„Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.”
Sfântul Nil Ascetul ne spune că: „în rugăciune, trebuie să ceri mai întâi lui Dumnezeu să-ţi dăruiască multe lacrimi de pocăinţă, ca să se înmoaie sălbăticia sufletului tău. Numai aşa te vei curaţi în faţa lui Dumnezeu şi vei fi iertat. Izbăvit prin duhul pocăinţei, vei putea în continuare să fii supus şi să fii îngăduitor faţă de păcatele, fărădelegile şi ura aproapelui, care se întorc împotriva ta, când ai dobândit iertarea. Nu poţi ierta, fără să dobândeşti un suflet care simultan iartă şi este iertat. Dacă ierţi, de fiecare data când te rănesc, săvârşeşti un lucru indispensabil pentru iertarea ta. Dacă nu ierţi, cum Îl îndatorezi pe Dumnezeu ca să te ierte şi El pe tine” (Sfântul Nil Ascetul, „Despre Rugăciune”, Filocalia vol.1, p.220)
La spovedanie, când credinciosul spune „mă căiesc”, înseamnă ca deja trebuie să fie împăcat cu fratele său căruia i-a greşit. Greşelile înseamnă păcate, datorii neacoperite care ni se impută. Dumnezeu ia catastifele păcatelor noastre, le atârnă pe Cruce şi cu Sângele Lui le şterge până la ultimul. Ne cere în schimb „chitanţele de plată” rupte, cu care ceilalţi, prin comportarea şi ura lor, s-au îndatorat faţă de noi. Iar dacă nu o facem, în zadar rostim Rugăciunea Domnească.
Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie: „Păcatul pe care diavolul îl aşează înainte iar omul îl săvârşeşte, ne desparte de bunurile cereşti pe care Dumnezeu le dă prin har şi le păzeşte, dacă omul doreşte în mod liber aceasta. Făptura umana cunoaşte păcatul prin simţuri şi, satisfăcându-şi patimile, îşi lipseşte sufletul de bunătăţile divine, preţioase, de darurile cereşti. Când, însă, creştinul îşi ţine cu statornicie voia liberă departe de răutate, viclenie, nedreptate, ură, adică de păcat, şi nu este amăgit de lucrurile trupeşti, plăcute sau neplăcute, atunci cu multă uşurinţă iartă pe toţi, chiar şi pe duşmanii, pe care îi slujeşte în continuare, le face bine şi îi binecuvântează” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, „Scurtă explicație la rugăciunea Tatăl nostru”, Filocalia, vol.2, p.256)
Nu există om pe pământ care să nu pacătuiască, chiar dacă viaţa lui ar dura o singură zi. Poate vă întrebaţi cum este posibilă aceasta? Omul păcătuieşte în principal prin gânduri, cugetul lui este înclinat continuu spre rău, spre păcat. Iar dacă cineva reuşeşte să nu greşească cu faptele sau cu cuvintele lui, el nu poate evita ispita gândurilor. Cugetul şi gândurile omului au atâta avânt şi putere, încât ne întinează şi fără voie. Şi oricât război am face greşim în cuget, iar un gând viclean sau ruşinos este suficient ca să ne arunce mintea în iad. Aceasta, pe cât de uşor se întinează, tot atât de uşor se şi curăţă. Este adevărat, însă, că o judecată făcută în minte, aduce imediat cu sine întunericul şi sărăcia. Dacă omul judecă pe un altul, simte o mică greutate, înţelege că ceva nu este în regulă, de aceea sporeşte atenţia la dorinţele, pornirile şi mai ales la simţurile lui.
Omul este viclean „din tinereţile lui” (Facere 8,21), de la vârsta copilăriei şi nu există păcat care să nu fie scris în cartea cerească a vieţii, fie cu fapta, cu gândul şi cu dorinţa, cu ochii, precum o datorie care trebuie achitată. Dumnezeu se face om, dar fără păcat, căci „nu săvârşise nici o nedreptate, şi nici o înşelăciune nu fusese în gura Lui” (Isaia 53,9). El a luat datoriile noastre şi le-a plătit cu Sângele şi Jertfa Lui pe Cruce.
Dacă vrea să fie iertat, omul trebuie să-i urmeze lui Hristos, Care L-a învăţat să ierte pe vrăjmaşii lui, nu doar cu vorba, ci şi cu faptele. Hristos pe Cruce a îmbrăţişat toată omenirea, iar despre chinuitorii Săi a zis: „Părinte, iartă-Ie lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23,34). La fel a zis şi întâiul martir şi Arhidiacon Ştefan:„Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (Fapte 7,60) Toţi sfinţii, prin excelenţă, au fost îndelung răbdători, buni şi iertători.
