„Cu aceste fericite Puteri…”
În timpul cântării „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot!” preotul citeşte rugăciunea:
„Cu aceste fericite Puteri, strigăm și grăim şi noi, Iubitorule de oameni, Stăpâne: Sfânt eşti şi Preasfânt, Tu şi Unul născut Fiul Tău şi Duhul Tău cel Sfânt; Sfânt eşti şi Preasfânt şi slava Ta este plină de măreţie. Căci Tu ai iubit lumea atât de mult, încât pe Unul născut Fiul Tău L-ai dat ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Şi Acesta, venind şi toată rânduiala cea pentru noi plinind, în noaptea în care a fost vândut – sau mai degrabă pe Sine Însuși S-a dat pentru viaţa lumii -, luând pâinea cu sfintele şi preacuratele şi fără prihană mâinile Sale, mulţumind şi binecuvântând, sfinţind şi frângând, a dat Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli zicând:” (Liturghierul, ediția 2012, pp.167-168)
„Punctul central al iconomiei dumnezeieşti pentru mântuirea omului este iubirea lui Dumnezeu. El a dat pe Unul născut Fiul Său la moarte, pentru mântuirea lumii, ca aceasta să revină la viaţă. A făcut-o din iubirea Lui, care nu poate fi comparată cu nimic, deşi putea găsi multe alte modalităţi. Ne-a atras lângă El, prin moartea pe Cruce a „Fiului Omului” (Matei 8,20), care era în acelaşi timp şi Fiul lui Dumnezeu. Iar dacă Tatăl ar fi avut ceva mai de cinste decât pe Fiul Său ne-ar fi dat, ca să salveze neamul omenesc. Deci, Jertfa lui Hristos înseamnă arătarea şi descoperirea iubirii dumnezeieşti faţă de om. La Sfânta Euharistie trăim în fapt jertfa lui Hristos, dar în mod nesângeros. Pe Sfânta Masă se aşează Mielul înjunghiat, „Cel ce ridică păcatele lumii” (Ioan 1,29). Sfântul Ioan Gură de Aur ne întăreşte acestea: „Temeţi-vă de Sfânta Masă, pentru că deasupra ei se află Jertfa – Hristos, Mielul înjunghiat” (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Comentariu la Evanghelia Sfântului Matei”, Omilii 62, P.G.58,737, conform Protop. Ștefanos Anagostopoulos, Explicarea Sfintei Liturghii, p.297). La Cina cea de Taină, Hristos oferă Trupul Său împărţit şi Sângele Său scurs din coasta Sa. Deci, jertfa care se săvârşeşte nu este doar o simplă reconstituire şi reprezentare, ci o jertfă adevărată, înfricoşătoare, vie şi sfântă. Stăpânul se jertfeşte şi se oferă tuturor credincioşilor, căci este „Cel ce se dăruieşte şi Cel dăruit”.
Anaforaua liturgică, înaintează uşor şi se pregăteşte cădelniţa, care trimite mireasma tămâii peste Trupul împărătesc aşezat pe Sfânta Masă şi în toată biserica, făcând vestită prezenţa Sfântului Duh. Dacă atunci când auzim despre un martiriu sau despre o minune plângem, cum ar trebui să reacţioneze inima noastră înaintea Patimilor Domnului de pe Golgota? Ce schimbări ar trebui să suferim înaintea acestora? Şi cum vor rezista sufletele preotului şi ale credincioşilor în faţa smereniei, a durerii şi al chinurilor suferite de Fiul Omului? Toată taina ortodoxiei se regăseşte în sacramentul Sfintei Liturghii, iar dacă preotul trăieşte aceste stări în timpul anaforalei liturgice, el este sensibilizat în întregime de prezenţa Sfântului Duh.
„Înainte cu aproape 80 de ani, părintele Ignatie Duhovnicul, de la schitul Sfânta Ana, din Sfântul Munte slujea protos între ceilalţi preoţi slujitori, la o Sfântă Liturghie praznicală. Ceilalţi preoţi au observat chipul părintelui Ignatie schimbat, strălucitor şi scăldat de harul dumnezeiesc, ca faţa unui înger, S-a apropiat momentul înfricoşător al Anaforalei liturgice şi toţi slujitorii şi călugării din acea bisericuţă a pustiului, au trăit lângă luminatul părinte Ignatie, prefacerea lor liturgică. În faţa lor aveau o biserică întrupată a luminii treimice.” (Heruvim Arhimandritul, Chipuri aghiorite contemporane, 7 Ignatie Duhovnicul, Oropos, Attica, 1973, pp.94-96, conform Protop. Ștefanos Anagostopoulos, Explicarea Sfintei Liturghii)
Altă dată, iată ce s-a întâmplat: „Un călugăr începător, sfârşind Fericirile, după pavecerniţă, s-a întors să ia binecuvântare de la părintele Ignatie. Ceea ce a văzut însă, l-a mişcat profund şi a început să tremure înaintea strălucirii chipului părintelui. Faţa bătrânului era scăldată de o lumină taborică şi strălucea ca chipul unui înger. Cine ştie de câte ori faţa lui s-a bucurat de această slavă în timpul Sfintei Liturghii? Intr-adevăr, cine poate sa vadă şi să descrie cu exactitate faptele sfinte şi înfricoşătoare ale Sfintei Jertfe? „Ce ochi poate să scruteze norul tăcerii ascunse a Sfintelor Daruri şi să pătrundă tainele negrăite, şi scăldate de lumină se întreabă Sfântul Dionisie.”(Ibidem)
Fiecare mişcare a preotului trimite la actul soteriologic al lui Hristos prin care moartea se omoară, diavolul se nimiceşte, păcatul se ridică, învierea este dăruită, Raiul se deschide, frumuseţea începuturilor revine şi înfierea se concretizează.
