Selectează o Pagină

Loading


„În timp ce diaconul glasuiește ectenia mare, iar poporul cucernic se roagă, preotul se roagă înlăuntrul altarului în taină, pentru cei de față și pentru sfântul lăcaș, ca Dumnezeu să reverse peste ei milele și îndurările Sale cele bogate. Dumnezeu dăruiește dreptatea Lui, nu pentru că cei ce se roagă ar fi vrednici de ea, sau pentru că noi am fi îndreptățiți să primim, ci pentru că lui Dumnezeu se cuvine slava „Că Ție se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea”… Adică: Pentru slava Ta ne rugăm Ție Doamne. Caci pentru slava Ta ne-ai arătat nouă, nevrednicilor, atâta iubire de oameni și pentru aceasta se cuvine să-Ți aducem slavă, după cuvântul Psalmistului:„Nu nouă, Doamne,… ci numelui Tău se cuvine slava!(Ps.113,9)”

Sfântul Nicolae Cabasila ne spune că „sfârșind rugăciunea cea tainică, preotul rostește cu glas tare, în auzul tuturor, – acest ecfonis, pentru că este și o încheiere a rugăciunii și în același timp, pentru ca toți cei de față să ia parte la cântare și Dumnezeu să fie slăvit de toata adunarea. Și adevărat, ascultătorii se asociază preotului la cântarea de slavă. Caci după ce acesta rostește cu glas tare ecfonisul, toți credincioșii adaugă „amin”; rostind acest cuvânt, ei își însușesc astfel toate spusele lui.

Apoi, preotul începe sfintele cântari ale antifoanelor, iar cei de față continuă cântând cuvintele, de Dumnezeu insuflate, ale Sfinților Prooroci: „Bine este a ne mărturisi Domnului și a cânta numele Tău, Prea-Înalte!”(Ps.91,1) Aceste cuvinte sunt dintru început foarte potrivite, întrucât ele spun despre cântarea antifonică ceea ce trebuie să știm despre orice cântare bisericească, în general: că este bună; căci „a ne mărturisi” înseamnă a mulțumi și a cânta lui Dumnezeu.

După ce se cântă acestea și cele ce urmează, diaconul îndeamnă pe credincioși la rugăciune, poruncindu-le să ceară aceleași ca și mai înainte. În timp ce se cântă antifonul, iar credincioșii se roagă, preotul se roagă lui Dumnezeu înlăuntrul altarului pentru plinirea Bisericii în general și îndeosebi pentru cei ce iubesc podoaba sfântului lăcaș, fiind totdeauna plini de râvnă pentru strălucirea lui; se roagă ca și ei, la rândul lor, să fie slăviți de Dumnezeu, adăugând motivația: „Ca a Ta este stăpânirea și a Ta este împărăția…”. Adică slava și puterea de a înălța pe oricine, stă în mâna împăraților; iar Tu ești Împăratul cel veșnic și a Ta este stăpânirea și a Ta este împărăția. Rostind acest ecfonis cu glas tare, în auzul tuturor credincioșilor ca pe un imn de slavă, și luând, ca și mai înainte, părtășia poporului la slăvirea adusă lui Dumnezeu, preotul începe îndată al doilea psalm antifonic, pe care credincioșii îl continuă. Apoi credincioșii înaltă lui Dumnezeu rugăciunile pe care le conduce diaconul, dupa cum am spus mai înainte. În acest timp, preotul se roagă iarăși, în taină, pentru credincioșii ce se roagă împreună cu el, ca fiecare în parte să dobândească de la Dumnezeu cele de trebuință, în veacul de acum, și viața veșnică în veacul ce va sa fie. Sfârșind, adaugă explicația: „Că bun și iubitor de oameni Dumnezeu ești…”, pe care o rostește în auzul tuturor ca pe o încheiere începând îndată cântarea antifonului al treilea. (Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieștei Liturghii, Editura Arhiepiscopia Bucureștilor, 1989, p.22.)

