Milă și iertare de păcatele și de greșelile noastre, de la Domnul să cerem.
În timpul ecteniei cererilor preotul cere „milă și iertare”1. Mila și iertarea sunt două realități separate. Prima se dăruiește prin rugăciuni și rugăminți și înseamnă îngăduința lui Dumnezeu pentru micile noastre greșeli, până ajungem la Spovedanie. Cea de-a doua se dăruiește prin pocăință la Taina Spovedaniei și înseamnă curățirea de păcate și redobândirea „înfierii”. Diferite sunt și alte două realități: greșeala și păcatul.
Greșeala înseamnă o cădere ușoară, săvârșită, în principal, din neglijență sau neluare aminte. Ea ofensează pe Dumnezeu, dar nu cu intenție rea.
Păcatul este fapta rea, cuvântul blasfemiator, gândirea desfrânată și dorința vicleană. Păcatul înseamnă încălcarea poruncilor evanghelice și dumnezeiești, fie prin intenție rea și premeditată, fie prin indiferență și nesimțire morală. El necesită pedeapsă: „plata păcatului este moartea”. Sfântul Ioan, Evanghelistul iubirii, în prima Epistolă sobornicească ne spune la rândul lui că „păcatul este moarte”(Romani 6,23), „fărădelege”(1Ioan 3,4) și „toată nedreptatea .”(1Ioan 5,17) Păcatul mai înseamnă contrazicerea glasului lui Dumnezeu din noi, vocea conștiinței care protestează la apariția răului; înseamnă revolta și voința omului ridicate împotriva voii Sfântului Duh urmate de sălășluirea răutății și întărirea acesteia în noi.
Fiecare om care păcătuiește repetă fapta primilor oameni, concretizată în neascultarea conștientă și liberă care i-a înstrăinat de Dumnezeu.
Expresia, cea mai adâncă a păcatului și a îndepărtării de Dumnezeu este mândria și aroganța vieții. Între păcat și vină este o legătură directă. Oamenii sunt atât de pătimași, încât nu-și amintesc când au început să gândească și să săvârșească păcatul. Și nu numai atât, există ceva mai rău: când iau seama la ei înșiși cu atenție și umilință, descoperă nu numai că sunt slabi și neputincioși în a săvârși binele, dar și că trăiesc și respiră în umbra unei puteri înfricoșătoare, care-i silește la rău și-i robește egoismului și mândriei. Revelația divină, istoria religiilor și a popoarelor vorbesc despre vinovății pe care oamenii le experiază ca pe realitatea cea mai dură. Păcătoșenia creează continuu mustrări de conștiință, iar sentimentul vinovăției ocupă deseori un loc permanent în interiorul nostru, când păcătuim cu voie. Iar dacă se întâmplă ca preotul slujitor să cadă în păcate de moarte, din cauza cărora este caterisit, cu atât mai mare trebuie să fie sentimentul vinovăției care-l împovărează pe viață! Greutatea din suflet este de neclintit, iar suspinele și strigătele agoniei de fiecare zi rănesc conștiința fără vindecare. Vina devine un musafir permanent, un stăpân tiran, nemilostiv și inuman.
Atunci apare întrebarea: „Cum se va mântui omul”?
Cercetarea conștiinței ne mâhnește, ne doare, ne obsedează, de aceea întrebăm prin gura Sfântului Apostol Pavel: „Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia?” (Romani 7,24)
Foarte mulți oameni, în special din America și Europa, aleargă pentru a-și rezolva problemele la neuropsihiatri, la psihologi, dar și la astrologi, magi, medium-uri, sau la cunoscuți, prieteni, rude. Aceștia, oriunde ar merge vor găsi ușurare provizorie, dar izbăvire de vinovăție, nu. Nici un om nu poate pătrunde în adâncurile celuilalt. Medicii îi pot da sedative celui stăpânit de angoase și obsesii, dar când se va trezi, acesta va avea vina în sufletul lui. Nimeni nu are puterea, nici stăpânirea să pătrundă în altarul sfânt al conștiinței celuilalt, atât cât să-l izbăvească de mustrări. Odată cu trecerea timpului, durerea trupului se stinge, rana se vindecă, ispita și răul trec, însă, mustrările sufletului nu pot fi nici vindecate, nici alungate. Singurul care reușește aceasta este Dumnezeu, care oferă izbăvire prin Taina Sfintei Spovedanii, sub epitrahilul preotului duhovnic.
