Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.
Ție, Doamne îți mulțumim, Ție ne rugăm și Ție îți dăruim viața noastră vremelnică pentru viața veșnică în Împărăția Ta ! Alesul Bunului Dumnezeu, Părintele Martir Ilarion Felea ne mărturisește, sunându-ne: „Viaţa noastră este un dar de la Dumnezeu, menit a se înmulţi şi înfrumuseţa, până la asemănarea cu El. Unii fac din ea o tragedie, o piesă de durere, alţii fac din ea o comedie, o piesă de glume şi de petrecere; alţii fac din ea o poezie frumoasă, o nuvelă, un roman. Cei mai buni oameni, învăţaţi şi luminaţi de Iisus Hristos, fac din viaţa lor muncă, istorie, strădanie de a scoate din ea chip şi asemănare cu Dumnezeu, cu Iisus Hristos. Drept aceea: – Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm. “Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele…” (Ioan 15, 5) Viaţa aceasta de model întipărită, sădită în noi de la naştere, în Sfântul Botez, sunt datori să o descopere şi să o trăiască toţi creştinii: “Viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor” (2 Cor. 4,12). Aici se desfășoară tot programul, tot planul şi idealul creştin: viaţa spre Hristos, viaţa în Hristos, viaţa cu Hristos; viaţa lui Hristos în viaţa noastră, sufletul lui Hristos în sufletul nostru, mintea lui Hristos în mintea noastră, inima lui Hristos în inima noastră, privirea lui Hristos în ochii noştri, ascultarea lui Hristos în urechile noastre, graiul lui Hristos în graiul nostru, mâinile lui Hristos în mâinile noastre, picioarele lui Hristos în picioarele noastre, trupul lui Hristos în trupul nostru, sângele lui Hristos în sângele nostru.” ( Extras din Pr. Ilarion V. Felea, “Spre Tabor”, vol. IV – Desăvârşirea, Editura Crigarux – sursa : https://ajore.wordpress.com)
„Trebuie să ne dăruim lui Dumnezeu în întregime pe noi înșine, cât și pe ceilalți. Când spunem pe alții, nu înțelegem strict pe tovarășul nostru de viață sau pe copiii noștri, ci pe toți ceilalți care fac parte din Biserică și mai ales pe cei ce participă la Dumnezeiasca Liturghie în biserică. Un locaș sfânt plin până la refuz de inimi ortodoxe, fierbinți și credincioase, devine de multe ori un imbold puternic pentru pocăință și meditație, lucrarea virtuților, război declarat patimilor, rugăciune, post,” o determinare de dăruire lui Dumnezeu.
La Sfânta Jertfă fiind toți un suflet, o inimă, o credință și o Biserică, trebuie să ne susținem reciproc și să aflăm odihna și liniștea, unul în celălalt, după îndemnul apostolului Pavel: „Spre întărire și mângâiere”(Romani 1, 1-12). Noi L-am primit pe Hristos și-L dăm mai departe, ca să-L primim de la altul. Dacă nu ne-am împărtășit, să ne apropiem de cel care a făcut-o, ca să ni-L transmită și nouă prin răsuflarea lui, prin atingerea și strângerea mâinilor. De aceea să-l lăsăm pe preotul care a slujit cele sfinte să-și pună mâna pe capul nostru, căci din harul divin ce a primit, el vrea să ne dea și nouă.” (Protopresbiteros Stefanos Anagnostopoulos, Explicarea Dumnezeieștii Liturghii, Editura Bizantină, București, 2005, p.112)
Căci, „împlinind prin Sine totul, fiind Viața Însăși, Hristos a acceptat starea de jertfă curată, pentru ca, intrând la Tatăl Lui în această stare, să ne introducă și pe noi adunați în Sine, s-au sălășluit El Însuși în noi. La rândul nostru, aducând la altar pâinea și vinul care ne simbolizează viața, mărturisim că venim la Sfânta Liturghie pentru a ne dărui lui Dumnezeu, făcându-ne părtași Jertfei Sale mântuitoare. Ectenia mare ne reamintește această necesitate a dăruirii, a jertfei în care ne regăsim libertatea și ne împlinim vocația umană.