Ce sunt antifoanele?  – „Denumirea de antifoane vine de la practica cântãrii alternative a psalmilor și a refrenelor de cãtre douã grupuri de cântãreți. Pânã în secolul al XIV-lea se cântau ca antifoane psalmii 91, 92 si 94 precedați de rugãciunile corespunzãtoare rostite cu voce tare și încheiate cu ecfonise. Ca refren al celui de al doilea psalm întâlnim, dupã secolul al VI-lea, imnul „Unule – Nãscut”, atribuit Împãratului Iustinian. Treptat s-a ajuns sã nu se mai cânte decât câte trei stihuri din fiecare psalm, așa cum este prevãzut pânã în prezent de cãrțile de cult la rânduiala Liturghiei din zilele de rând.

Din secolul al XIV-lea, în duminici și în sãrbãtori, psalmii antifonici au fost înlocuiți cu antifoanele specifice slujbei Obedniței (Tipica) si anume psalmii 102 și 135 și Fericirile (cu stihiri). În practicã, în special în parohii, cu excepția praznicelor împãrãtești care au antifoane speciale, ca antifoane liturgice se cântã numai versetul întâi al Psalmului 102, imnul Unule – Nãscut si Fericirile (fãrã stihiri).

Antifoanele ne pregãtesc pentru intrarea în Împãrãtia lui Dumnezeu. În numãr de trei, pentru cã „Dumnezeu este întreit în Persoane și, prin aceasta, trei e un simbol al infinitãții dar al infinitãții în iubire cãci Dumnezeu e infinitatea vieții în iubire”, antifoanele ne pregãtesc pentru a deveni pãrtași iubirii dumnezeiești prin intrarea în Împãrãția Sfintei Treimi. De aceea, înaintea primelor douã antifoane slãvim Sfânta Treime, iar înainte de cântarea Fericirilor ne rugãm, precum tâlharul pe cruce, sã fim pomeniți întru Împãrãție. Botezan, p.44.

Antifonul I – starea în care pornim spre Împãrãție. Alcãtuit la persoana I singular, antifonul I este un îndemn pe care fiecare trebuie sã și-l adreseze printr-o angajare totalã, din adâncurile cele mai intime ale ființei, din adâncurile inimii, în slãvirea lui Dumnezeu pentru binefacerile Sale: „Binecuvinteazã suflete al meu pe Domnul și toate cele dinlãuntrul meu, numele cel sfânt al Lui. Binecuvântat ești Doamne.”

Sintezã a întregului psalm 102, acest verset ne aratã starea în care trebuie sã purcedem în pelerinajul nostru spre Împãrãția lui Dumnezeu, starea în care ne putem apropia de Dumnezeu Cel ce miluiește pe cei ce se tem de El precum tatãl pe fiii săi. (Ps. 102, 13).

Antifonul al II-lea – mãrturisirea credinței în Hristos. Întregul conținut al credinței creștine depinde de modul în care se rãspunde la întrebarea „Cine este Iisus Hristos?”. Prin cântarea imnului Unule-Nãscut, „una dintre cele mai pline de învãțãturã alcãtuiri care se spun la o slujbã dumnezeiascã” peste care, însã, mulți credincioși trec cu superficialitate fãrã a lua seama la bogãția de învãțãturi pe care o cuprinde, rãspundem încã de la începutul Sfintei Liturghii la aceastã întrebare. Antifonul al II-lea este o mãrturisire de credințã în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care ne-a deschis calea spre Împãrãția lui Dumnezeu și ne dãruiește puterea de a intra în ea:

Unule-Nãscut, Fiule și Cuvântul lui Dumnezeu, Cel ce ești fãrã de moarte și ai primit, pentru mântuirea noastrã, a Te întrupa din Sfânta Nãscãtoare de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria; Care neschimbat Te-ai întrupat și rãstignindu-Te, Hristoase Dumnezeule, cu moartea pe moarte ai cãlcat. Unul fiind din Sfânta Treime, împreunã slãvit cu Tatãl și cu Duhul Sfânt, mântuiește-ne pe noi!”

