Selectează o Pagină

Loading


În timpul Sfintei Liturghii, la citirea din Sfânta Evanghelie, sfeşnicul cu lumânare aprinsă simbolizează dumnezeiasca lumină a adevărurilor evanghelice, care a străbătut întunericul necunoștinței în care s-au aflat toate popoarele înainte de Întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, și bine-înțeles, lumina hristoforică care străbate sufletele necredincioase din vremea noastră. „Această lumină ne luminează şi nouă celor care trăim în vremurile acestea de apoi, cu civilizaţie modernă, îmbâcsită de materialism, egoism, indiferentism religios, curente eretice şi atee şi alte felurite simţitoare şi uimitoare scăderi morale (Luca12, 14-31; Romani 1, 21-32; Galateni 5, 20-21; Efeseni 5, 1-19; 2 Timotei 3, 1-9).

Fericitul Ieronim (+42o) ne încredinţează că pe timpul său, se aprindeau lumini în sfeşnicul care se aşeza înaintea Sfintei Evanghelii când se citea. Rânduiala aceasta am observat-o şi în unele Sfinte Biserici, înflorind-o credincioşii prin aprinderea a mai multe lumini în sfeşnicul ce stă pe solea dinaintea uşilor împărăteşti, în timpul când se citeşte Sfânta Evanghelie.

În descoperirile despre tainele dumnezeieștei Liturghii, aflăm, că după citirea Apostolului, doi Îngeri de lângă scaunul cel sus, l-au luat pe preot şi l-au dus cu cinste înaintea Sfintei Mese. Și cum a început a citi Sfânta Evanghelie, împăratul a văzut trei sute de îngeri, pogorându-se din cer și stând împrejurul preotului, care îndată ce zicea el câte un stih, îl luau îngerii din gura lui, unul după altul. Și așa sfârșind el citirea Sfintei Evanghelii, îndată s-au dus îngerii cu laude și cântări dumnezeiești, ca să dea fiecare cuvintele înaintea lui Dumnezeu.

Iar prin slava închinată Domnului Dumnezeu de popor, prin cuvintele: „Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie„, cântată după citirea Sfintei Evanghelii, toţi credincioşii dau slavă lui Dumnezeu, pentru dumnezeiasca lumină, care a luminat lumea prin propovăduirea Sfintei Evanghelii şi care luminează mintea fiecărui creştin care ascultă cu luare-aminte citirea ei”.1

În rânduiala obișnuită a Sfintei Liturghii, după citirea și ascultarea învățăturilor dumnezeiești din Apostol și Sfânta Evanghelie, urmează predica, exegeza biblică, după rânduiala veche din vremurile apostolice şi patristice.

În acele timpuri se predica spre a edifica şi lumina şi pe catehumeni, care la ectenia: „Câţi sunteţi chemaţi ieşiţi…” erau obligaţi a ieşi din sfânta biserică. S-a păstrat această veche rânduială a predicii după Sfânta Evanghelie, care astăzi folosește și pentru că mulţi creştini, slabi în credinţă, n-au răbdare să stea la toată slujba Dumnezeieştii Liturghii. Pentru a le folosi tuturor să înțeleagă înțelesurile adânci ale pericopei evanghelice  se ţine predică imediat după citirea Sfintei Evanghelii, ca şi în timpul catehumenilor. Astfel, se întregește partea didactică a Sfintei Liturghii.2 Catehumenii ascultau citirile din Sfânta Scriptură și predica, apoi, după rugăciunile care erau pentru ei, se retrăgeau în smerenie și cugetau la înțelesurile adânci ale tainelor dumnezeiești ce le erau lor descoperite prin scripturi și exegeza predicii.

Părintele Stefanos Anagnostopoulos, explicând Dumnezeiasca Liturghie ne spune că „acesta este locul rânduit al predicii din vremurile vechi, iar nu la Chinonic. S-a mutat din motive practice, deoarece, din nefericire, creștinii întârzie la biserică. Predicarea cuvântului dumnezeiesc a fost întotdeauna legată de rugăciune și de slujire în Biserica noastră. Domnul Însuși a învățat în sinagogi (Marcu 3,2) și acolo săvârșea minuni. Sfântul Pavel, marele Apostol al neamurilor simte povara responsabilității de a propovădui: „Vai mie dacă nu voi vesti”(Icorinteni 9,16). Scriind ucenicului și Apostolului Timotei, el îi poruncește: „Predică cuvântul!”(II Timotei 4,2).

Sfântul Iustin Martirul și filozoful Bisericii noastre, în jurul anului 100 d.Hr., ne dă prima mărturie că după citirea Sfintei Scripturi începea rostirea cuvântului”3.