Puterea iertării și lăsării păcatelor există și constituie lucrarea Iconomiei divine pentru mântuirea noastră. Dumnezeu, prin Sângele Său a întemeiat Biserica și Sfintele Taine, prin care omul se mântuiește.2
Sfântul Pavel cel Simplu, a mers ca închinător într-o mânăstire. Era duminică și monahii se adunau în biserică să slujească. El a stat într-un colț și de acolo, fără să se arate, observa pe frații care veneau în biserică pe rând. Avea harisma de la Dumnezeu să vadă ceea ce se întâmplă în sufletele oamenilor. Cei mai mulți frați aveau fața veselă, ceea ce dezvăluia imediat și starea lor interioară. Fiecare era însoțit de îngerul păzitor, care strălucea și acela de bucurie. Toți arătau pe chipul lor sfințenie și lucrarea virtuților. Avva Pavel îi mulțumea lui Dumnezeu din inimă, pentru toate acestea.
Un monah întârziat, a ajuns și el la un moment dat. Chipul lui era însă, întunecat și sălbatic. Tulburat, călugărul era urmat de mai mulți demoni care se osteneau să-l tragă fiecare de partea lui. Toți îi înțepau urechile, mintea, inima. Acela, nefericitul, se purta ca un om pierdut, iar îngerul lui păzitor îl urma întristat și cu capul plecat. Ceva îl împiedica să se apropie. Sfântul Pavel a oftat adânc și a început să plângă cu amar și să facă metanii pentru sufletul chinuit al fratelui.
Sfânta Liturghie s-a încheiat, iar monahii au început să se retragă unul câte unul. Sfântul i-a petrecut cu privirea și se bucura să-i vadă mai luminoși decât la venire, și pe ei și pe îngerii lor. Nu s-a mișcat din locul lui și a așteptat să-l vadă pe acela pentru care se rugase atât la Sfânta Liturghie. N-a întârziat să apară și acela, dar chipul lui se schimbase, iradia de lumină, iar duhurile viclene pieriseră și îngerul păzitor îl acoperea cu aripile, mulțumit și strălucitor acum! – Slavă Ție, Doamne, i-a scăpat de pe buze Sfântului fără să vrea. Frații s-au întors și l-au privit cu mirare. Atunci Sfântul Pavel le-a descoperit ce văzuse în acea dimineață la biserică. Toți l-au înconjurat pe acel călugăr, ca să le spună în ce stare sufletească venise la Liturghie și cum plecase. Acela, desigur, n-a ezitat să mărturisească public, și să spună următoarele:
– Pănă astăzi, mi-am petrecut zilele în trândăvie. Patimile mă asaltau, gândurile clocoteau în inima mea, iar mintea se întunecase. Insă, Dumnezeu m-a miluit… Și inima mea a fost zdrobită și ochii mi s-au umplut de lacrimi. Am căzut în genunchi și am cerut ca fiul cel pierdut, mila lui Dumnezeu: „Tată, am greșit la cer și înaintea Ta….! Precum tâlharul „Pomenește-mă, Doamne, când voi veni în Împărăția Ta”, ca și vameșul: „Dumnezeule, milostiv fi mie păcătosul”, ca leprosul și ca orbul „Iisuse, Învățătorule, miluiește-mă”. M-am ridicat ușurat de povara vinovăției mele și am luat hotărârea să nu mai păcătuiesc din nou și să mă spovedesc imediat. Avva Pavel și frații mănăstirii, s-au minunat de această mărturisire și i-au zis: – Intr-adevăr, neprețuită este virtutea pocăinței, a hotărârii omului de a nu mai păcătui.3
Ne întrebăm adesea: -Cum trebuie să ne pregătim fiecare pentru Sfânta Spovedanie?
