuvinte arată unitatea Trupului lui Hristos şi egalitatea dintre slujitor şi credincioşi înaintea Darurilor dumnezeieşti. „înaintea Darurilor toţi suntem egali. Mulţumirea către Dumnezeu este comună, pentru că nu mulţumeşte doar preotul ci întregul popor. După ce începe preotul, toţi sunt de acord că mulţumirea este vrednică şi îndreptăţită. Şi atunci preotul începe Sfânta Euharistie
şi întreg poporul participă şi merge împreună cu slujitorul”.
În timpul acesta, preotul se roagă cu ardoare, citind rugăciunea Euharistiei:
Cu vrednicie şi cu dreptate este a-Ţi cânta Ţie, pe Tine a Te binecuvânta, pe Tine a Te lăuda, Ţie a-Ţi mulţumi, Ţie a ne închina, în tot locul stăpânirii Tale; căci Tu eşti Dumnezeu negrăit şi necuprins cu gândul, nevăzut, neajuns, pururea fiind şi acelaşi fiind: Tu şi Unul-Născut Fiul Tău şi Duhul Tău cel Sfânt. Tu din nefiinţă la fiinţă ne-ai adus pe noi, şi căzând noi, iarăşi ne-ai ridicat şi nu Te-ai depărtat, toate făcându-le, până ce ne-ai suit la cer şi ne-ai dăruit împărăţia Ta ce va să fie. Pentru toate acestea mulţumim Ţie şi Unuia-Născut Fiului Tău şi Duhului Tău celui Sfânt, pentru toate pe care le ştim şi pe care nu le ştim; pentru binefacerile Tale cele arătate şi cele nearătate, ce ni s-au făcut nouă. Mulţumim Ţie şi pentru Liturghia aceasta, pe care ai binevoit a o primi din mâinile noastre, deşi stau înaintea Ta mii de arhangheli şi zeci de mii de îngeri, heruvimii cei cu ochi mulţi şi serafimii cei cu câte şase aripi, care se înalţă zburând…(Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur)
Preotul citind rugăciunea începe urcuşul pe Golgota, către „Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine”. (Apocalipsa 1,4) Deci, prin această rugăciune mulţumim lui Dumnezeu pentru toate. Sfântul Irineu ne spune că: „Omul recunoscător faţă deDumnezeu este vasul bunătăţii şi instrumentul măririi Lui” (Sfântul Irineu de Lugdunum, Cartea a doua, P.G.7,829B) Toate binefacerile lui Dumnezeu văzute şi tainice au în vedere mântuirea omului, de aceea, Lui îi datorăm zilnic recunoștință, mulțumire și doxologie. Şi cu cât ÎI mulţumim mai mult, cu atât Dumnezeu înmulţeşte darurile. Sfântul Isaac Sirul ne spune că: „Mulţumirea celui care primeşte îl obligă pe cel care dă, să ofere daruri mai mari decât cele de dinainte”. (Avva Isac Sirul, „Asceticele păstrate”, Omilia 24, Editura Sfântului Nicodim, p.126)
Omului mulţumitor, Dumnezeu îi înmulţeşte binecuvântarea şi cercul se lărgeşte. Iată cum prezintă Sfinţii Părinţi înlănţuirea aceasta: Binecuvântarea lui Dumnezeu – Mulţumirea noastră -Harul lui Dumnezeu.
Harul lui Dumnezeu – Mulţumirea noastră – Binefacerea lui Dumnezeu. Binefacerea lui Dumnezeu – Mulţumirea noastră – Pronia lui Dumnezeu. Pronia lui Dumnezeu – Mulţumirea noastră – Raiul.
Raiul – Mulţumirea noastră – Slava lui Dumnezeu. Această înlănţuire se va încheia la sfârşitul veacurilor.
