Ectenia cererilor dinainte de Simbolul Credinței, este urmată de „Rugăciunea punerii-înainte”, care este adresată de preot lui Dumnezeu și la Sfânta Proscomidie:
„Doamne Dumnezeule, Atotțiitorule, Cel ce ești singurul Sfânt, Care primești jertfa de laudă de la cei ce Te cheamă pe Tine cu toată inima, primește și rugăciunea noastră, a păcătoșilor, și o du la Sfântul Tău Jertfelnic; fă-ne vrednici a-Ți aduce Ție daruri și jertfe duhovnicești pentru păcatele noastre și pentru cele din neștiință ale poporului. Și ne învrednicește să aflăm har înaintea Ta, ca să fie bine primită jertfa noastră și să se sălășluiască Duhul Tău cel bun al harului Tău peste noi, peste aceste daruri puse înainte și peste tot poporul Tău.
Cu îndurările Unuia născut Fiului Tău, cu care ești Binecuvântat, împreună cu Preasfântul și Bunul și de viață făcătorul Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Poporul: Amin!” (Liturghier, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012, p.168)
Prin această rugăciune a Proscomidiei, noi slujitorii, cerem Domnului să ne învrednicească să aducem Cinstitele Daruri, întâi pentru păcatele noastre și apoi pentru cele din neștiință ale poporului. Greșelile preoților amintite mai înainte se numesc păcate, iar greșelile poporului sunt considerate a fi făcute din neștiință, pentru că primii le săvârșesc în cunoștință de cauză, iar ceilalți fără să cunoască. Preotului nu-i este îngăduită ignoranța, iar păcatele lui, chiar mici și neînsemnate, sunt socotite mari, nu prin firea lor, ci din cauza demnității slujirii cu care le săvârșește. Vechiul Testament poruncea ca în cazul în care păcătuiește unul dintre israeliți, din neștiință sau neglijență, să aducă o jertfă mică. Dacă însă păcătuia arhiereul, era ca și cum ar fi păcătuit întregul poporul (Levitic 4, 1-3).
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că această dispoziție subliniază că rănile preotului, adică păcatele, căderile, greșelile lui, necesită un ajutor mai mare decât toate rănile poporului laolaltă, pentru că sunt amplificate de slujirea preoției lui. (Grigorie Ieromonahul, “Sfânta Liturghie”, op. cit., pag. 245)
Astfel, mitropolitul, își asumă toate păcatele poporului din mitropolia lui, episcopul, pe ale celor din eparhie, iar duhovnicul, toate rănile fiilor săi duhovnicești, pentru că n-a lucrat potrivit vindecarea lor. Toți păcătuim și singurul fără de păcat este doar Domnul Iisus Hristos.
Cu toate că păcatele poporului sunt numite neștiință, din momentul în care acesta află și cunoaște voia lui Dumnezeu, de aici încolo, începe responsabilitatea lui. Pentru aceasta, pentru că a știut ce este păcat și totuși a păcătuit, omul va și da răspuns în ziua Judecății („cel care știe…și nu face…va fi bătut mult”Luca 12,47). Trebuie să ne oprim la cuvintele:„din toată inima”, cuvinte importante care ne îndeamnă să-l iubim pe Dumnezeu așa cum au făcut-o Sfinții, Martirii, Mărturisitorii, Sfinții Părinți ai Bisericii și toți Pustnicii. S-o facem și noi cu atâta forță și credință fierbinte încât să putem mărturisi împreună cu Apostolul Pavel:„Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos”? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia? Nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici Stăpâniile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici Puterile, nici înălțimea, nici adâncul și nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru”(Romani 8, 35-39).
Harul Sfântului Duh se pogoară și asupra preoților și asupra credincioșilor când cer aceasta și îi umbrește cu puterea Lui, așa cum a făcut și cu Născătoarea de Dumnezeu: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri,…pentru că ai aflat har de la Dumnezeu.” ( Luca 1, 30-35) Apostolul Pavel ne îndeamnă să ne rugăm la Tronul harului cu îndrăzneală „ca să luăm milă și să aflăm har spre ajutor la timpul potrivit.”(Evrei 4,16)
După rugăciune preotul zice ecfonisul „Cu îndurările Unuia născut…” Prin aceste cuvinte îl rugăm pe Dumnezeu, Părintele Atotțiitorul, să primească rugăciunile noastre prin îndurările Fiului Său. Rugăciunea noastră fierbinte este ca harul să umbrească pe nevrednicii săi slujitori, credincioșii și Sfânta Jertfă. Spunem „îndurări” și nu „milă”, pentru că „mila”’ este darul inimii generoase, pe când „îndurare” este dorința dăruirii și a binefacerii, o dorință după Jertfa de pe Cruce, datorată iubirii care arde „măruntaiele îndurărilor”.
Odată, Sfântul Siluan a întâlnit un pustnic de la Sfântul Munte care avea darul evlaviei adânci și al lacrimilor neîntrerupte. Mereu înlăcrimat, acestea curgeau în tăcere pe obrajii lui uscați. Acești stropi ai harului divin curgeau pe tot parcursul Sfintei Jertfe, dar și când se ruga și-și amintea de Patimile Domnului, de Răstignirea Lui, de Maica Domnului, de sfinții îngeri, de Împărăția Cerurilor și de bucuria sfinților. Sfântul Siluan i-a devenit apropiat și l-a întrebat: -Părinte, este bine să mă rog pentru morți? Acela a oftat și i-a răspuns printre lacrimi: -Dacă mi-ar sta în putință, aș scoate toate sufletele din iad, care se chinuiesc acolo, în suferințe nemângâiate și orbecăie în întuneric….Da, le-aș scoate și doar atunci s-ar odihni și s-ar bucura sufletul meu. Și a făcut o mică mișcare cu mâinile, ca și cum ar aduna spicele de grâu și a început din nou să plângă.