Sfântul Nicodim Aghioritul ne spune: „-Fratele meu cel păcătos, în aşa chip trebuie să te pregăteşti când vei voi să te pocăieşti şi să te mărturiseşti: află, mai întîi, că pocăinţa -potrivit cu dumnezeiescul Ioan Damaschin (cartea 11, capitolul 47) – este o întoarcere de la starea cea împotriva firii la cea potrivit cu firea, adică de la diavol la Dumnezeu, şi care se săvârşeşte cu durere şi cu nevoinţă. Deci şi tu, iubitul meu, dacă vrei să te pocăieşti precum se cuvine, trebuie să părăseşti pe diavol şi faptele cele diavoleşti şi să te întorci către Dumnezeu şi către o trăire potrivită cu voia lui Dumnezeu.”4 Iar, Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață: „Când ne este bolnav trupul, facem totul şi ne zbatem ca să scăpăm de suferinţe; dar când ne este bolnav sufletul, amânăm şi nu ne sinchisim. De aceea nu scăpăm nici de bolile trupeşti, pentru că, pentru noi sunt fără importanţă cele necesare, iar cele fără importanţă le facem necesare. Lăsăm izvorul păcatelor şi curăţim râurile. Pricina bolilor trupeşti este păcatul cuibărit în suflet, cum a arătat-o slăbănogul de treizeci şi opt de ani (In. 5: 2-15), bolnavul coborât prin acoperiş (Lc. 5: 18-25), iar înainte de toţi Cain (Fac. 4: 8). Să secăm, dar, izvorul păcatelor şi vom opri toate pâraiele bolilor trupeşti. Nu vom pune capăt numai bolilor, ci şi păcatului. Deci, cel mai bun lucru este să nu păcătuieşti, iar dacă păcătuieşti, să simţi păcatul şi să te îndrepţi. Dacă nu simţim păcatele, cum vom ruga pe Dumnezeu, cum Îi vom cere iertare de păcate? Când tu, cel ce păcătuieşti, nici asta nu vrei să ştii că ai păcătuit, pentru care păcate Îl rogi pe Dumnezeu? Pentru cele pe care nu le ştii? Iar dacă nu ştii ce păcate îţi iartă Dumnezeu, cum poţi şti măreţia facerii Lui de bine? Spune-ţi, dar, păcatele tale unul câte unul, ca să ştii pentru care păcate primești iertare de la Dumnezeu şi ca astfel să-I fii recunoscător Binefăcătorului tău. Când superi pe vreun om, rogi pe prietenii lui, pe vecinii lui şi chiar pe slugile lui, cheltuieşti bani, pierzi zile întregi, ducându-te la uşa lui şi rugîndu-l de iertare; iar dacă cel supărat te respinge odată, de două ori, chiar de mai multe ori, să nu te descurajezi, ci, fiind mai neliniştit, să îţi măreşti şi mai mult rugămintea; dar când supărăm pe Dumnezeu căscăm, ne lenevim, ne desfătăm, ne îmbătăm şi ne căutăm de treburile noastre. Astfel, Îl facem să Se supere şi să Se mânie şi mai mult când nu ne doare sufletul că păcătuim. De aceea, merităm să fim acoperiţi de pământ, să nu mai vedem soarele, să nu mai respirăm, că având un Stăpân atât de uşor de împăcat, Îl mâniem; şi mâniindu-L, nici nu ne pocăim. Şi totuşi, Dumnezeu când Se mânie pe noi, n-o face cu ură şi cu duşmănie, ci vrând să ne atragă şi mai mult la El.
Deci, să avem încredere în iubirea lui Dumnezeu față de oameni şi să ne pocăim cu toată purtarea de grijă, înainte de a sosi ziua în care pocăinţa nu mai este de folos. Acum, totul stă în puterea noastră; atunci, Judecătorul este stăpân pe hotărârea Lui: „Să întâmpinăm faţa Lui întru mărturisire” (Ps. 94: 2), să plângem, să ne tânguim. De-am putea ruga pe Judecătorul, înainte de ziua cea mare a judecăţii, să ne ierte de păcate, n-ar mai fi nevoie să venim la judecată; dar dacă n-o facem, vom spune păcatele în auzul întregii lumi şi nu vom mai avea nici-o nădejde de iertare. Nimeni dintre cei care nu şi-au şters ape pământ păcatele, nu pot scăpa dincolo nepedepsit.
Plângi, suspină cu amar, smereşte-te, chinuieşte-te, adu-ţi aminte de păcatele tale, unul câte unul. Pedepsește-ți sufletul prin zdrobirea inimii. Aduți aminte de toate păcatele tale și nu vorbi doar de desfrânare, de adulter, ci adună în mintea ta uneltirile tale ascunse, calomniile și grăirile de rău. Cel care ocărăşte se duce în iad (Mt. 5: 22); beţivul nu are parte de împărăţia cerurilor (1 Cor. 6: 10); cel care nu iubeşte pe aproapele său supără atât de mult pe Dumnezeu, că nici mucenicia nu-i este de vreun folos (1 Cor. 13: 13); cel care nu poartă grijă de ai săi s-a lepădat de credinţă (1 Tim. 5: 8); cel care dispreţuieşte pe săraci este aruncat în foc (Lc. 16: 22-31). Nu socoti, dar, mici aceste păcate, ci adună-le pe toate şi scrie-le ca într-o carte.
Dacă le scrii tu, Dumnezeu ţi le şterge, după cum, dacă tu nu le scrii, Dumnezeu ţi le şi scrie şi te şi pedepseşte. Este, dar, cu mult mai bine ca păcatele noastre să fie scrise de noi şi să ne fie şterse sus, decât, dimpotrivă, ca noi să le uităm, iar Dumnezeu să ni le pună înaintea ochilor noştri în ziua cea înfricoşătoare. Aşadar, ca să nu se întâmple asta, să trecem pe dinaintea conştiinţei noastre cu toată luarea aminte toate păcatele noastre şi vom vedea atunci că suntem vinovaţi de multe păcate.
