După lecturile biblice, predica, ectenia întreită și ectenia pentru cei adormiți, preotul liturghisitor continuă Liturghia Catehumenilor cu Ectenia pentru Cei Chemaţi. La începutul Bisericii şi de atunci până astăzi, toţi necreștinii care se pregăteau să primească taina Sfântului Botez, erau datori să înveţe mai întâi catehismul, să cunoască învăţăturile de temelie ale Evangheliei şi ale Bisericii. De la data când începeau să înveţe adevărurile şi să cunoască tainele religiei creştine şi până în clipa Botezului, toţi catehumenii sau chemaţii la Sfântul Botez aveau dreptul să asculte învăţăturile religiei creștine şi să se roage împreună cu creștinii – membrii Bisericii, să meargă la biserică şi să asculte rugăciunile, cântările şi citirile din Biserică, dar numai până la ectenia rânduită pentru ei. Din îndemnul apostolesc şi din îndatorirea frăţească de a ne ruga unii pentru alţii (Iacob 5:16), Biserica a rânduit pentru catehumeni o ectenie specială, o rugăciune obştească aşezată în Sfânta Liturghie la vremea când trebuiau să părăsească Biserica.1În timpul acestei ectenii, preotul desface Sfântul Antimis. Dacă Ectenia şi Rugăciunea pentru cei Chemaţi sunt omise în unele situaţii, dar, numai sub ascultarea ierarhului eparhiot, atunci Sfântul Antimis se desface la Ectenia Întreită a Cererii Stăruitoare. În Ectenia celor Chemați, preotul cere ca Dumnezeu să se milostivească spre cei chemaţi, cunoscuți sub numele de catehumeni şi spre penitenţi, pentru primirea lor în adunarea credincioşilor, iar desfacerea Sfântului Antimis se face la fiecare dintre cele patru prime cereri.
Ectenia începe prin chemarea: 1. Rugaţi-vă cei chemați Domnului. În aceste cuvinte, preotul slujitor, atenționează și cheamă la rugăciune catehumenii și penitenții, ca fiecare să se roage pentru sine. Apoi îndeamnă pe credincioşi la rugăciunea pentru cei chemaţi: 2.Cei credincioşi pentru cei chemaţi să ne rugăm, ca Domnul să-i miluiască pe dânşii; 3.Să-i înveţe pe dânşii cuvântul adevărului. Adică să-i educe și să-i înțelepțească cu adevărurile dreptei credinţe. 4.Să le descopere lor Evanghelia dreptății. La această cerere se termină descoperirea Sfântului Antimis. În cererea aceasta, sfinţitul slujitor cere ca Dumnezeu să deschidă ochii sufleteşti ai catehumenilor şi penitenţilor, ca să vadă bogăţia bunătăţilor veşnice care izvorăşte spre viața harică în Hristos şi fericirea veşnică a creștinilor prin ascultarea şi păzirea cuvintelor Dumnezeieşti ale Sfintelor Evanghelii. Ectenia continuă prin chemarea: Să-i unească pe dânşii cu Sfânta Sa sobornicească şi apostolească Biserică. În timp ce rostește această cerere, preotul strânge cu atenție sfintele părticele mărunte, dacă sunt, în latura dreaptă a Sfântului Antimis, după semnul lăsat de împăturire. Cerem lui Dumnezeu ca cei chemați – catehumenii, să se facă părtaşi Sfântului Botez, ungerii cu Sfântul Mir şi Împărtăşirii cu Preasfântul Trup şi Sânge al Domnului nostru lisus Hristos, iar prin primirea acestor daruri sunt primiţi în sânul Bisericii, dobândesc iertarea păcatelor, darul înfierii și devin moștenitori ai Împărăției lui Dumnezeu.2
Mântuieşte, miluieşte, apără şi-i păzeşte pe dânşii, Dumnezeule, cu harul Tău.