Şi nu ne duce pe noi în ispită!
Sfântul Grigorie al Nyssei, defineşte ispita drept lucrarea diavolului: „Cred că Domnul atribuie răului multe şi diferite denumiri. După feluritele lui lucrări, îl numeşte cu multe nume precum Diavol, (în limba greacă înseamnă cel care defaimă şi desparte), Belzebul, Mamona (pentru că iubeşte prin iubirea de bani), Stăpânitorul lumii acesteia, ucigaşul de oameni, (Ioan 8,44) cel viclean, Tatăl minciunii şi altele asemenea. Prin lucrarea lui de a ispiti, îl putem numi şi „ispită” sau „Ispititorul”. (Sfântul Grigorie de Nyssa, „Comentariu la Tatăl nostru”, Omilia5)
Ipoteza aceasta o confirmă şi modul în care sunt aşezate cuvintele în Rugăciunea Domnească. Spunând „Nu ne duce pe noi în ispită”, adaugă „Şi ne izbăveşte de cel rău”, deoarece satana însuşi se prezintă cu aceste două nume „ispita” şi „răul”, înseamnă că aceste cuvinte au unul şi acelaşi înţeles. Sfântul Grigore de Nyssa se întreabă: „Cine vesteşte această învăţătură a rugăciunii? Să ne îndepărtăm de toate cele pe care le considerăm importante după criteriile lumeşti, pentru că aşa cum spune Domnul, în altă parte, ucenicilor Săi, lumea se află sub puterea celui rău”. (1Ioan 5,19) Prin urmare, cine vrea să se îndepărteze de rău, va trebui să se îndepărteze pe sine de lucrurile lumii. Şi încheie spunând: „Nu ne duce, Doamne, în ispită, adică în suferinţele vieţii, ci izbăveşte-ne de răul care are putere mare în lumea de aici”. (Sfântul Grigorie de Nyssa, op.cit.) Sfântul Varsanufie ne spune că există două feluri de ispite: „Există ispite provocate de noi şi ispite care se întâmplă din îngăduinţa lui Dumnezeu. (Sfântul Nicodim Aghioritul, „Cartea lui Varsanufie și Ioan) Ispita care vine de la noi aduce vătămarea sufletului, pentru aceea Sfântul Apostol lacov striga zicând: „Nimeni să nu zică atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni”. (Iacob 1,13) Ispita din bunăvoinţa lui Dumnezeu urmăreşte folosul sufletului, pentru că are ca scop încercarea omului, ce-l duce la nădejdea care nu ruşinează conform Sfintei Scripturi: „Iar nădejdea nu ruşinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă”. (Romani 5,5)
Părintele Isihie Aghiananitul, vestitul duhovnic, a mers pe când era flăcău la părintele Leontie de la mănăstirea Sfânta Ana să se călugărească. A ajuns cu barca la arsanaua mănăstirii şi, urcând dealul, a întâlnit un călugăr cu părul alb şi chip de ascet:
-Binecuvântează, părinte! i-a zis tânărul. Călugărul n-a răspuns, şi l-a întrebat imediat:
-Unde mergi, fiule?
-Merg să devin călugăr aici la sfânta Ana.
-La cine mergi?
-La chilia Sfântului Modest unde este părintele Leontie duhovnicul.
-A! La el mergi? Acesta, nu este om bun, ci viclean şi rău, îi bate pe ucenicii lui. Şi nu ştie nimic despre călugărie…! Vino la mine şi te voi învăţa multe lucruri duhovniceşti, călugăreşti şi cereşti…!
Şi tânărul i-a răspuns:
-Nu este nevoie să-mi spui tu cine este părintele Leontie, eu voi merge unde este voia lui Dumnezeu. Şi făcăndu-şi cruce a dat să plece, să-şi continue drumul. Atunci sus-numitul călugăr a pierit într-o vale, lăsând în locul unde stătea nor negru de fum, cu miros puternic de necurăţie strigând:
-Plec de aici, mi-a stricat treaba ţapul bătrân de Leontie. Mi-a luat toţi călugării”. (Antim Aghiananitul, ieromonah, „Sfânta Ana, Altarul Athosului”, Sfântul Munte, 1992, p.75)
Din această povestire adevărată, vedem pe viu lucrarea diavolului, atât cât putea s-o poarte acel tânăr încercat. Nici o ispită nu vine dacă nu îngăduie Dumnezeu, şi Acesta îngăduie ca să înţelegem şi să ne smerim spre slava Numelui Său, însă niciodată ca să ne provoace cutremur, slăbiciune sau frică în suflet.