Ne împărtăşim cu Preacuratele Taine şi imediat ne bucurăm de moştenirea împărăţiei lui Dumnezeu, de fericirea şi veselia îngerilor. Adică, gustăm roadele Jertfei în care, abia cu puţin înainte, am intrat. „Câteva picături de sânge, recreează şi transforma întreaga lume, iar pentru noi, cei care ne împărtăşim, ele devin pârga laptelui veşnic care ne uneşte, ne adună laolaltă…Suntem fraţii şi fiii aceluiaşi Părinte…mădulare unii altora”! (Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântare la Paști, Omilia 45, EPE5,178, conform Protop. Ștefanos Anagostopoulos, Explicarea Sfintei Liturghii)
Fie ca această unitate a iubirii să devină realitate şi să ne apropie de cel de lângă noi şi de casnicii noştri. Pentru aceea, să preamărim totdeauna pe Dumnezeu, să ne rugăm
neîncetat să fim îndelung răbdători faţă de toţi, ca să ne bucurăm în Hristos lisus. In Sfântul Altar, privim rădăcina care a rodit lemnul crucii, adică iubirea treimică faţă de om, pe care trebuie să ne-o însuşim: Acesta, venind, şi toata rânduiala cea pentru noi plinind, în noaptea întru care a fost vândut şi mai vârtos Însuşi pe Sine S-a dat pentru viaţa lumii; luând pâinea cu Sfintele şi Preacuratele şi fără prihană mâinile Sale, mulţumind şi binecuvântând, sfinţind şi frângând, a dat sfinţilor Săi ucenici şi Apostoli zicând: Luaţi mâncaţi, Acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor. Iar poporul răspunde: Amin.
Pericopa aceasta a Sfintei Anaforale se referă la instituirea Sfintei Euharistii în seara Cinei celei de Taină. Vom începe analiza de la cele mai simple spre cele mai complexe şi mai duhovniceşti, pentru că există tot atâtea trăiri, câţi oameni se împărtăşesc.
Domnul nostru în activitatea Sa mântuitoare, de trei ani pe pământ, a săvârşit multe minuni: a preschimbat apa în vin, a mers pe mare ca pe uscat, a liniştit valurile învolburate, a săturat mii de flămânzi cu doi peşti şi cinci pâini, a deschis ochii orbilor, Prin El muţii au vorbit, surzii au auzit, slăbănogii au umblat, gârbovii s-au îndreptat, demonizaţii s-au slobozit, leproşii s-au curăţit iar morţii au înviat, în frunte cu Lazăr, cel mort de patru zile. S-a schimbat la faţă înaintea ucenicilor Săi şi a luminat ca soarele. Domnul Iisus Hristos a făcut minuni şi a învăţat poporul multe „care dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta, n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris.”(Ioan 21,25) Însă, punctul culminant al întrupării, activităţii şi învăţăturii Domnului pe pământ pentru mântuirea noastră a fost Jertfa de pe Golgota. Sfântul Nicolae Cabasila ne spune că: „Preasfintele Patimi ale Domnului au fost născătoare ale mântuirii noastre, iar minunile sunt simple dovezi ale mântuirii”. (Grigorie Ieromonahul, Sfânta Liturghie)
Mai simplu, oricâte lucruri ar fi făcut pentru noi Hristos, dacă nu Se jertfea pe Cruce şi nu-Şi vărsa Preacuratul Sânge, nici un om n-ar fi putut sa se mântuiască. Pentru aceea, Sfânta Liturghie, simbolizează şi amintirea jertfei lui Hristos:„Aceasta s-o faceţi spre pomenirea Mea”. (Luca 22,19) Această parte a rugăciunii Sfintei Anaforale se referă la noaptea Joii celei Mari, care a început cu Cina cea de Taină şi ne aminteşte în continuare de agonia din Grădina Ghetsimani şi de rugăciunea Domnului, cu picături de sânge, către Tatăl ceresc. Ne mai aminteşte de somnul celor trei ucenici, de mulţimea care a venit cu săbii şi cu beţe ca să-L prindă, de sărutarea şi trădarea lui Iuda, de prinderea lui Hristos, de fuga ucenicilor, precum şi de toate cele întâmplate în curţile Anei şi Caiafei, în Pretoriul lui Pilat (scuipările, pălmuirile, umilirile, înjurăturile, batjocura, hlamida de porfiră, trestia). Pe toate acestea le trăim în Sfânta Liturghie şi toate urmează să se întâmple. (Sfântul Grigorie de Nisa, Cuvânt la Învierea de a treia zi a Domnului, VEPES 69, 231, conform Protop. Ștefanos Anagostopoulos, Explicarea Sfintei Liturghii, p.300)