Să ne dăruim pe noi înșine lui Hristos căutând să facem din porunca Lui singura lege a firii noastre. Să ne dăruim unii pe alții lui Hristos, în iubire, dăruindu-ne mai întâi unii altora („îndemnați-vă și zidiți-vă unul pe altul” ( I Tesaloniceni 5, 11). Să încredințăm toată viața noastră lui Hristos „cu toate necazurile, tristețile, bucuriile, lipsurile, prigoanele, relele, năpastele, nedreptățile omenești, ispitele, bolile și ostenelile”. (Pr. Prof. Florin BOTEZAN, „ExplicareaSfinteiLiturghii”p.43-44: http://www.sufletortodox.ro/arhivabibliotecaortodoxa /index.php?dir=cartidocumente/ Liturgica/)
De asemenea, vrednicul întru pomenire, Mitropolitul Bartolomeu Anania ne explică în lucrarea sa: „Pe noi înşine, adică pe fiecare în parte şi pe toţi laolaltă, într-o pluralitate care nu exclude şi nu anihilează insul, ci-l integrează în comuniunea Bisericii. Iată ce spune despre aceasta Sfântul Apostol Pavel: „Pâinea pe care noi o frângem, nu este oare împărtăşirea cu Trupul lui Hristos? De vreme ce este o singură Pâine, noi, cei mulţi, un singur trup suntem, fiindcă toţi dintr-o singură Pâine ne împărtăşim” (1 Corinteni 10, 16-17). Iar, aceasta înseamnă că, pe de o parte, Hristos ne aşteaptă cu braţele deschise („Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi” [Matei 11, 28]) şi, pe de alta, că noi, de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni, în deplină stare de libertate interioară, suntem gata să-I plinim aşteptarea. Chiar dacă suntem avertizaţi că braţele deschise ale lui Hristos reprezintă, de fapt, un jug, El ne asigură că tocmai întru aceasta vom afla odihnă sufletelor noastre: „Luaţi jugul Meu asupra voastră; că jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară” (Mt 11, 29-30)…
Dar nu numai pe noi înşine ne oferim lui Hristos, ci şi unii pe alţii, ceea ce presupune o mişcare complexă, care nu se îmbie cu prea multă uşurinţă înţelegerii de obşte. Aşadar, nu e suficient ca eu pe mine însumi să mă dau lui Hristos, ci şi pe cel de lângă mine, aşa cum cel care-mi stă alături este îndemnat să mă ofere pe mine. E ca şi cum eu aş avea drept de proprietate asupra celuilalt, sau el asupra mea. Ei bine, oricât ar părea de absurd în ordinea minţii omeneşti, faptul este adevărat, iar cheia lui este iubirea. Poruncă avem nu numai să-L iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru (Luca 10, 27), ci şi pe noi întreolaltă: „Să vă iubiţi unii pe alţii! Aşa cum v-am iubit Eu pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unii pe alţii. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucencii Mei, de veţi avea iubire unii pentru alţii” (Ioan 13, 34-35). Deci, în ordinea minţii duhovniceşti, când Dumnezeu mă iubeşte pe mine, El mă însumează, iar eu devin proprietatea Lui, şi viceversa. Tot aşa se petrec lucrurile şi cu aproapele meu. Dacă eu îl iubesc, el e mai mult decât obiectul distant al iubirii mele; prin iubire, eu mi l-am încorporat în propria mea fiinţă, el trăieşte în mine laolaltă cu mine şi devine proprietatea mea. Prin urmare, dacă eu mă dau pe mine însumi lui Hristos, odată cu mine i-l dau lui Hristos şi pe el, aşa cum, în văzduhul aceleiaşi iubiri, el mă aruncă în braţele aceluiaşi Hristos.
În continuare, stihul liturgic ne îndeamnă la încă o ofertă către Hristos: şi toată viaţa noastră.