Cei chemați, capetele voastre Domnului să le plecaţi. Acum, după ce porunceşte celor chemaţi a-şi pleca capetele lor Domnului, preotul se roagă în taină pentru dânşii, spunând: Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce întru cele înalte locuieşti şi spre cele smerite priveşti, Care ai trimis mântuire neamului omenesc pe Unul-Născut Fiul Tău şi Dumnezeu, pe Domnul nostru Iisus Hristos, caută spre robii Tăi cei chemaţi, care şi-au plecat grumajii înaintea Ta, şi învredniceşte-i, la vremea cuvenită, de baia naşterii celei de a doua, de iertarea păcatelor şi de veşmântul nestricăciunii; uneşte-i cu Sfânta Ta sobornicească şi apostolească Biserică, şi numără-i cu turma Ta cea aleasă.3 Prin această rugăciune, preotul roagă pe Dumnezeu, ca să-i învrednicească pe catehumeni Sfântului Botez, iertării păcatelor şi veşmântului nemuririi, să-i unească pe dânşii cu Sfânta sobornicească şi apostolească Biserică şi să-i numere cu turma Sa cea aleasă a Bisericii Triumfătoare cerești.
Ectenia celor chemați este actuală și necesară. Astăzi, când se spune această ectenie, noi ne gândim la catehumenii din toate părţile pământului, care vin la sfânta luminare prin primirea Sfântului Botez. După două milenii de creștinism, dușmanul omenirii ține încătușați foarte mulți, mulți frați creștini și necreștini în întunericul necunoștinței, în afara Bisericii și a vieții harice în Hristos. Sfânta Liturghie este cea mai vie, mai dinamică și mai harică misiune de chemare a milei lui Dumnezeu pentru frații noștri pe care Mântuitorul Iisus Hristos, îi dorește, și-i așteapă, să-i înnobileze prin Sfintele Taine pentru Împărăția Sa în viața veșnică. Unindu-ne în cuget, noi ne rugăm lui Dumnezeu, ca să-i învrednicească şi pe ei acestui mare dar al înfierii, prin cunoaşterea adevăratei credinţe şi prin naşterea din baia Sfântului Botez; ca şi ei, împreună cu noi, să preaslăvească pe adevăratul Dumnezeu cel viu; Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
În timpul acestei ectenii şi rugăciuni, ne gândim şi la fraţii noştri creştini, ale căror nume se află scrise numai în registrele botezaţilor; iar ei rătăcesc pe meleagurile credinţelor false, eretice şi a vieţuirii anti-creştineşti. Văzându-i în această situaţie jalnică, care le periclitează din zi în zi tot mai mult mântuirea sufletelor lor, ne rugăm şi pentru aceştia, ca Dumnezeu să-i re-aducă iarăşi în staulul Său, prin ascultarea, cercetarea şi păzirea adevărului.
După terminarea ecteniei şi rugăciunii, în timp ce însemnează cruciş cu buretele deasupra Sfântului Antimis, preotul spune ecfonisul: Ca şi aceştia, împreună cu noi, să slăvească preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.4 Apoi, preotul sărută sfântul burete şi îl pune la locul lui, în partea de sus a antimisului, către Sfântul Chivot. După ecfonis, preotul sau diaconul porunceşte celor chemaţi să se retragă, să iasă de la sfânta slujbă, prin cuvintele: Câţi sunteţi chemaţi ieşiţi. Cei chemaţi ieşiţi. Câţi sunteţi chemaţi ieşiţi. Ca nimenea din cei chemaţi să nu rămână. Se face această chemare sub forma de poruncă, pentru că ei nefiind botezaţi, au asupra lor păcatul strămoșesc şi astfel sunt nevrednici a lua parte şi a privi la momentele cele mai înălţătoare ale sfinţeniei Dumnezeieştii Liturghii. Odată cu catehumenii ieşeau afară şi penitenţii. În perioada apostolică şi patristică, preotul prin această ectenie făcea cunoscut, prin