Selectează o Pagină

Loading


Să fie în centrul vieții noastre Dumnezeiasca Liturghie!  La dumnezeiasca prefacere, preotul spune în taină:

„Pentru ca să fie celor ce se vor împărtăşi spre trezirea (trezvia) sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtăşirea (părtășia) cu Sfântul Tău Duh, spre plinirea împărăţiei cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau spre osândă. Încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească pentru cei adormiţi întru credinţă: strămoşi, părinţi, patriarhi, prooroci, apostoli, propovăduitori, evangheliști, mucenici, mărturisitori, pustnici şi pentru tot sufletul cel drept, care s-a săvârşit întru credinţă.” .”(Liturghier, 2012,pp.177-178)

„Să analizăm pe rând de ce am săvârşit prefacerea şi pentru ce ne împărtăşim noi, clerul şi poporul: Spre trezirea sufletului

Trezire înseamnă priveghere şi atenţie duhovnicească, interes continuu şi neadormit pentru mântuirea sufletelor noastre. Mai înseamnă puterea creştinului de a redirecţiona
atracţia sufletului, a trupului şi a simţurilor spre plăceri. Este o luptă zilnică, pentru ca mintea să fie smulsă dorinţelor josnice, iar sufletul şi trupul să rămână curate. Chemarea numelui Sfânt al lui Iisus, concentrarea la rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”! ajută într-un mod eficient la trezire.

La Sfânta Liturghie, în mod special, mintea este datoare să fie curată, neîntinată, neprihănită şi desăvârşită pe cât este cu putinţă. Să fie golită de orice cuget şi absolut singură, înaintea prezenţei nevăzute a lui Dumnezeu. „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5,8).

Spre iertarea păcatelor

Sfânta Împărtăşanie ne oferă iertarea păcatelor – bunul cel mai mare. Precum ştim, jertfa de pe Cruce a Domnului biruieşte moartea, desfiinţează stăpânirea diavolului şi ne izbăveşte de greutatea păcatului, oferindu-ne gratuit iertarea păcatelor noastre. „Sângele Mântuitorului Hristos, al Fiului lui Dumnezeu, ne curăţeşte de tot păcatul”(I Ioan 1,7).

Participarea noastră la Jertfa de pe Cruce se face prin Sfântul Botez. Încălcarea poruncilor după Sfântul Botez se iartă prin lacrimile pocăinţei şi Sfânta Spovedanie. Taina Sfintei Euharistii este cea care pecetluieşte Spovedania. Mai întâi, fiul risipitor se căieşte, se întoarce în braţele Tatălui, spunând: „am păcătuit”, iar pocăinţa lui este primită şi pecetluită cu jertfa „viţelului celui gras”, adică cu Sfânta Împărtăşanie. Astfel, după Botez ne rămân pocăinţa, iertarea păcatelor şi Sfânta Împărtăşanie.

Spre împărtăşirea cu Duhul cel Sfânt…

Sfânta Împărtăşanie curăță inima de patimi, o luminează şi o face locuinţă strălucitoare a Sfintei Treimi. Sfântul Serafim de Sarov ne spune că scopul vieţii creştine este dobândirea Sfântului Duh.

Spre plinirea Împărăţiei Cerurilor…

Când sufletul câştigă mântuirea şi intră în corturile cereşti ale raiului, continuă să primească hrana nemuririi, să se preschimbe, să se îndumnezeiască şi să se înalţe continuu din slava în slavă şi din fericire în fericire. Aceasta înseamnă că deplinătatea lui este Împărăţia Cerurilor. După aceea, ne rugăm ca Împăratul sa ne dăruiască îndrăzneala netemătoare în faţa lui Dumnezeu: „Spre îndrăzneala cea către Tine” pentru că, dacă venim nepregătiţi, El se transformă în foc arzător, în judecată şi osândă” în veci de veci, de aceea pocăinţa premerge Sfintei Împărtășanii.