Şi ne izbăveşte de cel viclean!
„Cel rău este diavolul”, ne spune sfântul Nicodim Aghioritul şi continuă: „Răul, în principal, fraţilor, este însuşi diavolul, cauza şi tatăl oricărui păcat şi plăsmuitorul fiecărei ispite, prin lucrările şi meşteşugirile căruia învăţăm să ne rugăm lui Dumnezeu să ne elibereze, crezând ca nu ne va lăsa să fim ispitiţi peste puterile noastre”, aşa cum spune şi Sfântul Pavel: „Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească”. (1 Corinteni 10,13) Adică, împreună cu ispita ne va da şi puterea să o putem duce. Este necesar însă să nu neglijăm a striga mereu către El cu smerenie, (Sfântul Macarie Notaras, „Despre deasa Împărtășanie”) „Doamne lisuse Hristoase miluieşte-mă şi mă izbăveşte de cel rău”.
Sfântul loan Gură de Aur ne descoperă că răutatea nu este o componentă a fiinţei noastre, din moment ce îi cerem lui Dumnezeu să ne izbăvească de ea:„Stăpânul îl numeşte rău pe diavol, hotărând să ducem război neîmpăcat împotriva lui şi arată, astfel, că răutatea nu este parte a firii noastre”. Răutatea nu aparţine fiinţei noastre, ci iadului. Ea ţine de noi atâta timp cât liberul nostru arbitru, voinţa noastră, îmbrăţişează răul. Acela este numit exclusiv aşa (diavol) din cauza răutăţii lui exagerate şi pentru că, fără să-l fi nedreptăţit cu ceva, acesta ne războieşte continuu.
Pentru aceea şi Domnul a zis: „Şi ne izbăveşte de cel rău” nu „de cele rele”. Ne învaţă adică, să nu duşmănim pe confraţi pentru răul pe care ni-l fac, ci să mutăm duşmănia şi răutatea noastră de la aceştia la acela, la diavolul, pentru că el este cauza tuturor relelor. (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Comentariu la Evanghelia Sfântului Matei”, Omilia 19)
Nici să zicem omului „ispititorule”, pentru că astfel îl numim diavol. Oamenii devin instrumentele diavolului, dar ei înşişi nu sunt niciodată ispită personalizată. Suntem robiţi de către diavol, pur şi simplu, din cauza patimilor şi a slăbiciunilor pe care le avem şi, astfel, îl slujim, iar el se hrăneşte din acestea. Pentru aceea şi Dumnezeu a zis: „ţărână să mănânci în toate zilele vieţii tale”. (Facere 3,14) Sfinţii Părinţi spun că aceasta arata că se va hrăni, se va bucura din patimile şi slăbiciunile noastre. Deci, să nu-i facem voia!
Sfântul Theodor al Edessei ne spune că trebuie rugăciune şi nevoinţă personală pentru a ne elibera de cel rău: Avem poruncă în rugăciunea noastră să-L rugăm pe Domnul să nu îngăduie să intrăm în ispita şi să ne izbăvească de cel rău. Pentru că dacă nu scăpăm cu puterea şi ajutorul lui Hristos de „săgeţile cele arzătoare ale vicleanului”, (Efeseni 6,16) şi nu ne învrednicim să dobândim izbăvirea de patimi, zadarnic ne ostenim, crezând că reuşim cu puterea şi grija noastră să facem ceva. „Fără Mine nu puteţi face nimic”. (Ioan 15,5) Acela care vrea să se opună lucrărilor meşteşugite ale diavolului, să le înlăture şi să devină părtaş slavei dumnezeieşti, este dator cu lacrimi şi suspine, cu dor neostoit şi suflet înflăcărat, noaptea şi ziua, să ceară ajutorul şi apărarea lui Dumnezeu. Acela care vrea să fie ajutat să-şi cureţe sufletul de orice plăcere a lumii, de patimile potrivnice, de dorinţele ruşinoase. (Sfântul Teodor al Edesei,…Filocalia, vol.2,p.23)
Sfântul Simion al Tesalonicului scrie undeva: „Izbăveşte-ne pe noi de cel rău, de diavol, care este neobosit, stăpânit de nebunie şi duşmanul nostru de moarte iar noi, fără harul Tău suntem neputincioşi înaintea lui deoarece ca duh, este unul dintre creaturile cele mai ingenioase şi găseşte mii de răutăţi şi urzeşte şi complotează în fiecare zi împotriva noastră”. (Sfântul Simeon al Tesalonicului, „Apantha”) Şi pentru că noi nu avem puterea să stăm împotrivă unui duşman atât de invidios, viclean şi mârşav, pentru aceasta izbăveşte-ne de el”.