Mãrturisim astfel cã una dintre persoanele Sfintei Treimi, și anume Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, S-a întrupat, pentru mântuirea noastrã, din Sfânta Fecioarã Maria, dar rãmânând esenţial Același în dumnezeirea Sa. Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu a primit firea umanã, în ipostasul Sãu realizându-Se unirea ipostaticã a firii dumnezeiesti și a celei omenești, adicã, O persoanã în douã firi, Persoana lui Iisus Hristos.

Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, S-a rãstignit pentru noi și a murit cu trupul însã, fiind Dumnezeu adevãrat, moartea nu L-a putut ține și a înviat „cu moartea pe moarte cãlcând” deschizându-ne calea spre mântuire, spre dobândirea vieții de veci în Împãrãția Sa.

Inspiratã în mod direct de anatema a X-a a sinodului V ecumenic din anul 553 („Dacã cineva nu mãrturiseste cã Domnul nostru Iisus Hristos, Care S-a rãstignit cu trupul este Dumnezeu adevãrat și Domn al slavei din Sfânta Treime, sã fie anatema”) și exprimatã sub formã de rugãciune, aceastã mãrturisire de credințã sintetizeazã învãțãtura hristologicã a Bisericii, așa cum a fost ea definitã de cãtre sinoadele ecumenice de pânã atunci:

Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Unul-Nãscut înainte de veci din Tatãl și deoființã cu El, care S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și S-a fãcut om – Sinodul I ec. (325);

– În Persoana lui Iisus Hristos firea dumnezeiascã și firea omeneascã sunt unite ipostatic: neamestecat și neschimbat, neîmpãrțit și nedespãrțit. De aceea, Fecioara Maria este cu adevãrat Nãscãtoare de Dumnezeu (Theotokos) – Sinoadele III si IV ecumenice (431 si 451);

– Iisus Hristos este Persoana din veci a Fiului lui Dumnezeu („Unul din Sfânta Treime”) care a asumat firea umanã și a murit în trup pentru mântuirea noastrã – Sinodul V ecumenic (553). Mãrturisirea se încheie cu rugãciunea adresatã lui Hristos pentru a ne împãrtãși de roadele lucrãrii Sale: „mântuiește-ne pe noi” ceea ce este echivalent cu a spune: „pomenește-ne întru Împãrãția Ta”. ” (Pr. Prof. Florin BOTEZAN, „Explicarea Sfintei Liturghii”, p.44-45. Sursa:ftp://188.138.185.83/Biblioteca/_Colectie_RO/Liturgica/Florin%20Botezan%20-%20Explicarea%20Sfintei%20Liturghii.pdf)

„Antifoanele cu Psalmii și Profețiile se referă la timpul de dinainte de apariția Sfântului Ioan Botezătorul la râul Ior­dan, înainte de aprinderea făcliei. Atunci lumea avea nevoie de Profeții, dar după aceea a apărut, S-a făcut văzut Mesia Cel prezis, Domnul Iisus Hristos, descoperit de Sfântul Ioan Boteză­torul:„Iată, Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii”(Ioan 1,29).

Copilul care ține lumânarea aprinsă la Vohod și merge înaintea preotului care poartă Evanghelia, preânchipuie pe Sfântul Ioan Înaintemergătorul, care cu făclia lui face cunos­cută prezența lui Hristos în lume, ca Mântuitor și Izbăvitor.

Este ca și cum ne-ar spune: „Iată, Domnul! Iată, Hristos! Iată, Mântuitorul! Aplecați-vă capetele și faceți cruce! Primiți-L în inimile voastre căci El este Cel ce ridică păcatele lumii”.