Sfinţii evanghelişti Matei, Marcu şi Luca, precum şi Apostolul Pavel ne spun că Domnul, la Cina cea de Taină, înainte de a împărţi ucenicilor Săi pâinea şi vinul, adică Trupul şi Sângele Său, Şi-a ridicat ochii în sus şi a mulţumit Părintelui Ceresc: „Şi luând paharul şi mulţumind…” (Matei 26, 26-27). Sfinţii evanghelişti nu ne spun ce înţelegea exact Domnul prin această mulţumire. Părerile Sfinţilor Părinţi sunt cu aproximaţie următoarele: la Cina cea de Taină care a vrut loc în foişorul din Ierusalim, Domnul a mulţumit Tatălui pentru că L-a recunoscut Mare Arhiereu, după rânduiala lui Melchisedec, şi în acelaşi timp, drept Jertfa fără prihană, Mielul junghiat, răstignit, care se aduce pentru mântuirea tuturor oamenilor în vecii vecilor. Această jertfa şi dăruire avea valoarea unei mulţumiri depline, căci mântuia neamul căzut al oamenilor. În acelaşi timp, însă, în acele momente, Domnul a făcut cunoscută şi Taina cea mare a Sfintei Împărtăşanii, ca pâine cerească şi ca „mană ascunsă”, celor ce cred cu cuvântul, cu fapta, primind Sfântul Botez. Această înfăţişare a Tainei celei mari ca un mod de vieţuire veşnică avea şi ea valoarea unei mulţumiri totale.
„Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea”(Luca 22,19). Biserica continuă lucrarea Cinei de Taină prin Sfânta Liturghie, iar noi credincioşii, Îi mulţumim lui Dumnezeu ca primeşte Jertfa din mâinile noastre pământeşti. Deşi stau înainte mii de Arhangheli şi zeci de mii de îngeri, Heruvimii cei cu ochi mulţi şi Serafimii cei cu câte şase aripi care se înalţă zburând.
Dumnezeu ar putea să hotărască, în mod special, ca Liturghia sa fie săvârşită cu vrednicie de puterile îngereşti neprihănite. Ce-ar fi fost mai firesc?! El ne-a învrednicit pe noi oamenii s-o săvârşim şi o primeşte din mâinile noastre stricăcioase. Înaintând şi mai mult în taina Sfintei Euharistii, ajungem înaintea Tronului lui Dumnezeu dar ne aflăm în acelaşi timp şi pe pământ şi în cer, care acum s-au unit şi au devenit o singură realitate.
Lumea materială şi cea spirituală au găsit un punct comun: Tronul lui Dumnezeu, reprezentat pentru noi oamenii, de Sfânta Masă. La Sfânta Liturghie urmăm un itinerariu sfânt: intrăm în biserică, Îl primim pe Hristos care iese cu Sfânta Evanghelie, ascultăm cuvântul Lui şi vedem minunile
Lui, îl însoţim pe Golgota unde suferă şi se jertfeşte iar noi ne mântuim. Uşor, ajungem în centrul universului, unde Biserica Luptătoare şi Biserica Triumfătoare mulţumesc lui Dumnezeu. Timpul a pierit, poporul şi preoţii s-au schimbat şi împreună trăiesc o transformare harică liturgică.
Cum se împlinesc prin slujire, Aghioriții – trăitorii cu Hristos:
Părintele Arsenie duhovnicul şi părintele Nicolae, ucenicul şi psaltul său, erau doi călugări ruşi de la Schitul Sfântul Ioan Botezătorul. Aceştia slujeau Sfânta Liturghie, în ploaie de lacrimi, dar şi cu măreţie dumnezeiască, aşa cum povestea monahul Partenie. Pustnicii se nevoiau, posteau, privegheau şi se rugau neîntrerupt. Cu o jumătate de an înainte de adormire, părintele Nicolae a orbit, dar în acelaşi timp îl chinuiau şi alte boli. Nu mai putea deci să meargă la biserică şi se tânguia, stând sau întinzăndu-se în chilia lui, chinuit de dureri cumplite. Din cauza aceasta, Liturghiile s-au redus la una pe săptămână. Cântăreţul era orb şi bolnav, deci nu era vorba de bănuiala trândăvelii. În sâmbăta lăsatului de sec, au slujit amândoi, iar după Sfânta Liturghie, părintele Nicolae a venit la chilia duhovnicului său şi printre multe lacrimi i-a spus: Părinte duhovnic, după Sfânta Liturghie, am mers la chilie, am stat pe pat si, deodată, ochii mei orbi s-au deschis şi am văzut totul clar în jurul meu. După aceea uşa chiliei mele s-a deschis şi locul s-a umplut de lumină. Au intrat trei oameni: doi cu făclii, iar la mijloc unul cu îmbrăcăminte strălucitoare, care răspândea o lumină pe care nu pot s-o descriu. S-au apropiat, iar omul acela care era în mijloc, m-a întrebat: –Mă cunoşti?