Şi nu ne duce pe noi în ispită şi ne izbăveşte de cel viclean!
Astăzi există în lume părerea că nu exista diavol. Este şi aceasta tot o viclenie a lui, să convingă lumea civilizată, pe tehnocraţi, pe cei care se ocupă cu ştiinţele şi progresul cunoaşterii că nu există diavol! Cu toate că lumea ignoră existenţa acestuia, pentru noi creştinii, viclenia lui devine un prilej de nevoinţă binecuvântată şi lupta duhovnicească faţă de cel potrivnic. Creştinul, luptând cu cel rău şi cu meşteşugirile lui, poate propăşi în virtute şi sfinţenie. Părinţii Bisericii ne vorbesc despre necesitatea existenţei ispitelor în viaţa noastră: „scoate ispita şi nimeni nu se va mai mântui”. Aceasta înseamnă că ispita este indispensabilă ca mijloc de mântuire şi cale spre desăvârşire şi dumnezeire. (Sfântul Isaac Sirul, „Asceticele păstrate)
Vrei să te mântuieşti? Suferă ispitele, necazurile, mâhnirile, nedreptăţile, duşmănia şi toate câte vin de la lume şi de la trup. Diavolul, provocând ispitele ne trezeşte sufletele, ca să postim, să priveghem, sa ne înfrânăm, să ne rugăm, sa ne mărturisim şi să ne împărtăşim. Deci, ispitele pot aduce lumina în suflete când ştim să le răbdăm fără să ne plângem, să alergăm la ajutorul lui Dumnezeu. Ele sunt îngăduite după puterea şi rezistenţa fiecăruia, niciodată nu sunt peste puterile noastre. Problema nu constă în existenţa ispitelor, ci în biruinţa asupra ispititorului, adică a duhului necurat. Diavolul trebuie să fie biruit.
Forma socială a ispitelor creează demonizarea socială care este mult mai rea decât cea personală, pentru că demonizatul, cel rău nu influenţează doar persoanele însingurate ci grupuri de oameni ca, de exemplu, grupările sinucigaşe. De asemenea, influenţează şi comunităţi întregi, sate, familii, în special când părinţii şi copiii blasfemiază continuu cele dumnezeieşti. Influenţează epoci istorice şi culturi întregi.
De multe ori Domnul s-a aflat în faţa demonizaţilor însinguraţi, şi de fiecare dată imaginea era înfiorătoare. Peste puţin timp, însă, demonizatul se vindeca şi stătea „înţelept şi îmbrăcat la picioarele lui Iisus”. Comunitatea din Gadara, din cetatea Decapole, însă, era demonizată, dar nu s-a vindecat pentru că L-a alungat pe Hristos din graniţele ei: „Şi ei au început să-L roage să se ducă din hotarele lor” (Marcu 5,17)
Cel mai tragic pentru noi toţi este că în epoca demonizată în care trăim şi în societatea îndrăcită a culturii apusene în care ne aflăm, ispitele se înmulţesc iar noi rămânem indiferenţi duhovniceşte. Letargia morţii şi demonicul ne-au cuprins în aşa măsură încât numai Dumnezeu mai poate să ne salveze de ispitele duhurilor necurate prin viaţă liturgică, pocăinţă şi credinţă fierbinte. Întrebarea critică pe care trebuie să ne-o punem ar fi: „Ce este ispita şi care este preferinţa noastră; Dumnezeu sau eu? Dumnezeu sau lumea? Dumnezeu sau diavolul”? Conform pornirii pe care o vom descoperi în sufletele noastre vom putea judeca cele pe care le punem în rugăciunea Domnească şi-l vom ruga pe Dumnezeu zicând: „Nu mă lăsa Doamne pradă egoismului meu care mă sufocă pe mine şi pe ceilalţi. Nu mă lăsa în cele ale lumii, nu mă lega şi nu mă face rob diavolului care tiranizează întreaga omenire”. Rugându-mă şi cerând „să ne izbăvească de cel viclean”, înseamnă că-L aleg pe Dumnezeu şi Biserica lui, pe Dumnezeu şi Evanghelia lui şi nu pe mine, lumea sau pe cel viclean. S-o facem, indiferent de starea în care ne aflăm: ridicaţi sau căzuţi în noroi, eliberaţi sau sclavi demonilor prin patimile noastre pe care noi înşine le-am slujit, le-am hrănit şi le-am răsfăţat.