„În veacul trecut, în Asia Mica, trăia un slujitor sfânt al Celui Preaînalt, dar necunoscut, preotul loan. Era căsătorit şi avea familia din Gkelverul Capadociei. ( în trecut, această localitate a fost păstorită de Sfântul Grigorie de Nazianz)Părintele lucra în fiecare zi pe
ogorul lui, iar duminicile şi-n sărbători slujea în biserica satului. Când liturghisea, lăcrima aproape întotdeauna, ofta şi de multe ori nu putea să-şi ţină hohotele de plâns. Atâta credinţă avea şi atât de puternic trăia Taina Sfintei Euharistii! Când ajungea însă, la momentul prefacerii Sfintelor Daruri, emoţia atingea apogeul. Cântăreţii cântau „Pe Tine Te lăudam” cât mai pe larg şi auzeau din Sfântul Altar rugăciunile şi suspinele preotului. Începeau din nou „Pe Tine Te lăudăm şi deseori repetau de 5-6 ori, până când părintele loan încheia şi rostea: „Mai ales pe Preasfânta…”. Când, întârzierea aceasta se repeta câteva duminici la rând, cântăreţii intrau în încurcătură şi nu ştiau ce să facă. Nu puteau să cânte nimic altceva pentru că sfinţenia momentului nu le îngăduia. Nu îndrăzneau însă, nici să facă observaţie părintelui, pentru că-l respectau mult. Intr-o zi, însă, au spus epitropilor problema lor:

-Părintele întârzie mult să încheie rugăciunea în momentul prefacerii Sfintelor Daruri, iar noi ne găsim în încurcătură. Cântăm şi iar cântăm „Pe Tine Te lăudăm…”, şi întârziem mult.
Îi puteţi spune, dacă se poate, să mai scurteze? Epitropii au transmis preotului rugămintea cântăreţilor. Acesta le-a răspuns: – Cum aş putea să închei măi: Nu depinde de mine! Când încep să citesc rugăciunea, Sfânta Masă se înconjoară de foc dumnezeiesc care ajunge la 2-3 metri înălţime şi nu pot să mă apropii. Cad la pământ şi mă rog ca Dumnezeu să îngăduie să se retragă focul, sau să se împartă în două ca să întru printre el şi să continui rugăciunea: „Şi fă adică pâinea aceasta…”. Dascălii, când au auzit acestea, s-au minunat de sfinţenia preotului lor şi n-au îndrăznit să-i mai spună nimic. Continuau să cânte cât de rar puteau şi repetau de câte ori era nevoie, ca acela să poată să încheie rugăciunea prefacerii, cu inima zdrobită pentru cele săvârşite în Sfântul Altar. Părintele loan, chiar dacă era simplu, se impunea prin sfinţenia vieţii. În biserica lui începea să curgă mulţime de credincioşi, de multe ori chiar din satele vecine ca să urmărească Liturghia. Erau situaţii când se adunau sute de creştini şi toţi privegheau mult şi plângeau. Când se încheia slujba, nu în rare rânduri, pardoseala bisericii rămânea umedă de la lacrimile creştinilor.” (Botsi Petru, „Părintele Ieronim, Isishastul din Eghina”) Desigur, şi în zilele noastre se întâmplă astfel de lucruri sau altele asemănătoare, rămase necunoscute, noi, însă, cu riscul de a fi consideraţi ciudaţi sau escroci, le amintim. Dumnezeu îngăduie sa se întâmple, din motive doar de El ştiute, chiar dacă acest gen de extaz şi de revelaţie este rar. O confirmă şi următoarea istorisire:

Unul dintre sfinţii cei mai iubiţi ai poporului rus este Sfântul Serghei de Radonej. Acest sfânt se învrednicea să slujească întotdeauna cu îngerii. Fiilor săi duhovniceşti care au văzut odată acest eveniment mai presus de fire, le-a zis: Copiii mei, dacă Domnul v-a descoperit, cum pot eu să vă ascund aceasta? Cel pe care l-aţi văzut, era îngerul Domnului care slujeşte împreună cu mine la toate Liturghiile. Altă dată, când sfântul slujea Sfânta Liturghie în prezenţa unui singur monah, părintele Simon psaltul, acesta a văzut ceva înfricoşător şi ieşit din comun. La binecuvântarea în chipul Crucii şi la cuvintele „Prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt…”, uluit şi plin de teamă a văzut o flacără dumnezeiască cuprinzând Sfânta Masă, Sfintele Daruri şi pe sfânt. Şi ceva şi mai uimitor; în momentul când Sfântul Serghei a ridicat Sfântul Potir să se împărtăşească, acest foc dumnezeiesc împrăştiat s-a adunat şi devenind stâlp de lumină necreată, a intrat în Sfântul Potir. In acest mod se împărtăşea Sfântul Serghei. (Ninica Solon, „Sinaxarul rus”)

Această Jertfă duhovnicească o aducem şi pentru cei adormiţi în credinţă, amintiţi în rugăciune:

Protopărinţii şi părinţii – Adam şi Eva, Abel, fiul cel bun ucis pe nedrept, drepţii şi cucernicii Vechiului Testament precum Noe, Lot, Iosif, Iov, Simeon purtătorul de Dumnezeu şi mulţi alţii. De asemenea, Părinţii Sfintei Fecioare, Ioachim şi Ana, şi Părinţii Sfântului loan Botezătorul, Zaharia şi Elisabeta; Patriarhii – Avraam, Isaac şi Iacob;

Profeţii – oameni inspiraţi, aleşi direct de Dumnezeu, care se luptau cu desfrâul şi rugau poporul lui Dumnezeu să ţină Legea şi Vechiul Testament, De asemenea, prevedeau viitorul, adică profeţeau despre venirea lui Mesia ca Izbăvitor al lumii. Harisma profetică o găsim şi în Biserica primară, prin Agav (Fapte 11,28), precum şi prin cei doi bărbaţi, Iuda şi Sila (Fapte 15,32). In veacurile care au urmat, profeţia a apărut foarte rar, în principal, în sufletele sfinţite. O asemenea harismă avea sfântul Cosma Etolul precum şi alţi sfinţi, din vechime şi contemporani. Profeţii au fost Moise şi fratele lui Aron, Enoh, Ilie, Elisei, Samuel, David şi fiul său Solomon. Enumerăm şi pe profeţii mici: Amos, Avdie, Iona, Maleahi,Osea, loil, Avacum, Sofonie, iar cei mari: Isaia, Ieremia, lezechiel și Daniel.

Apostolii – printre aceştia se numără cei 12 Apostoli cunoscuţi, sfântul Pavel, apostolul neamurilor, cei şaptezeci şi ceilalţi egali cu Apostolii, din toate veacurile.

Propovăduitorii – sunt toţi aceia care au propovăduit, propovăduiesc şi interpretează cuvântul lui Dumnezeu sub inspiraţia şi îndrumarea Sfântului Duh, Părinţii sinoadelor
ecumenice, cei trei mari ierarhi, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Marcu Eugenicul şi Sfântul Nicodim Aghioritul.

Evangheliştii – sunt autorii celor patru Evanghelii: Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Numele de evanghelist poartă şi Filip diaconul ca şi Timotei. Aşa îl îndeamnă sfântul Pavel: „Fă lucrul evanghelistului”(II Timotei 4,5). Aceasta înseamnă ca în perioada apostolică, prin evanghelist se înţelegea ajutorul apostolilor care vestea cuvântul lui Dumnezeu.