diaconi, catehumenilor şi penitenţilor, ca să iasă afară din adunarea credincioşilor. După ieşirea lor slujitorii (uşierii) bisericii, închideau uşile despărţitoare între credincioşi şi catehumeni ca ei să nu mai poată intra şi participa cu credincioşii la Sfânta Liturghie. Astăzi nu se mai face această despărţire, fiindcă nu mai avem catehumeni. Totuşi între creştinii botezați de astăzi, sunt mulți, poate cu mult mai păcătoși decât catehumenii și penitenții din vremurile vechi. În amintirea instituției catehumenatului și spre deșteptarea conștiinței creștinilor păcătoși se păstrează și astăzi chemarea Cei chemați ieșiți și concomitent se închide sfântul altar cu dvera – perdeaua de la ușile împărătești.5 Dacă în perioada primului mileniu la această chemare, necreștinii, penitenții și necredincioșii ieșeau de la slujbă, astăzi, cuvintele acestea şi tragerea perdelei uşilor împărăteşti se face pentru a determina creştinii necredincioși care necinstesc numele lui Dumnezeu, cu cuvântul, cu fapta şi vieţuirea anti-creştinească, să conștientizeze cu dreapta judecată înstrăinarea personală și să se îndrepte spre unirea harică cu Dumnezeu. Deşi, astăzi nu mai sunt slujitorii care să scoată afară pe păcătoşii care vieţuiesc anti-creştineşte, totuşi toți trebuie să ne temem de mâna lui Dumnezeu cea nevăzută. Cuvintele:„Câţi sunteţi chemaţi ieşiţi…” au o foarte mare însemnătate şi în vremurile noastre. Astfel, noi, care mult am păcătuit înaintea lui Dumnezeu, ori de câte ori vom auzi cuvintele acestea înălţându-se de sfinţiţii slujitori ai Sfântului Altar, să cugetăm fiecare la demnitatea noastră și să ne umilim până în adâncul fiinţei noastre. Să ne rugăm cu lacrimi fierbinţi lui Dumnezeu, ca să ne miluiască după mare mila Sa şi să ne ierte toate păcatele. Tot în acelaşi timp să ne hotărâm a părăsi orice păcat cu care am supărat pe Dumnezeu. Astfel, cu Darul Lui să ne propunem îndreptarea spre a nu fi scoşi (nevăzut) afară din sfânta biserică cu cei necredincioşi, la cuvintele preotului:„Câţi sunteţi chemaţi ieşiţi…!” În acest timp se pogoară din cer Îngeri trimişi de Dumnezeu, pentru a curăţi sfânta biserică de cei necredincioşi şi necuraţi, care se tăvălesc în felurite păcate. Sfinţii Îngeri leagă cu legături nevăzute pe păcătoşii nepocăiţi şi îi scot afară din biserica Domnului. Astfel, legaţi şi scoşi afară din sfânta biserică, sunt acei care ies afară mai înainte de terminarea Sfintei Liturghii. De asemenea, deși sunt prezenți cu trupurile în biserică, nu toți sunt în Biserică și în comuniune cu Mântuitorul Iisus Hristos. Dacă mințile și sufletele lor nu participă cu dragoste și atenție la slujbă, ci migrează la ideile, poftele păcătoase și stările din afara Dumnezeieștei Liturghii, prin judecăți, mândrie, neseriozitate, cu gândurile la ospețe, desfrâu, lăcomie, minciuni, politică, adică hoinăresc cu mintea prin deșertăciunile omenirii, se aseamănă lui Cain, care în loc să aducă cea ce a avut mai bun jertfă lui Dumnezeu, precum a adus Abel, el a adus ce a avut mai rău şi aşa a rămas osândit.6