„Când Domnul Iisus Hristos după învierea Sa, i-a trimis pe Apostoli în lume, nu le-a spus doar să vestească, ci: „să se propovăduiască în Numele Său pocăința spre ierta­rea păcatelor la toate neamurile”(Luca 24,47). Și Apostolul Pavel a propovăduit „pocăința și întoarcerea la Dumnezeu”(Fapte 26,20). Marele dar dumnezeiesc, iertarea păcatelor este urmarea pocăinței.

Oricare ar fi timpurile și contextul în care trăiesc po­poarele și neamurile, creștinii în special, cred și mărturisesc personal că predica Bisericii trebuie să fie pocăință și întoar­cerea tuturor oamenilor la voia lui Dumnezeu. Cu siguranță, noi preoții vom înfiera răul, vom mustra cu asprime pe cei care greșesc, dar vom și mângâia, vom catehiza, vom sfătui părintește, vom ruga și chema continuu poporul la pocăință. „Mângâiați pe poporul meu, zice Domnul. Preoți, grăiți în inima Ierusalimului, mângâiați-l pe el”(Isaia 40, 1-2).

Precum scrie Apostolul Pavel, Biserica n-a primit po­runcă să propovăduiască teorii filozofice și ideologii sociale, ci „har și apostolie întru ascultarea credinței”(Romani 1,5). Ea a apărut ca să propovăduiască în lume pocăința și întoarcerea, ascultarea de voia lui Dumnezeu și nu ca oamenii să teoretizeze, să se certe, să se lupte, să se ucidă, să se dezbine cum fac de 2000 de ani, prin ereziile și vicleniile lor. Îi îndeamnă să asculte de Sfintele Canoane și de hotărârile celor șapte Sinoade Ecumenice, să se pocăiască și să creadă toți.

În rugăciunea pe care o citim înainte de pericopa Evan­gheliei, cerem de la Dumnezeu luminare pentru predică: spre înțelegerea evanghelicelor Tale propovăduiri. Această expresie se mai referă și la cuvântul dumnezeiesc, deoarece aceasta, ca tâlcuire, este continuarea și prelungirea Sfintei Scripturi. Înseamnă că atunci când cugetăm la cuvântul Evan­gheliei, fie acasă, fie în biserica, Dumnezeu ne luminează.

Sfântul Ioan cel Milostiv (555-619 d.Hr.) a fost numit Arhiepiscopul Alexandriei în ultimul deceniu al vieții lui. Atunci anumiți creștini fără evlavie aveau următorul obicei: după citirea din Evanghelie la Sfânta Liturghie ieșeau din biserică și începeau să discute (era timpul când se ținea predica). Intrau după aceea la Imnul Heruvimic. Văzând această situație care rămânea neîndreptată, Sfântul loan a ieșit și el odată, îmbrăcat cu veșminte arhierești și a stat împreună cu ei. Când l-au văzut au înmărmurit! Atunci sfântul le-a zis:„Nu vă mirați, unde este turma, acolo trebuie să fie și păstorul. Sau mergem toți înăuntru sau stau și eu aici cu voi ca să vă învăț cuvântul lui Dumnezeu”! Astfel, a reușit să îndrepte acel obicei rău”.4

Predica în timpul Sfintei Liturghii, trebuie să fie ca ex­primare și conținut în concordanță cu slujirea, credința și rugăciunea Bisericii .

Într-o duminică, Sfântul Spiridon slujea  singur și toți credincioșii cântau. După citirea din Sfânta Evanghelie, glasuri îngerești nenumărate au început să psalmodieze. Toți au amuțit de uimire, admirație și frică. Când Sfântul Spiridon a zis către popor: „Pace tuturor”, Îngerii, Arhanghelii, Heruvimii și Serafimii, Tronurile, Domniile, Stăpâniile, Puterile, toate cetele cerești, cu un glas au răspuns: „Și Duhului Tău”. Astfel, creștinii din biserică, în acea duminică de neuitat, au experiat slujirea Bisericii Triumfătoare unită cu cea a Bisericii Luptătoare de pe pământ, cu un singur Păstor, Hristos5.

Cât de mare este darul dumnezeiesc al Sfintei Liturghii și cât de nevrednici suntem noi, încât nu reușim să înțelegem, să trăim și să ne hrănim din bucuria mântuitoare a prezenței Mult Milostivului nostru Dumnezeu!

Preotul Silviu State


Surse:

1). Protos.Nicodim Măndiță, Explicarea Sfintei Liturghii, Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2017,pp.230-231;

2). Prof.dr. Ioannis Foundoulis, Dialoguri liturgice,vol.I, Editura Bizantină, București, 2008, pp.232-235;

3). Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, Explicarea Dumnezeieștii Liturghii, Editura Bizantină, București, 2005, pp.142-143;

4). Sfântul Iustin, Filozoful și Martirul, „Prima apologie a creștinilor către Antonin cel Evlavios”, P.G. 6, 429 B, în Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit. p.143;

5). Sfântul Nicodim Aghioritul, „Sinaxarul”, voi. I, Editura Spanos, Atena, pag. 294, în Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit. p.145;


 

ro_RORO