După Sfântul Ioan Postitorul, când ne rugăm către Domnul cu cuvintele: „Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean”, nu spunem să nu fim ispitiţi, pentru că este imposibil, ci să nu ne înghită ispita săvârşind ceea ce nu-I place lui Dumnezeu. Sfinţii Martiri au fost ispitiţi cu chinurile, iar pentru că n-au fost înfrânţi, n-au intrat în ispită, nici când se luptau cu fiarele, nici când erau mâncaţi de ele. (Sfântul Ioan Postitorul, Carte numită„Limon”) Şi Iov a fost ispitit, dar n-a căzut în ispită şi aceasta s-a întâmplat pentru că n-a judecat pe Dumnezeu şi iconomia Lui faţă de cei ispitiţi şi aşa n-a căzut în necredinţă (acolo unde îl îndrumau cei trei prieteni) şi în blasfemie (la care îl îndemna femeia lui), spre care vroia să-l atragă diavolul viclean şi ispititorul prin intermediul lor (prieteni şi femeie) şi prin distrugerea bunurilor materiale, a morţii violente a celor zece copii şi a propriei boli. De fiecare dată, la Sfânta Liturghie propovăduim strigătul Dreptului Iov, care a biruit ispita şi n-a cedat: Fie Numele Domnului binecuvântat de acum şi până-n veac.
Şi Avraam a fost ispitit cu jertfa fiului său Isaac, Iosif cu femeia lui Putifar. Nici unul, însă, n-a fost biruit pentru că n-au consimţit diavolului ispititor. Există şi o interpretare eshatologică a celor două cereri pe care o redăm într-o singură propoziţie: „Nu mă lăsa Dumnezeule ispitei celei din urmă a iadului, la a doua Ta venire înfricoşătoare, ci izbăveşte-mă de vederea veşnică a duhurilor viclene şi necurate”.
Ecfonisul și sfârșitul Rugăciunii Domneşti este: Că a Ta este împărăţia, şi puterea, şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. (Liturghier, 2012, p.183)
Sfântul Simeon al Tesalonicului spune: „Şi cine va putea să ne ispitească, să ne mâhnească atunci când suntem stăpâniţi de Tine, Dumnezeul tuturor şi Împăratul, dar şi Stăpânitorul acestor îngeri? Sau cine va sta împotriva puterii Tale ? Nimeni, pentru că Tu ne-ai creat şi ne păzeşti pe toţi. Sau cine va spune ceva împotriva slavei Tale sau va îndrăzni ceva împotriva Ta? Slava Ta ţine marginile, iar cerul şi pământul sunt pline de ea, pentru că este mai veche şi decât cerurile şi decât îngerii, pentru că Tu Singur ai fost întotdeauna, din veşnicie. (Sfântul Simeon al Tesalonicului, „Apantha”)
Şi Sfântul Nicodim Aghioritul scrie: „Cunoscând Domnul că firea noastră omenească are dintotdeauna credinţă puţină, ne-a şi mângâiat spunând: Pentru că aveţi un Părinte şi Împărat de acest fel, puternic şi preaslavit, nu vă îndoiţi de câte veţi cere de la El în timp, prin rugăciunea Tatăl nostru. Numai să nu uitaţi şi să-L necăjiţi în fiecare zi, cum îl necăjea văduva aceea pe judecătorul cel nedrept, când zicea către El: „Doamne, izbăveşte-mă de potrivnicul meu. Căci a Ta este împărăţia, puterea nebiruită şi slava negrăită și ca un împărat puternic porunceşti şi pedepseşti pe duşmanii noştri, adică pe demoni. Ca Dumnezeu preamărit slăveşti şi măreşti pe cei ce-Ţi aduc slavă şi ca un Iubitor de oameni şi Părinte iubeşti pe cei ce s-au învrednicit prin Sfântul Botez să devină fiii Tăi şi să Te iubească din toată inima. (Sfântul Macarie Notaras, „Despre deasa Împărtșanie”) Şi nu sunt doar fiii Tai, ci vin aici în Biserica Ta şi Te iubesc, Te adoră, te laudă, îţi cântă şi îţi mulţumesc, mănâncă Trupul Tău şi beau Sângele Tău „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”.