În vremurile primare ale creștinismului, dacă un păgân își arăta dorința să devină creștin, membrii Bisericii, creștinii îl îndrumau la episcopul locului ca să fie acceptat în rândul catehumenilor, al celor care se pregăteau să primească Sfânta Taină a Botezului. Sfântul Grigorie Palama ne spune:„Când episcopul află că a venit cineva care cere să fie botezat, el însuși, în primul rând ca urmaș al Stăpânului iubitor de bine, înalță mulțumire duhovnicească lui Dumnezeu, voitorul și pricinuitorul oricărui fel de bine. După aceea, cheamă pe credincioșii Bisericii pe care o păstorește să sărbătorească împreună mântuirea celui care a venit și să lucreze împreună catehizarea lui. ÎI întreabă pe acela din ce motiv vine la Biserica lui Hristos. Catehumenul răspunde că dorește, cu mijlocirea și lucrarea sfinției sale și a celorlalți creștini să devină fiu al lui Dumnezeu și să se bucure de darurile dumnezeiești și cerești. Episcopul îi spune că, deoarece vine la Dumnezeul cel adevărat, desăvârșit și fără de păcat, trebuie să se schimbe din momentul venirii, dar pentru tot restul vieții. Și când acela consimte că dorește o viețuire ca aceasta, episcopul îl pecetluiește și poruncește preoților să-i înscrie numele în ceata celor mântuiți, ca un îndrăgostit de viața cea veșnică.” 7
Catehumenilor li se îngăduia să intre în Biserică, să stea într-un anumit loc, de obicei, în pronaos, să asculte Sfânta Liturghie, dar nu în întregime. Se rugau împreună cu ceilalți creștini și după ce auzeau citirile, predica, ectenia și cererile speciale pentru catehumeni, diaconul îi chema și ieșeau afară, la cuvintele „ca nimeni din cei chemați să nu rămână”. În mod obișnuit, cateheza ținea în jur de trei ani, iar în ultimul an, catehumenii se pregăteau pentru Botez care avea loc cu ocazia Paștelui. De aceea, în Postul Mare, toți cei propuși pentru Botez intrau în ceata celor luminați sau a celor care se îndreptau către Sfânta Luminare. Pentru aceștia a fost introdusă ectenia specială la Liturghia Darurilor mai înainte Sfințite și apoi plecau împreună cu catehumenii, înainte să înceapă Sfânta Liturghie a credincioșilor, la cuvintele: „Câți sunteți pentru luminare, apropiați-vă”. În Biserica veche, în afară de catehumenii care erau obligați să iasă din Biserică, mai erau și alții care, chiar dacă erau botezați și erau înscriși în cataloagele Bisericii ca și credincioși, căzuseră în păcate de moarte. Păcatele scandalizau comunitatea credincioșilor și dădeau prilej păgânilor idolatri să-i judece pe creștini. Regula pentru toți aceștia era să rămână în afara bisericii la slujbă. Aceia dintre ei, care se pocăiau sincer, mai târziu, primeau îngăduință să rămână, ca și catehumeni, în biserică, să asculte Sfânta Liturghie, până la predică, doar atât”.8
Creștinii căzuți în păcate de moarte erau mustrați aspru de Biserică, și primeau canoane. Ei erau împărțiri în mai multe categorii:
1.Excomunicații sau blestemății. Biserica i-a rupt pe aceștia cu desăvârșire de trupul ei, considerându-i ca morți. Erau acceptați în sânul ei doar în urma unei căințe îndelungi și reale, prin mărturisire și semnarea libelei. Aici se încadrau și ateii. Conform Sfintelor Canoane, cei care lipseau de la Sfânta Liturghie trei duminici la rând fară motiv întemeiat, boală sau altceva, erau afurisiți. Astăzi, măsura aceasta s-a desființat, dar atunci se aplica și avea rezultate tămăduitoare. Biserica hotăra, iar creștinii faceau ascultare absolută.
2.Plângătorii și truditorii. Este vorba despre creștinii cu păcate de moarte care rămâneau în afara bisericii, sub cerul liber, iarna și vara (în zăpadă, ploaie, frig, grindină sau caniculă) și cereau de la creștinii dinăuntru, cu multe lacrimi, în genunchi, să se roage lui Dumnezeu pentru iertarea lor. Nu primeau nici anafură.
