Selectează o Pagină

Loading


Ectenia mare (I)

Mărturisirea solemnă că Sfânta Liturghie este intrarea Bisericii în Împărăția lui Dumnezeu împlinită prin binecuvântarea mare este urmată de o succesiune de cereri cunoscute sub denumirea de „Ectenia mare”.  Provenind din limba greacă de la cuvântul ektenis, care înseamnă întins, prelung, stăruitor, termenul de ectenie desemnează, în limbajul liturgic românesc, o rugăciune prelungită sub formă de îndemnuri stăruitoare la rugăciune adresate de preot sau diacon credincioșilor, la care aceștia răspund invocând mila lui Dumnezeu, îndemnuri încheiate cu slăvirea lui Dumnezeu de către preot în numele tuturor. Prima ectenie a Sfintei Liturghii se numeste „mare” comparativ cu ecteniile mici care sunt o prescurtare a ei.

Ectenia mare este rugăciunea lui Hristos către Tatăl dăruită Bisericii.

Specifică începutului slujbelor, ectenia mare este o rugăciune atotcuprinzătoare care îmbrățișează întreaga lume, este rugăciunea lui Hristos Însuși către Tatăl Său dăruită nouă, descoperind rugăciunea Bisericii ca “lucrare de obște” (liturghie) în cuprinsul ei cosmic și universal. Ectenia mare ne scoate din particular și ne introduce în conștiința eclesială (bisericească), ajutându-ne să ne detașăm de egoism potrivit poruncii lui Hristos: “să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”(Matei 22, 39). Ectenia este împlinirea îndemnului Sfântului Pavel de a face “cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri pentru toți oamenii”(I Timotei 2, 1) fără a fi o simplă rugăciune a unei grupări omenești, ci rugăciunea lui Hristos Însuși căci “Unul este Dumnezeu, Unul este Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni, omul Hristos Iisus”(I Timotei 2, 5). Noi ne rugăm în Hristos și El, prin Duhul Său Sfânt, se roagă pentru noi cei adunaţi în numele Lui: “și pentru că sunteți fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Ava, Părinte!”(Galateni 4, 6).

Primele trei cereri sunt pentru pace, pentru că ea este oxigenul, aerul neinfestat în care viețuiește poporul lui Dumnezeu, Biserica.

Avem nevoie de pace în suflete și apoi între noi: prieteni, copii, părinți, frați, casnici, rude apropiate. Pacea este indispensabilă și, având-o în inimă, o avem și între noi.

Episcopul când intră în Biserică să slujească la Ve­cernie, la Utrenie, sau la Sfânta Liturghie, rămâne în mijlocul Bisericii și nu urcă în scaunul arhieresc și nu intră în sfântul altar, decât după ce face semnul Sfintei Cruci asupra poporului, binecuvântând în taină: „Pace tuturor”.

Când în inimă nu există pace, ci răutate și ură, nu putem aduce nici slujbe, nici ofrande la Biserică. Cu atât mai mult, nu ne putem împărtăși și vai de inimile acelea care nu se înmoaie cu părerea de rău, cu iertarea și cu iubirea. În Martirologiul Bisericii noastre se relatează un caz cutremurător: „ În vremea prigoanelor, doi creștini erau certați. își aduseseră injurii, își spuseseră cuvinte grele și nu vorbeau unul cu celălalt. Unul se chema Nichifor, iar celălalt Saprichie. Idololatrii, in urma unui denunț, l-au prins pe Saprichie împreună cu alți creștini și l-au întemnițat. Nichifor, aflând, a alergat la închisoare, a îngenuncheat în afară gratiilor și a zis: -Saprichie, iartă-mă. Acum, când ți se apropie martiriul, iartă-mă. – Nu, nu te iert! A zis acela. Au intervenit ceilalți tovarăși de suferință și l-au rugat: -Iartă-l, Saprichie. -Nu, mi-a făcut un rău atât de mare, încât nu-l iert.

A venit momentul când au adunat martirii și i-au dus legați la locul execuției. In urma lor se afla Nichifor. – Iartă-mă, Saprichie, îl ruga Nichifor. – Nu te iert!