Pe la 1500, trăia in Constantinopol un negustor pe nume Iacob. Era creştin, dar nu ştia de Biserică, o uitase repede. Şi cum să-şi amintească de ea când îi trecea pragul doar de două sau trei ori pe an? Cât despre duhovnic, ce să mai spunem? Era creştin doar cu numele, am zice astăzi. Intr-o zi, s-a mirat când a auzit pe un prieten de-al lui, turc, minunăndu-se de credinţa creştinilor. Acela i-a zis: „Am avut pe femeia mea bolnavă şi după ce am văzut că doctorii n-au făcut nimic, am mers să-i citească Nifon, Patriarhul vostru. Acela a încheiat slujba de dimineaţă şi l-am strigat în uşa bisericii. A venit, aşa cum era îmbrăcat, cu veşmintele acelea de slujbă şi a început să-i citească femeii mele bolnave. Când Patriarhul a început rugăciunea, deodată turla bisericii s-a deschis, şi s-a revărsat o lumină din cer. N-am văzut-o doar eu, ci şi robii mei, şi s-au înfricoșat.
Această lumină a acoperit pe Patriarhul Nifon şi pe femeia mea, Fatme, luminând în acelaşi timp, neobişnuit, întreaga biserică. Iar femeia mea s-a făcut bine, s-a ridicat, şi de aceea îţi spun că voi, grecii creştini, aveţi o credinţă minunată. Cuvintele acestea l-au cutremurat pe Iacov, care a simţit că se trezeşte dintr-un vis. Inima îi era străpunsă de săbii iar mintea lui s-a deschis, s-a luminat şi a înţeles ce comoară preţioasă era credinţa lui ortodoxă. A lăcrimat şi s-a ruşinat pentru că un turc preţuise mai mult decât el credinţa lui. Treburile multe şi grijile vieţii îl adormiseră sau mai bine zis îl orbiseră, nelăsăndu-l să privească frumuseţea, adevărul şi puterea ei. Ziua următoare era duminică şi s-a dus în zori la biserică. L-a urmărit plângând pe Patriarhul Nifon, devenit, mai târziu, sfânt al Bisericii noastre, săvârşind Jertfa nesângeroasă a Sfintei Liturghii. A ajuns şi la momentul Sfintei Anaforale şi după cuvintele: „Să stăm bine, să stăm cu frică să luăm aminte! Sfânta Jertă în pace a o aduce!” ale diaconului, urma binecuvântarea întreită a Patriarhului, și din mâinile Sfântului Nifon care binecuvântau poporul a văzut ieşind raze şi fulgere ale luminii necreate ce loveau piepturile credincioşilor. O rază a acestei lumini negrăite a atins şi pieptul lui Iacov şi atunci s-a umplut de bucurie, de o fericire şi desfătare divină. S-a umplut de o pace negrăită şi nici nu şi-a dat seama când s-a încheiat Sfânta Liturghie. Toţi plecaseră iar el a rămas singur în biserică. În aceeaşi după amiază, l-a căutat pe Patriarh şi s-a spovedit cu multă zdrobire de inimă şi sinceritate. Atâţia ani în Constantinopol şi nu aflase că avea lângă el un preot sfânt, un păstrător credincios şi înţelept al bogăţiei iubirii Dumnezeu, un iconom al harului divin. Până atunci se încredea doar în banii lui. A fost nevoie doar de o singură zi să se schimbe să-şi împartă bogăţia lui de trei sute de mii de monede de aur săracilor, şi după. Aceea să se călugărească. Faptele şi îndemnurile lui deveniseră trâmbiţe înflăcărate, ce trezeau neamul robit al ortodocşilor. Aceasta n-a plăcut cuceritorilor care l-au prins şi, după chinuri înfricoşătoare, i-au tăiat capul. Astfel s-a săvârşit Sfântul Iacob noul martir pentru credinţa luiHristos, în luna noiembrie 1520.
Pr. Silviu State
Sursa: Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, „Explicarea Sfintei Liturghii”, Editura Bizantină, București, 2005, pp.365-375.
RO 
IT