Cine nu-i lipsit de lăcomie? Să nu vorbeşti de o lăcomie măsurată, ci gândeşte-te că şi pentru această mică lăcomie vom fi pedepsiţi. Şi pocăieşte-te! Cine nu ocărăşte? Iar ocara te aruncă în iad (Mt. 5: 22). Cine n-a vorbit de rău în ascuns pe semenul său? Și vorbitul de rău te lipseşte de împărăţia cerurilor. Cine nu s-a mândrit? Și omul mândru este mai necurat decât toţi. Cine nu s-a uitat cu ochi pofticioşi? Iar prin acesta a săvârşit adulter deja (Mt. 5: 28). Cine nu s-a mâniat pe fratele său în zadar? Și astfel este vinovat (Mt. 5: 22). Cine n-a jurat? Iar jurământul este de la cel rău (Mt. 5: 34-37). Cine n-a jurat strâmb? Și jurământul strâmb este de la cel rău. Cine n-a slujit lui mamona? Și astfel a căzut în robia celui rău și s-a lepădat de Hristos(Mt. 6: 24). Și alte multe, multe păcate de care uităm din neglijență. Dacă fiecare din aceste păcate ne aruncă în iad, oare ne gândim, cât de grav ne vor condamna toate păcatele neiertate adunate toate la un loc?”5
Creștinul care se mărturisește la Taina Spovedaniei cu zdrobire de inimă, cu regret profund pentru păcatele și greșelile săvârșite, după primirea îndrumărilor și rugăciunea de dezlegare a preotului se luminează, se topește întunericul păcatelor cu mândria din el și răsare în inima lui dragostea smerită însetată de Hristos. Dragoste care se manifestă prin căutarea comuniunii și-a împărtășirii cu Domnul Iisus Hristos la Dumnezeiasca Liturghie unde, prin preot, Mântuitorul ne chiamă să ne împărtăşim din masa Stăpânului și darul nemuririi.
În Evanghelia după Ioan, cap. VI, găsim cea mai profundă şi mai directă învăţătură
biblică referitoare la rostul împărtăşirii cu Hristos. Iată ce spune Mântuitorul:
„Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare şi Sângele Meu adevărata băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru mine şi Eu întru el” (Ioan 6:53-56). Vedem deci clar îndoitul scop al împărtăşirii şi anume: intrarea în relaţie de comuniune cu Hristos, Mântuitorul nostru, precum şi dobândirea „învierii spre viaţă”(Ioan 5:29), adică a vieţii veşnice.
Din viața Bisericii, prin trăirea Sfinţilor Părinţi, s-a certificat că împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos este oferit în primul rând ca un „medicament”, pentru salvarea celor ce au nevoie de doctor (Matei 9:12). Sfânta Cuminecătură este adevărată hrană vitală. Dumnezeiasca Împărtăşanie se dă mai întâi „spre iertarea păcatelor” (Matei 26:26-28) şi apoi „spre viaţa de veci”. Nimeni nu poate dobândi viaţa de veci, decât, dacă mai întâi a scăpat de păcatele şi de patimile generate de acestea. Singura posibilitate de realizare a mântuirii este lupta împreună cu Hristos pe Care-L primim în noi prin Sfintele Taine. Pocăinţa este privită ca un stadiu pregătitor, o anticameră a „vederii luminii celei adevărate” şi a primirii „Duhului ceresc”. Iar, pentru ca omul să iasă de sub influiența răului, pentru ca pocăința lui să se transforme în urmarea lui Hristos, este nevoie de puterea Sfintei Împărtășanii, de Euharistia Mântuitorului Iisus Hristos care ne tămăduiește, ne sfințește și ne întreține în viața harică a Bisericii.
Preotul Silviu State
Surse:
1). Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012, p.167;
2). Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, „Explicarea Sfintei Liturghii”, Editura Bizantină, București, București, 2005, pp.239-241;
3). Habachi Teodor Egumenul, „Patericul”, Tesalonic, 1993, p.140, conf. Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit., p.242;
4). Sfântul Nicodim Aghioritul, „Dulce sfătuire”, Ed.Credinţa Strămoşească, 2000, Ierom. Ioan Iaroslav, „Cum să ne mântuim”. http://mantuire.50webs.com/na_marturisire.html
5). Sf. Ioan Gură de Aur, „Omilii la Matei”, PSB 23, Bucureşti,1994, http://mantuire.50webs.com/na_marturisire.html
RO 
IT