3.Cei căzuți. Creștinii căzuți în păcate care rămâneau în biserică și stăteau continuu în genunchi, chiar și în duminici. Din cauza mulțimii păcatelor primeau doar binecuvântarea episcopului sau a preotului care slujea și plecau împreună cu catehumenii din biserică.
4.Cei opriți. Există și astăzi în număr mare, acei creștini opriți de la Sfânta Împărtășanie. Ei urmăresc Sfânta Liturghie până la sfârșit și iau anafură. Dintre aceștia, era o altă categorie specială care rămâneau la Sfânta Slujbă, se împărtășeau cu Sfintele Taine dar erau opriți să plămădească ofrande, să aducă Cinstitele Daruri spre a fi sfințite (prescură, vin, lumânare, untdelemn) la sfânta biserică.
5.Cei stăpâniți de duhuri necurate. Erau creștinii care constituiau o categorie specială. Ieșeau împreună cu catehumenii și rămâneau în pronaos. Fuseseră botezați, dar deveniseră îndrăciți. Constituțiile Apostolice, referitor la aceștia, ne spun că atunci când diaconul rostea: Câți sunteți chemați, ieșiți…, cei chemați, ieșiți... , adresându-se și către cei stăpâniți de duhurile necurate, adaugă: „Rugați-vă cei stăpâniți de duhuri necurate… Pentru aceștia, toți să ne rugăm cu sârguință, ca Iubitorul de oameni, Dumnezeul nostru, prin Iisus Hristos, să certe duhurile necurate și viclene și să-i izbăvească cu rugăciunile Lui de stăpânirea celui străin …, câți sunteți stăpâniți ieșiți…”’.9
6.Ascultătorii. Aceștia puteau să fie iudeii sau păgânii care intrau în pronaos, ascultau și urmăreau prima parte a slujbei, în special predica, și după aceea ieșeau împreună cu catehumenii din biserică și din sinaxă. Deci, pe când chinuiții și plângătorii rămâneau afară, ascultătorii, iudei sau păgâni, intrau în pronaos. Diaconul se adresa și ascultătorilor: „Ca nimeni dintre ascultători și dintre cei necredincioși să nu rămână…”. Și pentru ca să nu-i întristeze, în momentul plecării lor, slujitorul se ruga fierbinte pentru aceștia: „Ca Domnul Dumnezeu, atotmilostivul, să deschidă urechile inimii lor… să-i învețe pe dânșii cuvântul adevărului…, să le dea lor petrecere fără prihană…”. Interesul Bisericii pentru ascultători era real, deoarece cei mai mulți ieșeau cu lacrimi în ochi, iar ceilalți în acest timp cântau cu evlavie și de multe ori: „Doamne miluiește”!
Mulți dintre Părinții îmbunătățiți și dintre reprezentanții Bisericii noastre sunt de părere că în condițiile de astăzi, se impune crearea unei noi tagme de catehumeni care au nevoie imediată de cateheză și evanghelizare. Printre aceștia se numără: indiferenții, căldiceii, nestatornicii, ignoranții, împietriții, îndoielnicii, puțin credincioșii și rău-credincioșii, cei care nu se pocăiesc și ceilalți, adică noi toți. Faptele noastre mărunte fac cunoscută credința noastră puțină, iar Dumnezeu Cel în Treime nu ne descoperă tainele acesteia, deoarece patimile stăpânesc sufletul nostru iar mintea noastră întunecată distruge viața duhovnicească. Păstorii sunt indiferenți, stâna nepăzită și neîngrădită, ogorul nelucrat și nedesțelenit. Iar lupii cei răpitori sfâșie nestingheriți sufletele nepângărite, ca și cum Hristos ar fi murit. Toate acestea vădesc neglijența și lipsa de grijă în păstorirea cuvenită a turmei cuvântătoare a lui Hristos, o realitate dură, de care toți păstorii vor da seama în Ziua Judecății. Nu este ușor astăzi să fie cineva preot. Deși lumea îi sărută mâna și-i face plecăciuni, epitrahilul de pe grumazul lui atârnă foarte greu. Dumnezeu să ne miluiască, iar noi să ne rugăm pentru toți păstorii noștri.10
Credința este darul lui Dumnezeu oferit doar acelora care au o disponibilitate bună spre a crede și spre a trăi după voia Lui. Să nu dorim, așadar, vreun bun material, ci credința cu care nimic nu se poate compara și pe care ne-o va cere Domnul Dumnezeu când va veni întru slavă la Înfricoșătoarea Judecată.„Când va veni Fiul Omului, va mai afla credință pe pământ?” (Luca 18,8) Va fi oare aceasta adevărată, vie și jertfelnică, în inimile noastre? Să ne amintim de chinuitorii sfinților mucenici. In urma chinurilor înspăimântătoare prin care maltratau martirii, chinuitorii descopereau în martiri credința nezdruncinată, moralul ridicat, pacea interioară, bucuria acceptării martiriului și rezistența în suferințe. După aceea, vedeau iubirea, lipsa de răutate, îndelunga răbdare, iertarea chiar față de călăi, iar acestea îi mișcau adânc, provocând în sufletele lor o renaștere duhovnicească și pe loc mărturiseau credința în Mântuitorul Iisus Hristos, ca să primească imediat botezul, cel al martiriului.