Mărturisitorii – sunt cei care în vremea prigoanelor, cu toate că erau chinuiţi, încarceraţi, exilaţi, nu cedau, ci mărturiseau credinţa chiar cu preţul vieţii. Cu toate că cei mai mulţi nu erau clerici, aveau o mare trecere în Biserică. Erau martorii vii ai credinţei. Noi cei de astăzi nu-L mai mărturisim pe Hristos, ne ruşinăm să facem cruce când trecem prin faţa unei biserici sau când ne aşezăm la masă.

Martirii — avem mai mult de zece milioane de martiri şi neo-martiri, începând cu sfântul Ştefan protomartirul şi arhidiaconul, până în zilele noastre. Puţin sunt cunoscuţi, ci doar cei care se cinstesc în mod special şi cu măreţie în Biserică.

Pustnicii — sunt cei care s-au retras din lume, asceţi de tot felul, „sfinţii şi de Dumnezeu purtătorii părinţii noştri care au strălucit prin nevoinţă”. Pustnici, sunt toţi cei care au purtat cu vrednicie şi au cinstit schima îngerească în viaţa monastică, adică monahii care au răbdat în sfinţenie martiriul nesângeros al conştiinţei.

„Pentru tot sufletul cel drept care s-a săvârşit în credinţă” — se referă la sufletul fiecărui creştin evlavios, care a adormit în sfinţenie, cu credinţa nezdruncinată în Dumnezeul cel adevărat şi care acum se bucură de desfătarea raiului. Numele acelora care au trăit în această lume cu credinţă şi sfinţenie sunt vrednice de pomenire pentru că, datorită lor se săvârşeşte Sfânta Liturghie. Toţi protopărinţii, patriarhii, apostolii, drepţii şi ceilalţi, sunt mădulare ale Trupului lui Hristos, dar în Biserica Triumfătoare. Sunt fraţii noştri care au adormit şi se afla în cer bucurându-se de slava împărăţiei lui Dumnezeu. Ei ne aşteaptă şi se roagă pentru noi pământenii care ne luptăm cu răul şi păcatul în Biserica Luptătoare. Nu există, însă, două Biserici, ci una singură şi atunci, și vii şi morţii, laolaltă, suntem mădulare unii altora.

Este normal să existe comuniune şi solidaritate între noi. Datorită iubirii, noi cei vii ne rugăm pentru cei adormiţi „întru credinţă”, ca şi aceştia, la rândul lor, să mijlocească şi sa se roage pentru noi toţi, aşa cum o şi fac. Scopul nostru, al celor de pe pământ (clerici, monahi şi laici) este să reuşim să realizăm o unitate vie şi adevărata cu toţi cei care constituie în ceruri Biserica Triumfătoare. De aceea şi aducem prin Sfânta Euharistie, Jertfa nesângeroasă pe Sfânta Masă.”

Încercările pe care le trăim astăzi sunt și consecința credinței diminuate, cosmetizate și rezultatul desacralizării vieții noastre creștine. Din istoria Creștinismului știm că salvarea vieții noastre creștine, a fost, este și va fi întotdeauna Sfânta Împărtășanie oferită nouă de Mântuitorul Iisus Hristos la fiecare Sfântă Liturghie și instituită la Cina cea de Taină ! Actul nostru suprem de credință este primirea Dumnezeieștei Împărtășanii. Toate actele religioase au valoarea lor, dar nu pot înlocui primirea Sfântului Trup și Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, actul euharistic tămăduitor sufletului și trupului, actul care ne identifică că încă suntem ai lui Hristos, că am rămas și suntem creștini, că suntem cei ce am fost botezați în numele Sfintei Treimi care am primit un nume și ne continuăm statutul de membru al Bisericii Domnului Iisus Hristos.