Atunci s-a întâmplat ceva înspăimântător: când capetele martirilor cădeau sub săbiile călăilor și a venit rândul lui Sapri­chie ca să-L mărturisească pentru ultima dată pe Hristos și să fie decapitat, el și-a pierdut curajul și a apostaziat. Harul divin îl părăsise pentru că în inima lui nu stăpânea iubirea, părerea de rău și iertarea. Nichifor, când l-a văzut apostaziind, a alergat să-i ia locul. A mărturisit că este creștin și a fost decapitat, devenind astfel martirul Bisericii noastre. (Augustin Kantiotul, Mitropolitul Florinei, „La Sfânta Liturghie”, pag. 44, din www.ortodoxia.md)

Așadar, cel care avea ură și inima împietrită, a fost îndepărtat de Dumnezeu și jertfa lui nu a fost primită. A fost lipsit de har, adică de puterea Dumnezeiască și n-a mai putut să mărturisească. Celălalt, care a dat dovadă de iubire, a fost binecuvântat de Dumnezeu, iar jertfa lui a fost acceptată. La fel și jertfele și ofrandele noastre către Dumnezeu, nu pot fi primite, dacă răutatea, lipsa milosteniei și neiertarea ne robesc inima. De aceea, în vremea Liturghiei, nu trebuie să ne tulbure gândurile dușmănoase de orice natură, sau răzbunarea, plânsetele și răzvrătirea față de Dumnezeu. Prin urmare, să avem pace, chiar când cele mai mari fărădelegi ale lumii ne rănesc și ne asaltează, să avem pacea lui Hristos față de toți oamenii.

Din nefericire, de multe ori în biserici creștinii nu-și vorbesc, nu se salută cu persoane care pot fi părinții, copiii, nurorile, soacrele, rudele sau frații lor. Intră în locașul Sfânt cu ură, ies și trăiesc cu ea până la moarte. Așadar, să le spunem, să-i învățam, că toate ofrandele aduse și toate lumânările aprinse, Liturghiile și milosteniile pierd valoarea din cauza neiertării.

Păcatul produce în interiorul omului confuzie, iar prin duritate și încăpățânare, care sunt păcate de moarte, creștinul devine dușmanul lui Dumnezeu, al aproapelui pe care-1 umple de tulburare și răutate și propriul dușman, pierzându-și pacea.

„În pace Domnului să ne rugăm!”

Trăim în pacea lui Hristos pentru că El a dăruit-o lumii prin Jertfa de pe Cruce. Noi o câștigăm prin pocăință și atunci Iisus Hristos ne trimite acolo unde domnește pacea Lui: „Mergi în pace”(Luca 7,50). Hristos ne îndreaptă spre Biserica Lui care este locul de refugiu și palatul păcii. Aici, cu mijlocirile Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, ale tuturor sfinților și îngerilor, sufletul nostru în pace deplină, datorată rugăciunii curate a Duhului Sfânt, îl poate contempla pe Dumnezeu. Mai simplu, prin pace, sufletul trăiește în împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh.

„Doamne miluiește!”

Răspunsul poporului la fiecare cerere a Ecteniei Mari este: „Doamne miluiește.” Fiind cea mai scurtă rugăciune a Bisericii, cea mai concentrată și mai cuprinzătoare, ea spune totul și face minuni. În Cartea Constituțiile Apostolilor care cuprinde învățături orale, tradiții, hotărâri ale Apostolilor despre problemele Bisericii, se subliniază în mod special că la Sfânta Liturghie, „Doamne miluiește” trebuie să se spună de toți copiii împreună. Sfânta Liturghie nu se săvârșea fără copii! Copiii sunt și ei mădulare ale Trupului lui Hristos, membrii Bisericii?  În trecut, mamele își așezau copii pe solee, băieții în dreapta și fetițele în stânga, în liniște și ordine, iar în spate se afla poporul, separat bărbați și femei. Porunca aceasta, despre copii, ne arată clar care era duhul Jertfei ortodoxe, ne prezintă o atmosfera de simplitate și nevinovăție copilărească, care demonstrează cât de mult este păgubită Biserica prin lipsa copiilor.