(Ioanichie Arhimandritul, „Patericul Athonit”, op.cit.,pag. 242-243)
Luând seama la „cealaltă vreme a vieții noastre”, ca să aflăm har și milă de la Domnul, trebuie să răbdăm ispitele, suferințele și bolile, care de multe ori pot fi rușinoase și nemângâiate (niciun medicament nu le poate ușura). Dacă în aceste stări avem însă răbdare și preamărim pe Dumnezeu, vom afla harul Lui bogat și mila Lui. Altfel, cârtind, ne punem în primejdie mântuirea sufletului.
De multe ori, părintele Hagi Gheorghe Athonitul, amintea de un străbunic care suferea de o boală necunoscută și nevindecabilă în epocă, cu dureri înfricoșătoare. Bolnavul, pierzându-și uneori răbdarea, II ruga pe Dumnezeu să-i ia viața, pentru că nu mai putea răbda. Cu toate că era evlavios, ceda….
Atunci a apărut un înger care i-a zis: -Ești încercat cu chinuri pe pământ, ca să te curățești precum se curăță aurul în foc și să strălucești ca soarele. Trebuie, deci, să mai fii încercat încă un an. Acum te întreb, ce preferi: Un an de chinuri și dureri sau trei ceasuri în iad, ca să vezi unde merg păcătoșii nepocăiți și cum se chinuiesc veșnic?
Bătrânul bolnav s-a gândit: încă un an în chinuri și dureri înspăimântătoare, aici, în pat, este foarte mult! Mai bine rabd trei ceasuri, chiar și în iad…!
A răspuns deci îngerului, că primește să sufere trei ceasuri în iad. Acesta l-a luat direct și l-a dus în iad și îndepărtăndu-se i-a zis: -După trei ceasuri mă întorc!
Peste tot domnea un întuneric de nesuferit și o suferință imensă, insuportabilă, un loc nemângâiat. Nici pic de lumină, nici un cuvânt de mângâiere. întunericul continuu care era acolo, înghesuiala, glasurile îndurerate ale chinuiților care ajungeau la urechile lui și vederea lor sălbatică, nefericirea, toate acestea provocau bătrânului o tristețe și un tremur înspăimântătoare. Peste tot vedea și auzea chinuri, oriunde își întorcea privirea întâlnea deznădejdea, teama și groaza. Nici un glas de bucurie în adâncul nesfârșit al iadului. Numai ochii arzători ai demonilor apăreau în întuneric, gata să-l sfâșie. Nefericitul a început să tremure și să strige, dar la strigătele lui răspundea doar abisul. I se părea că au trecut veacuri întregi de chinuri și dureri și, din clipă în clipă, aștepta să vină îngerul, dar în zadar. La sfârșit, deznădăjduit că nu va vedea niciodată Raiul, a început să se tânguie și să plângă, dar nimănui nu-i păsa de el. Păcătoșii din iad se gândeau la ei înșiși, la chinul lor insuportabil. Cei care se bucurau erau demonii.
Dar iată, că strălucirea dulce a îngerului a apărut și cu un zâmbet ceresc, acesta a stat în fața celui chinuit și a zis: – Cum te simți, omule? – N-am crezut că și îngerii mint, i-a reproșat cu o voce stinsă, suferindul. – Ce înseamnă asta? l-a întrebat îngerul. – Cum ce înseamnă? Mi-ai promis că mă iei de aici peste trei ore și de atunci au trecut mii de ani, veacuri întregi…! N-ai avut deloc milă, mi-ai spus minciuni!
-Omule, ce ani, ce veacuri? i-a răspuns uimit îngerul. A trecut doar o oră de când am plecat și mai ai încă două. Tu ai ales! – Cum? încă două ore? Nu mai rămân deloc, te rog, te implor, ia-mă de aici. Prefer chinuri pe pământ, oricâte ar fi și nu un an, ci tot restul zilelor mele. Numai, ia-mă de aici, scoate-mă din acest chin groaznic, fie-ți milă de mine…! -Bine, a răspuns îngerul. Dumnezeu este milostiv și iubitor de oameni și te va milui. Dă slavă iubirii Lui și nu mai cârti de acum înainte. Cu aceste cuvinte l-a răpit și s-a aflat îndată în patul lui, preamărind și mulțumind lui Dumnezeu pentru bolile și durerile lui, până în ziua când a murit. (Paisie Aghioritul, „Avva Hagi Gheorghe Athonitul”, 1986, pp.29-32)
Trebuie să învățăm din toate aceste descoperiri că Dumnezeu ne dăruiește anumite greutăți ca să ne dezpovărăm prin jugul lor de vina păcatelor noastre. Crucea suferinței purtată cu răbdare și credință ne apropie de împărăția lui Dumnezeu.
Sursa: Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, „Explicarea Sfintei Liturghii”, Editura Bizantină, București, București, 2005, pp.253-257.
RO 
IT