Aceasta înseamnă, în primul rând, că lui Hristos nu trebuie să ne dăm doar din când în când, sporadic, întâmplător, ci de-a lungul întregii noastre vieţi. În al doilea rând, Îi afierosim lui Hristos esenţa vieţii noastre, tot ceea ce putem realiza mai bun în traiul nostru zilnic. Nimeni să nu se sperie de această perspectivă. Creştinul de rând nu-şi asumă voturile voluntare, de excepţie, ale celor ce vor să devină desăvârşiţi, ci îşi impune o viaţă cumpănită, păzind rânduielile elementare ale Bisericii, aşa cum face orice om care se respectă pe sine. Viaţa sa nu e lipsită de bucuriile şi plăcerile îngăduite de Dumnezeu. Nici Domnul Hristos şi nici Sfântul Apostol Pavel nu recomandă asceza, ci cumpătarea. „Nu ceea ce intră în gură îl spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură” (Mt 15, 11); cu alte cuvinte, zadarnic te abţii să nu mănânci ceva de dulce în post, dacă nu te abţii de la clevetiri, injurii, minciuni sau de la orice fel de vorbe care incită la faptă rea; asceza trupului este anulată de libertinajul sufletesc. „Toate-mi sunt îngăduite, dar nu toate folosesc. Toate-mi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc. ” (1 Corinteni 10, 23) Suveran este spiritul de discernământ al fiecăruia sau, cum îi spun Părinţii duhovniceşti, dreapta socotinţă. (Mitropolitul Bartolomeu Anania – Cartea deschisă a împărăției – o însoțire liturgică pentru preoți și mireni, pag.78-83;https://ortodoxiatinerilor.ro /tinerii-biserica/explicarea-sfintei-liturghii/19851-ectenia-mare-3)
La acest îndemn poporul răspunde:
–Ție Doamne. Cuvintele acestea ne îndeamnă să lăsăm în mâinile lui Dumnezeu viața noastră întreagă și viața celorlalți. Toți adunați în biserică constituim o comuniune reală de persoane, fiecare cu numele, identitatea, personalitatea, dar și libertatea lui. Și pentru că nu este lucru ușor să ne dăruim lui Dumnezeu, să ne lăsăm în mâinile și pe seama harului Lui, să rugăm pe Maica Domnului și pe sfinți să ne ajute. Să nu cerem lui Dumnezeu doar bunuri materiale ci să I ne și dăruim duhovnicește. Experiențele din timpul Sfintei Liturghii, așa cum le-am auzit de la alții, sunt așa de multe, încât le-am împărțit câte două sau trei la fiecare temă pe care am tratat-o, în funcție și de mărimea capitolului pe care l-am analizat. Toate povestirile sunt o mărturie vie și practică despre marea Taină a Sfintei Euharistii.
Odată, o tânără s-a mărturisit, dar starea de păcat în care se afla, l-a făcut pe duhovnic s-o oprească de la Sfânta Împărtășanie. De aceea s-a enervat și sub imboldul mândriei și al egoismului, a alergat la episcop, fiind ruda lui și a protestat.
Episcopul i-a zis: – Vino duminică la biserica unde voi sluji eu și te voi împărtăși. Tânăra s-a dus, dar în momentul când a ajuns înaintea Sfântului Potir, a apucat-o o vomă îngrozitoare și a eliminat un lichid negru. Bineînțeles că nu s-a împărtășit, mai ales că avea dureri de stomac, ci a rămas pentru duminica următoare. A ținut post și a venit. Ajungând iar în fața Sfântului Potir, gura îi era înțepenită. A făcut mai multe eforturi, dar fără rezultat. A început să mugească, i s-au dat ochii peste cap și s-a îndepărtat. Și-a amintit de duhovnic și s-a dus la el. Acesta i-a zis: – Te vei împărtăși atunci când am stabilit, nici o zi mai puțin și vei vedea harul divin. A așteptat, s-a împărtășit atunci când i-a zis duhovnicul, și pacea s-a așternut peste sufletul ei”. La fel i s-a întâmplat și părintelui Iacov Tsalikis.
Cândva, el ne povestea – fiind de față și doamna preoteasă și părintele Luca Filoteitul – că a venit la sfinția sa un creștin, ziarist cu renume, să se împărtășească, dar fără pregătirea corespunzătoare. În momentul când a întins spre el lingurița, a văzut că era negru din cauza, stării lui interioare. Era nepregătit, necurat, murdar, din cauza „nespălării duhovnicești”, mai ales că se ocupa și cu magia. Părintele spunea: – Am văzut că atunci când lingurița a ajuns aproape de gura lui, într-o clipită, o strălucire ca de fulger a ieșit din Trupul și Sângele Domnului, a trecut pe deasupra capului meu și s-a pierdut, s-a stins în spatele Sfintei Mese.
Harul dumnezeiesc plecase, iar când acesta se îndepărtează, Sfânta Împărtășanie devine pentru sufletul nostru judecată și osândă, cărbune care arde inima, lumină care nu luminează și putere care nu întărește . Deci să luăm aminte, nu ne putem juca cu Sfânta Liturghie și cu Sfânta Jertfă!” (Protopresbiteros Stefanos Anagnostopoulos, op.cit. p.112-113)
„Pe Tine, Dumnezeule Te lăudăm, pe Tine, Doamne, Te mărturisim, Pe Tine, Veşnicule Părinte, tot pământul Te măreşte… Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta… În fiecare zi Te binecuvântăm și lăudăm numele Tău în veac şi în veacul veacului.” (din imnul Sfântului Niceta de Remesiana)
Preotul Silviu State