Liturghia dumnezeiască nu este o ceremonie simplă, o recepție sau un spectacol, într-o casă de adunare, ci Taină dumnezeiacă, Jertfă Sfântă, o minune la care trebuie să partici­păm cu toții, ca Trup Tainic al lui Hristos. Copiii trebuie să fie și ei prezenți, „…a lor este împărăția cerurilor”. La cererile preotului slujitor, tot poporul răspunde și adulții și copiii „Doamne miluiește”. Și prin copii se cere mila, deoarece cei mari nu rezistă înaintea dreptății lui Dumnezeu, din cauza păcatelor lor. De aceea, prin glasul acestor copii nevinovați, Îl rugăm fierbinte pe Mântuitorul Hristos să-și arate îndurarea și iubirea sa de oameni. Nu știu ce curent s-a impus după 1948 și am scos copiii din Biserică, iar această greșeală o plătim și acum. Revenind la Ectenia Mare, preotul prin ea cheamă pe credincioși să se roage pentru multele nevoi pe care le au în viață. Credincioșii cer însă numai mila.

„Doamne miluiește!”

Toți cei prezenți în biserică participă la această rugăciune: preotul și diaconul adresează succesiv credincioșilor îndemnurile spre rugăciune învățându-i astfel ce să ceară, iar aceștia răspund înălțând spre Dumnezeu o scurtă dar profundă rugăciune: “Doamne miluiește!”.

Rugăciunea „Doamne miluiește!” este o invocare a milei lui Dumnezeu făcută cu nădejdea dobândirii cererilor, nu pentru meritele lor ci pentru milostivirea lui Dumnezeu.

Nu este o “milogeală” nedemnă de om, cum afirma Nitzsche, căci Dumnezeu nu-și arată mila în gesturi de stăpân disprețuitor. Dumnezeu participă la dimensiunile noastre, la durerea noastră, prin asumarea Crucii și în valoarea ce ne-o dă făcându-Se om ca noi în veci. Ceea ce cerem în primul rând, mereu și mereu, prin această rugăciune, este Împărăția lui Dumnezeu, căci mila lui Dumnezeu înseamnă dăruirea Împărăției Sale, absolut necerară omului.

Dumnezeu ascultă acel Doamne miluiește al nostru, în funcție de curățenia și nevi­novăția noastră interioa ră. Dacă săvârșim răul și rămânem nepocăiți și în stare de păcat, putem striga de mii de ori, că nimic nu ne folosește.

Rugăciunea Doamne miluiește face minuni doar în stare de curăție și acest lucru îl întâlnim de mai multe ori în Sfânta Evanghelie:  „Miluiește-ne, Doamne, Fiul lui David”, au strigat cei doi orbi care se aflau la marginea drumului și îndată au văzut.(Matei 20,30)  „Iisuse, Învățătorule, fie-Ți milă de noi…”, au strigat cei zece leproși de la marginea cetății și „mergând s-au curățat”(Luca 17,13-14).   „Doamne, miluiește-1 pe fiul meu ca este lunatic”, L-a implorat pentru fiul său nefericitul tată și Domnul a făcut minunea.(Matei 17,15-24)  La Marea Tiberiadei, când i-a apucat furtuna, ucenicii s-au înfricoșat de mărimea valurilor și, înspăimântați, L-au trezit pe Domnul spunându-I: „Doamne, mântuiește-ne că pierim”(Matei 8,25).  Iar Domnul S-a ridicat, a certat vânturile și marea învolbu­rată , și minunea s-a întâmplat. Femeia cananeancă se ruga în urma lui Hristos: „Miluiește-mă, Doamne Fiul lui David, fiica mea este rău chinuită de diavol”, și după ce Domnul a încercat credința ei, ca să dea exemplu neamurilor până astăzi, a săvârșit minunea și i-a zis: „O femeie, mare este credința ta, fie ție după cum voiești”(Matei 15, 22-28). Acest Doamne miluiește, este fundamentul în teologia rugăciunii curate a inimii.