Sfânta Jertfă se regăsește în psalmi, imnuri și cântări duhovnicești. La aceste cântări psalmodiate de dascăli, parti­cipă și sufletul nostru, și de multe ori, reținut, și glasul nostru.

Sfântul Ioan Gură de Aur sugerează cum trebuie să se cânte în biserică: „De fiecare dată când psalmodiem, ca să atragem harul lui Dumnezeu nu este indispensabil și absolut necesar , ca melodia să fie conformă cu regulile muzicale” (am zice cu regulile muzicii bizantine). Este necesară armonia, psalmodierea dulce și ceea ce este peste toate, „inima zdrobită și smerită ”, astfel încât psalmodia să se identifice, să devină una cu cântările și doxologiile îngerești. Iar dacă cel care cântă este tânăr sau bătrân, cu voce necultivată sau neștiutor în ale ritmului, aceasta nu este păcat. Ceea ce se cere la Sfânta Jertfă este altceva: sufletul să fie în stare de priveghere, mintea să nu doarmă, ci să fie plină de lumină dumnezeiască, inima să se înfioare de evlavie, mintea să se întărească, iar conștiința să fie curată și fără vină. Dacă din toate acestea se distinge omul interior, puțină importanță are cântarea nereu­șită, falsă sau tunătoare. (Grigorie Ieromonahul, „Dumnezeiasca Liturghie”, op. cit., pag. 165)

La Liturghia ortodoxă, nu ne bazăm și n-avem instru­mente muzicale cum au ceilalți. Tot Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune cauza: „Omul însuși, creștinul credincios, care slujeș­te după dreptate este instrument dumnezeiesc, care dacă își păstrează sufletul nevinovat, curat și neântinat, atunci este pregătit să preamărească numele lui Dumnezeu”. (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Explicație la Psalmul 41”, P.G. 55, 158)

Imnele sfinte și cântările de priveghere, spune același Părinte, nasc evlavia sufletului, conștiința sănătoasă, pe care Dumnezeu le primește în împărăția Cerurilor (Idem, „Cuvântare la Înălțarea lui Hristos”, P.G. 46, 690).

Paranteza aceasta, cu atitudinea ortodoxă a Sfântului Ioan Gură de Aur era indispensabilă, pentru că Sfânta Jertfă se săvârșește cu imne și psalmi. Am arătat care trebuie să fie poziția noastră corectă față de cântare, adică acordăm priori­tate inimii și apoi gurii și corzilor vocale. Aceasta înseamnă că nimeni nu poate să renunțe la Sfânta Liturghie motivând că preotul sau dascălul nu cântă bine.

Domnul este îndurător și milos, îndelung răbdător și mult milostiv, versetul din antifon constituie chintesența minunată a întregului Psalm 102. Este un imn special, doxologia cea mai strălucită a îndurării și milostivirii lui Dumnezeu. Sufletul este emoționat înaintea oceanului milei divine, a iubirii Lui de oameni nemărginite și a îndelungii Lui răbdări.

Psalmul se cântă în întregime la mănăstirile din Sfântul Munte, ca și la bisericile din lume când se face priveghere, ca să vieze inimile noastre și să se plece cu recunoștință, mărindu-L pe Dumnezeu. Pe El îl binecuvântează în veci, îl preamăresc, Îl slăvesc și-I mulțumesc toate puterile și însușirile sufletului, toată mintea și inima sensibilă, întreaga ființă. Și cum am putea să nu-L preamărim și să nu-I mulțumim, când ziua și noaptea ne veghează, ne așteaptă cu brațele deschise și ne dăruiește Raiul, cerul, lumina și veșnicia.” (Protopresbiteros Stefanos Anagnostopoulos, Explicarea Dumnezeieștii Liturghii –Introducere Generală, Editura Bizantină, București, 2005, p.117-121.)

Preotul Silviu State


ro_RORO
Copy link