 Sfânta Împărtășanie ne face imuni la orice influiență malefică și ne dă puterea să vedem ceea ce creștinii ceilalți, care au fost contaminați de influiența anticristică, nu pot să vadă. Nu va putea exista în noi, ceea ce anti-creștinii vor să ne inoculeze, dacă suntem împărtășiți periodic. Sfânta Împărtășanie are o așa de mare putere încât va anihila orice rău ce se va împlanta în noi, fără să știm. În creștinul împărtășit se află Hristos, Medicul dumnezeisc care stinge puterea celui rău. Nu trebuie să ne temem de nimic dacă suntem ai lui Hristos prin faptele bune din viața noastră, având ca motrice a existenței Sfânta Liturghie cu Sfintele Taine, Sfânta Spovedanie și Sfânta Împărtășanie !

Să ne temem de consecințele păcatelor! Păcatele ne vulnerabilizează și sunt cauza suferințelor noastre! Dacă vrem să trăim concret minunea prezenței și ajutorului lui Hristos, dacă vrem să ieșim de sub influiența malefică a fricii și a păcatului, este absolută nevoie să avem viața harică a Bisericii din care face parte, să avem continuitate în Hristos și să ne străduim să ne mărturisim cu pocăință păcatele ca să ajungem la primire Sfintei Împărtășanii, cât mai des. Trebuie să ne corectăm viața! Să renunțăm la păcate! Să ne fie viața o continuă pocăință pentru nevrednicie, o străduință în dragoste, în credință și fapte bune ca să implinim ce ne stă în putere și prin pogorământul dumnezeisc al Tainei Sfintei Mărturisiri să primim medicamentul nemuririi și arvuna vieții veșnice, Sfântul Trup și Sfântul Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos! Prin împărtășire nu mai suntem singuri, căci este împreună cu noi Hristos care ne ajută să luptăm cu diavolul. Duhul Sfânt ne întărește dacă avem inima smerită. Darurile Duhului Sfânt lucrează în noi atunci când suntem împărtășiți cu Sfintele Taine și ne aflăm în starea hristică a smereniei și a credinței.

Să ne schimbăm atitudinea față de Sfânta Împărtășanie care nu este un premiu pentru meritele sau virtuțile noastre, ci este Izvorul vieții, este dar dumnezeiesc din milostivirea Bunului Dumnezeu față de noi neputincioșii și nevrednicii, este Hristos teandric ce se așează în ființa noastră, este necesarul de care avem nevoie pentru a rezista la factorii care ne afectează negativ sufletele și trupurile; este necesarul pentru a rămâne curați, iubitori de Dumnezeu, de Țară, de neam, de semeni, buni, iertători, destoinici, luminați, devotați și responsabili. Sfânta Împărtășanie este Însuși Iisus Hristos care ni se dăruiește ca Salvator. Nu vine să ne premieze sufletele pentru că la vrednicia adevărată nu ajungem, așa cum nu ajungem să atingem cerul la orizont, ci prin Dumnezeiasca Împărtășanie se coboară Dumnezeu din iubire și milă față de noi, se așează în ființa fiecăruia dintre noi, curăță, tămăduiește și cu darurile și harurile Duhului Sfânt întărește sufletele luptătorilor. Este greșit să credem că ajunge să ne menținem ai lui Hristos doar cu postul și rugăciunea. Acestea sunt strădaniile firești ale credinței noastre însetate de Hristos. Nu putem să ne menținem în lupta împotriva diavolului și drumul spre mântuire fără ajutorul Iubitului nostru Iisus Hristos care ni se dăruiește prin Dumnezeiasca Împărtășanie.

Nu trebuie să mai amânăm întoarcerea la Dumnezeu ! Gândul amânării pocăinței și a împărtășirii cu Hristos este influiența duhului celui rău. Dumnezeiasca Liturghie împreună cu Sfânta Spovedanie și Sfânta Împărtășanie prin care ne hristoforizăm sunt sunt darurile dumnezeiești pentru salvarea, rezistența și împlinirea sotoriologică a neamului omenesc.

Preotul Silviu State


Sursa: Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, „Explicarea Sfintei Liturghii”, Editura Bizantină, București, 2005, pp.323-329.

 

 

ro_RORO
Copy link