Această stare și comportare a martirilor în fața chinurilor înspăimântătoare era de cele mai multe ori o cateheză vie, învățătura cea mai solidă, atât pentru călăi, cât și pentru păgânii idolatri, precum și întărire și putere de a mărturisi pentru creștini. Biserica primară schimba numele catehumenilor și le prefera pe acelea care aveau în conținutul lor numele lui Dumnezeu și al lui Hristos (de exemplu: Teofil, Teofilia, Filotheiu, Filotheia, Teodor, Teodora, Hristodul, Hristodula, Teoctist, Teoctista, Dorothei, Dorothea s. a). Acestea ar trebui să le știe cei dintre noi care insistă să pună copiilor nume care n-au nici o legătură cu istoria Bisericii noastre, cu numele pline de slavă ale Martirilor și Sfinților, ce ne amintesc de credința și virtutea lor.
Catehumenii din al treilea an de cateheză se numeau luminați și în timpul Postului Mare veneau în fiecare zi la biserică, când se săvârșea ceasul întâi. Acolo li se citeau exorcizările, ca sufletul lor să fie eliberat de puterea diovolului și urma cateheza zilnică. Se vindeca sufletul, punându-se și bazele credinței. Cu șapte zile înainte de Săptămâna Mare, cateheza avea ca temă Simbolul de credință. În Duminica Floriilor, episcopul cerceta dacă cei luminați cunosc Crezul nu numai cu mintea, dar și ca modalitate de viață.
In afară de cateheză și exorcizările care se desfășurau în biserică, cei luminați purtau o luptă duhovnicească în toată perioada Postului Mare, încurajată de Sfântul Grigore Teologul: „Ajutor bun spre a reuși în ceea ce râvnești îți sunt postul, privegherile, rugăciunile, lacrimile, omorârea trupului și mulțimea altor lupte duhovnicești, împreună cu milosteniile”.11
Acestea ne sunt necesare și nouă tuturor celor care suntem catehumeni în căință. În timpul slujbei din Sâmbăta Mare și ajunul Duminicii Paștelui se faceau lepădarea de satana și unirea cu Hristos, iar în seara Învierii, rânduiala Botezului.
Obișnuința, păstrată în Biserica Ortodoxă, ca cei botezați să primească Taina la puțin timp după naștere, așa numitul „botez al pruncilor” a dus la dispariția cu desăvârșire a catehezei înainte de Botez. Aceasta revine acum ca o datorie a nașului și a părinților. A fi „naș” înseamnă a prelua responsabilitatea de a învăța pe finul prunc dogmele credinței, cel puțin pe cele elementare: rugăciunea, cercetarea Sfintei Scripturi, postul, înfrânarea, spovedania, mersul la biserică, împărtășirea, paza simțurilor, ascultarea față de duhovnic și de Biserică, respectul față de Tradiție și învățătura Bisericii despre natura divino-umană a lui Hristos, despre Maica Domnului și sfinți etc. Nașul, prin urmare, are o mulțime de îndatoriri duhovnicești pe care, astăzi nu le cunoaște sau le tratează cu indiferență și uneori chiar cu o atitudine potrivnică.12
Legat de Ectenia Celor Chemați, părintele Nicodim Măndiță ne relatează două întâmplări din viața Bisericii din care înțelegem actualitatea acestui moment liturgic și faptul că pomenirile făcute la Dumnezeiasca Proscomidie, pogoară mila dumnezeiască asupra celor pomeniţi.