-Sigur că te cunosc, eşti prietenul şi duhovnicul meu de la Ierusalim, care doreai să te faci pustnic la Sinai. Am aflat despre tine că ai murit cu trei ani înainte.
Atunci, acela mi-a zis:-Așa este, părinte Nicolae! Sunt eu, Anichit! Ai văzut cu ce
slavă şi strălucire m-a răsplătit Împăratul Cerurilor, Domnul nostru Iisus Hristos şi Mântuitorul nostru pentru puţina pocăinţă şi pentru puţina nevoinţă pe care le-am făcut. Aşa te va răsplăti şi pe tine! Dar şi mai mari decât acestea vei vedea! Peste patru, zile vei fi eliberat de toate durerile, necazurile şi bolile. Domnul m-a trimis ca să te mângâi. Şi, imediat, au dispărut din chilie iar eu am rămas singur. Ochii mei s-au închis, dar inima mi s-a umplut de o bucurie nespusă.
După ce a ascultat toate acestea, duhovnicul i-a zis:
-Ia seama, părinte Nicolae, să nu te înşeli şi să nu crezi toate acestea, ci mai degrabă adună-ţi gândurile către Dumnezeu, cere mila şi harul Lui, iertarea păcatelor dar şi răspuns bun la judecata cea dreaptă a Iubitorului de oameni. Acestea i le-a spus
spre smerenia şi paza sufletului, pentru că săgeţile înveninate ale vicleanului, nu încetează să atace, chiar şi în pragul morţii.
In ziua de joi din săptămâna brânzei, părintele Nicolae, a slujit ultima Liturghie, s-a împărtăşit şi luând anafura, a zis duhovnicului sau: Părinte, te rog, vino în chilia, mea. Bătrânul a mers împreună cu el în chilie iar părintele Nicolae s-a aşezat pe pat,
iar faţa lui a început să se schimbe şi să strălucească. Ridicându-și ochii către cer, el a căzut în extaz şi locul s-a umplut de mireasmă dumnezeiască. După aceea, şi-a revenit şi a început să vorbească: îţi mulţumesc, părinte, că ai avut răbdare cu slăbiciunile mele până în sfârşit şi cu sfaturile tale, călăuzit spre împărăţia Cerurilor. Duhovnicul l-a întrebat:
-Vezi ceva, părinte Nicolae?
-Văd părinte că au venit după mine şi au rupt zapisul păcatelor mele. Şi acum, binecuvântează-mă! Şi şi-a plecat capul. Duhovnicul a binecuvântat cu mâna iar acela i-a apucat-o şi i-a sărutat-o fierbinte şi înainte s-o lase, şi-a ridicat ochii la cer şi a şoptit: Doamne, primeşte duhul meu…Şi în acelaşi moment şi-a dat sufletul Domnului, pe Care-l slujise din tinereţe cu credinţă, dăruire de sine, ascultare şi iubire. A mers pe cărarea nevoinţelor duhovniceşti împreună cu Hristos, pe drumul descoperirilor dumnezeieşti şi a unirii divine, al rugăciunii tainice şi al lacrimilor şi a trăit în nesfârşitele Liturghii dumnezeieşti ale vieţii
ascetice, jertfa liturgică. Creştinii nevoitori, care biruiesc trupul, lumea şi diavolul, îşi înving şi firea lor (omul cel vechi al păcatului), şi trăind „deasupra firii” ajung la Creatorul lor.”
Pr. Silviu State
Sursa: Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, „Explicarea Sfintei Liturghii”, Editura Bizantină, București, București, 2005, pp.288-292.
RO 
IT