 Cândva, un creștin în timpul unei rugăciuni de noapte, se ruga cu metanii și chema numele Domnului Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul”. A făcut această rugăciune timp de patru ore, aplecat și cufundat în cămara inimii sale. La un moment dat, în starea de liniște sufletească, a apărut în fața lui în extaz, diavolul în persoană, care a îngenunchiat și i-a zis: – Te rog să nu mai pronunți acest nume (diavolul care este spaima și cutremurul creștinilor, al celor slabi și puțini credin­cioși, îngenunchează și se roagă să nu mai pronunțe Numele lui Hristos!) și-ți voi da toată slava, stăpânirea și puterea. Și pentru că, era vorba despre o persoană tânără, a adăugat: și iubiri multe se vor târî la picioarele tale, numai nu pronunța acest Nume (IISUS  HRISTOS). 

În timpul Sfintei Liturghii Doamne miluiește ne arata trei lucruri:

  1. Slujba se săvârșește nu doar de preot, ci și de popor și, în mod special, de cei mai buni, copiii nevinovați.
  2. Mărturisim că toate cele de care avem nevoie, cerești și pământești, le primim în dar de la Dumnezeu.
  3. Fără mila divină nu există mântuire.

Distanța uriașă dintre omul păcătos și Dumnezeu n-o umple nimic altceva, decât mila dumnezeiască care se pogoară ca un dar, ca un răspuns la lucrările , virtuțile , postirile, privegherile, mătăniile și milosteniile noas­tre. Nimic altceva nu L-a obligat pe Dumnezeu să ne mântuiască, să coboare din cer, să Se facă om, să sufere, să Se răstignească , să învieze întru slavă, decât mila Sa atotsfântă.

De aceea, Doamne miluiește este rugăciunea cea mai caldă, cea mai eficientă și mai scurtă, a celor mici și a celor mari, care se invocă continuu la Sfânta Liturghie. Aceste gânduri exprimă poziția noastră față de Dumnezeu și față de Taina mântuirii noastre.

In 1979, la Biserica Sfântului Constantin din Pireu s-a făcut Sfânta Liturghie exact de ziua pomenirii Sfântului Nectarie.

A slujit un preot împreună cu diaconul bisericii. La sfârșit au zis: „Pentru rugăciunile…”, au împărțit anafura, iar lumea a plecat.

Preotul a întârziat puțin ca să încheie, să-și așeze veșmintele și altele, la fel și diaconul. In final au ieșit din biserică, și afară la poartă îi aștepta o creștină cunoscută, evlavioasă, dar zbuciumată sufletește:

– Ce faci aici, pe cine aștepți1? a întrebat-o preotul. – Aștept să iasă Stăpânul care a slujit împreună cu voi, ca să iau binecuvântare. Vreau mult să-l întâlnesc. Unde este părinte?

Chipul lui strălucea tot!

Preotul a înlemnit, dar din fericire, a avut inspirație de moment și i-a răspuns: O, săraca de tine, acum o oră a plecat pe ușa de la Sfântul Altar. Femeia plecând se închina continuu și zicea: Doamne milu­iește! Doamne miluiește! Doamne miluiește! Dar ce episcop a fost acela?

 Cu pace Domnului să ne rugăm! este îndemnul de început care ne învață să ne rugăm “în pace”, înțelegându-se prin aceasta pacea ca o stare a sufletului și nu ca ceva adăugat din exterior.  Pacea sufletului nu poate să o aibă decât creștinul care are cugetul curat. Numai pacea sufletului ne dă posibilitatea de a fi în pace unii cu alții și astfel, de a ne unii în rugăciune înaintea lui Dumnezeu.”


Pr. Prof. Florin BOTEZAN, Explicarea Sfintei Liturghii, p. 38.

Protopresbiteros Stefanos Anagnostopoulos, Explicarea Dumnezeieștii Liturghii –Introducere Generală, Editura Bizantină, București, 2005, p.54-59.


 

Youtube
Instagram
Whatsapp
Telegram
Telegram
Telegram
Copiază
ro_RORO