- În timpul vieţii Preacuviosului Benedict – istoriseşte Sfântul Grigore Dialogul – erau două ajunătoare (monahii postitoare) care, slăvindu-se printr-o viaţă sfântă, aveau urâtul obicei de a vorbi mult şi a spune multe neadevăruri şi vorbe rele. Sfântul le-a rugat să mai pună frâu limbii, amenințându-le cu oprirea de la Sfintele Taine în caz de neascultare. Însă ele, nu s-au lăsat de năravul lor și s-a întâmplat moartea lor, în timp ce erau îndepărtate de la Sfânta Împărtășanie. Ca pustnice, ele au fost îngropate în Sfânta Biserică; însă, ca excomunicate, nu puteau rămâne în ea. Când Diaconul în timpul Sfintei Liturghii zicea: „Câţi sunteţi chemaţi ieşiţi…”, ele, după cum li s-au descoperit unora din creştinii dreptcredincioşi, părăseau sicriele lor şi ieşeau din sfânta biserică.
Auzind despre aceasta, Sfântul Benedict, a trimis o prescură la Sfânta Biserică unde erau ele îngropate, poruncind a scoate din ea părticică pentru odihna sufletelor lor şi să le pomenească la săvârşirea Înfricoşatelor şi dătătoarelor de viaţă Taine. După pomenirea aceasta, nimeni n-a mai observat ieşirea lor din sfânta biserică, iar credincioşii au înţeles adevărul, că, prin Sfânta Jertfă a Liturghiei adusă pentru cele două călugărițe moarte, după dorinţa Sfântului Benedict, ele au dobândit iertarea lui Dumnezeu.”(Omilia Sfântului Grigorie Dialogul cart. a lI-a, cap. 23 şi Viața Repauzaților, pg.121).13
- Despre pomelnicul turcului, ctitor al unei biserici, ce ieşea afară din biserică la ectenia celor chemați din timpul Sfintei Liturghii.
Un credincios umbla cu o condică de milă pe la creştini, adunând bani pentru construirea unei
biserici. Bietul creştin alerga în toate părţile în acest scop, dar aproape în zadar. Creştinii fiind săraci din pricina robiei şi secetei, abia putea da câte unul 5, 1o ori 2o de bani cel mult. Bietul om era aproape descurajat. Trist, abătut, cu capul plecat în jos de durere, a intrat într-o cafenea dintr-un oraş. Deschide condica de milă şi trece pe lângă fiecare persoană care se afla acolo, cerşind pentru construcția bisericii care cât îl lăsa inima. A adunat el câţiva bănuţi. De la o masă s-a ridicat un turc bine făcut şi luxos îmbrăcat. „Omule – i-a zis turcul – eu văd bine că zadarnic te chinuieşti tu a aduna banii necesari pentru ridicarea bisericii. Ia, vino după mine şi îţi voi da eu bani, câţi vei putea duce ca să faceţi biserica, dar să fiu şi eu pomenit ca ctitor al ei. Zis şi făcut. Turcul a luat pe creştin la casa lui şi i-a dat bani mulţi ca să facă Biserica. Creştinul i-a luat şi plin de bucurie s-a dus cu ei la preotul satului, care i-a încredinţat, împreună cu un pomelnic ctitoresc, în care era scris numele turcului donator.