Despre Cina cea de Taină scriu toţi sfinţii Evanghelişti şi sfântul apostol Pavel. Domnul Iisus Hristos, în ultimele zile ale vieţii, şi-a manifestat dorinţa să mănânce ultimul Paşte împreună cu ucenicii Săi, după Tradiţie, în casa sfântului evanghelist Marcu…Deci, Cina nu s-a întâmplat în ascuns şi izolat, ci la lumină, ca Hristos să descopere, să le arate şi să-i înveţe pe cei doisprezece ucenici că Taina Jertfei de pe Cruce a fost împlinită. Cina este de Taină, adică iniţiatică, pentru că Domnul a descoperit ucenicilor că El însuşi va sluji Jertfa. Prin Cină, Hristos într-un mod de neînţeles pentru mintea omenească şi
pentru logica comună, vesteşte evenimentele trădării, judecăţii, Patimilor, Golgotei şi Jertfei de pe Cruce. Le anunţă pentru că sunt parte din hrana Sfântului Trup şi a Sfântului Sânge: „Mâncaţi din Trupul Meu şi beţi din Sângele Meu, pentru că Eu sunt Mielul înjunghiat”. Era cu o zi înainte de Paştele evreiesc, care în anul acela cădea vineri, 13 Nisan, şi evreii l-au mutat în ziua de sâmbătă 14 Nisan. Aşa au făcut atunci şi aşa fac dintotdeauna. Deci, Domnul n-a folosit azimă ci pâine dospită, aşa cum reiese din următoarele versete: Şi era dimineaţă şi aceştia n-au intrat în Pretoriu ca să nu se întineze, ci ca să mănânce Paştele. (Ioan 18,2) N-aveau voie să se atingă de casă păgână, pentru ca seara să mănânce Paştele. Despre Sâmbăta Paştelui care începea, Sfântul Ioan ne spune: „Căci era mare ziua sâmbetei aceleia”. (Ioan 19,31) Adică, nu era o sâmbătă obişnuită ci sâmbăta Paştelui ebraic, din ajunul căreia evreii începeau să mănânce azimele.
Deci, la Cina cea de Taină s-a folosit pâine dospită, cu drojdie şi sare, iar romano-catolicii vorbesc de ajunul Paştelui, când de fapt a fost preajunul. In timpul Cinei a fost demascat şi Iuda Trădătorul: „Amin vă zic vouă, că unul dintre voi Mă va vinde”. „Cine”? L-au întrebat ceilalţi. Iar Domnul a răspuns: „Acela este, căruia Eu, întingând bucăţica de pâine, i-o voi da. Şi atingând bucăţica de pâine, a luat-o şi a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul”. (Ioan 13, 21-26)
Conform Sfântului Evanghelist Luca, ucenicii au început să se certe între ei, care este cel mai mare. Atunci Domnul i-a învăţat smerenia: „Cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai tânăr şi căpetenia, ca acela care slujeşte””. (Luca 22,26) Hristos profeţeşte chiar şi întreita lepădare a Iui Petru: „Nu va cânta cocoşul de trei ori, până ce te vei lepăda de Mine”. (Luca 22, 34) În continuare, conform aceluiaşi evanghelist, Hristos prezice ucenicilor prigoanele viitoare, pe care le vor suferi din cauza Lui. Sfântul evanghelist Ioan ne-a păstrat ceea ce se numeşte „Evanghelia Testamentului”, care începe cu Cina cea de Taină, continuă cu Grădina Ghetsimani şi se încheie cu rugăciunea Arhierească a lui Iisus către Dumnezeu Tatăl.
Sfânta Euharistie nu este o repetare şablon a toate câte a zis şi a făcut Domnul, ci o prelungire tainică, revelată a evenimentului, este Hristos prelungit în veci „Cel adus şi Cel ce se aduce”. Acesta ne va spune că ceea ce face Biserica, viaţa ei, este continuare a Tradiţiei, a cuvintelor dumnezeieşti însoţite de evenimente. Un lucru este cert: Cina din Joia Mare şi Cina de pe Sfânta Masa sunt una şi aceeaşi realitate.”
Pr. Silviu State
Sursa: Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, „Explicarea Sfintei Liturghii”, Editura Bizantină, București, București, 2005, pp.296-301.
RO 
IT