După câtva timp frumoasa biserică a fost gata edificată şi sfinţită pentru a se oficia într-însa sfintele slujbe, iar pomelnicul ctitorului turc a fost aşezat la Sfânta Proscomidie pentru a fi pomenit la toate Sfintele Liturghii. Cu acest pomelnic s-a arătat la fiecare Dumnezeiască Liturghie, o minune care uimea pe toţi creștinii care participau la slujbă. În timp ce preotul, după rânduială, spunea trăgând dvera: „Câţi sunteţi chemaţi ieşiţi, cei chemaţi ieşiţi, câţi sunteţi chemaţi ieşiţi, ca nimenea din cei chemaţi (să nu mai rămână în Biserică)” pomelnicul turcului ctitor ieşea din cui de la Proscomidie şi trecea pe deasupra credincioşilor prin aer până afară în pridvorul exterior al sfintei bisericii. După săvârşirea Sfintei Liturghii, preotul
şi oamenii au adus iarăşi pomelnicul turcului în Sfântul Altar, la proscomidie. Când au slujit Sfânta Liturghie, la timpul arătat mai sus, pomelnicul turcului iarăşi a fost scos afară tot în acelaşi mod, purtat parcă de cineva nevăzut prin aer. Aceasta s-a repetat de mai multe ori. În cele din urmă, preotul împreună cu adunarea credincioşilor, au hotărât ca pomelnicul să stea acolo unde era scos afară în pridvor. Turcul ctitor auzind aceasta, a stat şi el de câteva ori în biserica ctitoriei lui şi a văzut ceea ce se făcea cu pomelnicul lui. Din aceasta şi din învăţătura preotului afirmată prin aprobarea adunării credincioşilor, a văzut şi s-a încredinţat că cei ce nu se botează şi nu cred cu adevărat în Domnul lisus Hristos, de ar face oricât de mult bine, totuşi nu pot intra în Biserica Cerească – Împărăţia lui Dumnezeu, dacă nu aparțin Bisericii lui Hristos. Dar, binele săvârșit i-a adus mântuirea, căci, luminându-se turcul a crezut în Domnul Hristos, s-a botezat şi s-a făcut bun creştin. De atunci înainte, pomelnicul lui ctitoresc, nu a mai ieșit afară prin aer din biserică în timpul Sfintei Liturghii și a rămas la Sfânta Proscomidie alături de pomelnicele credincioşilor creştini.14
Toate cele revelate și descoperite nouă prin Părinții Bisericii, ne determină să ne acomodăm gândurile, cuvintele, faptele şi vieţuirea după voia lui Dumnezeu, pentru a deveni compatibili perceperii actelor liturgice sfinte. Să participăm cu vrednicie la Dumnezeiasca Liturghie aici în casa lui Dumnezeu şi în ceruri după trecerea noastră din lumea aceasta.
Preotul Silviu State
Note:
1). Preot Ilarion V. Felea, Tâlcuirea Sfintei Liturghii, Editura Fundația Iustin Pârvu, Suceava, 2012, p.121-123;
2). Protos. Nicodim Măndiță, Explicarea Sfintei Liturghii, Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2017, p.280-281;
3). Liturghier-pentru preoți, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod și binecuvântarea Preafericitului Părinte DANIEL Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012, pp.154-155;
4). Ibidem, p.155;
5). Protos. Nicodim Măndiță, op.cit., p.282;
6). Ibidem, p.283-284;
7). Protopresbiter Constantinos Calinic, Biserica Creștină și cele săvârșite în ea, Atena, 1958, după Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, Explicarea Dumnezeieștii Liturghii, Editura Bizantină, București, 2005, p.169;
8). Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit. p.170;
9). Constituțiile Apostolice, cartea a VIII a, VEPES, vol. 2, p.5, după Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit. p.172;
10). Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit. pp.171-173;
11). Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântare la Sfântul Botez, Omilia 40, EPE, vol.4, p.299, după Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit. p.175;
12). Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit. pp.174-176;
13). Protos. Nicodim Măndiță, op.cit., pp.286-287;
14). Ibidem, p.288.
RO 
IT