La Sfânta Liturghie, înainte de citirea Sfintei Evanghelii, diaconul sau preotul face cădirea mică care cuprinde cădirea sfântului altar și în continuare din fața catapetesmei cădirea sfintelor icoane împărătești și a poporului din biserică. Cădirea sau tămâierea dinaintea citirii Sfintei Evanghelii umple de mireasma tămâiei biserica și exprimă tainic adevărul despre vestirea Sfintei Evanghelii, despre Darul Duhului Sfânt ce s-a revărsat cu îmbelșugare în poporul lui Dumnezeu și deopotrivă la popoarele idolatre care nu cunoșteau pe Părintele Creator umplând inimile oamenilor ascultători de buna mireasmă dumnezeiască.1 În privința momentului în care se cădește, în viața cultică sunt două obiceiuri tipiconale: cădirea în timpul citirii Apostolului și cădirea în timpul cântării „Aliluia” întreit.
Cădirea în timpul citirii Apostolului este cunoscută și practicată în majoritatea eparhiilor. Din dragoste față de cuvântul lui Dumnezeu și pentru a ajuta pe toți creștinii participanți să fie cu luare aminte, să înțeleagă și să păstreze învățăturile și adevărurile desprinse din lectura Apostolului, descoperim în viața actuală a Bisericii noastre o îndreptățită întoarcere la rânduiala veche a tămâierii în timpul întreitei cântări Aliluia.
Părintele Profesor Ioannis Foundoulis, în Dialoguri Liturgice ne mărturisește că tămâierea dintre Apostol și Evanghelie se face spre cinstirea Sfintei Evanghelii, spre sfinţirea şi iertarea păcatelor credincioşilor şi spre simbolizarea bunei miresme a Sfântului Duh care se revarsă prin cuvintele evanghelice. „ Acest înţeles al oferirii de tămâie înainte de Evanghelie este subliniat de rugăciunile tămâiei şi de comentatorii Sfintei Liturghii. Adăugăm aici câteva din cele mai grăitoare cuvinte de rugăciune: ,,Ţie, Celui plin de toată buna mireasma şi veselia, Doamne Dumnezeul nostru, din care ne-ai dat nouă, Îţi aducem tămâia aceasta. Să se ridice, dar, rugămu-ne Ţie, din mâinile noastre sărăcăcioase spre Sfântul şi cel mai presus de ceruri jertfelnic al Tău întru miros de bună mireasmă şi spre iertarea păcatelor noastre şi ale întregului Tău popor” (Liturghia Sfântului lacov).
„Tămâie aducem înaintea slavei Tale celei sfinte, Dumnezeule, pe care primind-o în Sfântul şi cel mai presus de ceruri şi înţelegătorul Tău jertfelnic, trimite-ne nouă harul Sfântului Tău Duh” Liturghia Sfântului Marcu. Rugăciuni asemănătoare se găsesc şi în Liturghiile bizantine, conform multor manuscrise). „Iar înainte de tămâierea Evangheliei, pentru harul Duhului transmis de Evanghelie în întreaga lume” (Simeon al Tesalonicului, Interpretarea, 68). „Iar tămâierea… făcută cu tămâie, arată harul Sfântului Duh” (Sofronie al lerusalimului, Cuvânt care cuprinde… o relatare amănunţită a celor săvârşite în Dumnezeiasca Taină, 18. Teodor al Andidelor, Introducere pe capitole despre simbolurile și tainele care se întâmplă la Sfânta Liturghie,17).”2
Conform celor mai vechi manuscrise, vechilor Evhologhii, Rânduielii lui Filotei, tâlcuitorilor și străvechilor liturghii, în primiul mileniu creștin, tămâierea nu se făcea în timpul Apostolului, ci în timpul aliluiarului. „Aliluia” se cânta nu numai de trei ori, ci pe puţin de nouă ori (de trei ori câte trei). Cărţile noastre de cult păstrează de obicei, după pericopa apostolică, două stihuri, de fiecare dată dintr-un psalm, de obicei ales, ca şi Prochimenul, în legătură cu tema zilei. Primul „Aliluia” întreit se cânta fără stih, pe glasul din duminica respectivă sau pe glasul indicat de fiecare dată în Apostol înainte de stihurile aliluiarului. Aliluiar se numea cu siguranţă Psalmul, deoarece manuscrisele fac deosebire între ,Aliluia” şi aliluiar. Psalmul se cânta iniţial în întregime sau o parte din el, atât timp cât să acopere gesturile liturgice prevăzute să se întâmple în timpul lui. Un astfel de tip de psalmodie s-a păstrat la Liturghia Vecerniei Paştelui (Sâmbăta Mare), unde însă, în loc de „Aliluia”, se repetă un stih al Învierii din acelaşi psalm Os. 81, v. 8: ,,Scoalăte, Dumnezeule…”). În acelaşi mod se rosteau stihurile Psalmului aliluiarului de către citeţ şi la fiecare stih se cânta, ca refren, ,Aliluia” întreit. În Rânduiala lui Filotei și în manuscrise, cântarea „Aliluia” este precedată de îndemnuri diaconești, asemănătoare celor de la prochimen. Cântarea „Aliluia” este prochimenul Evangheliei.Cod. Panteleimon 6277-770, Barberini 393, 431, Vatican 573, 1811,1973, 2005, Sinai 1020, Sfântul Sava 362, ş.a.).
Psalmodierea lui „Aliluia” cu stihuri s-a păstrat în Bisericile melchite ale Răsăritului, iar tămâierea în timpul lui ,Aliluia” (cântat lent) se practică astăzi la Liturghiile de praznic de la Sfântul Munte. Modificarea acestui moment al Dumnezeieştii Liturghii a început iniţial prin mutarea voită a tămâierii sau cu începerea ei în timpul pericopei apostolice, care sunt mărturisite în manuscrise, în special din secolul al XIV-lea, cu rezultatul că s-a limitat psalmodierea aliluiarului treptat până la „Aliluia” de trei ori (,Încă zicându-se Apostolul, diaconul tămâiază„.”, cod. Sfântul Sava 362). În ciuda acestei mărturii, prevederile tipiconale ale manuscriselor mai vechi sunt fidele practicii corecte mai vechi şi prevăd tămâierea nu în timpul Apostolului, ci în timpul cântării Aliluia.3
Asemenea mărturiilor Părintelui Profesor Ioannis Foundoulis și Părintele Ștefanos Anagostopoulos ne învață că prin „întreitul Aliluia, care se cântă de către cântăreţi la sfârşitul citirii din Apostol se vestește bucuria vestei bune a mântuirii, dezvăluită prin mesajul Sfintei Evanghelii. Acelaşi cuvânt „Aliluia”, dar şi modul în care se cântă, dezvăluie că este vorba despre un strigăt de bucurie, un minunat bun venit adresat Domnului, care vine prin Evanghelie în mijlocul adunării liturgice a creştinilor ortodocşi. ,,Aliluia” fiind legată de citirea din Evanghelie, se cântă măreţ, pe larg şi melodic, de 12 ori, (ca la Sfântul Munte) precum în Săptămâna Mare, în timp ce preotul tămâiază.
Cuvântul este amintit şi în capitolul XIX al Apocalipsei, cel mai reprezentativ, unde ne sunt descrise următoarele: Evanghelistul Ioan, uimit, „priveşte” câteva imagini noi, impresionante, apărute înaintea lui după distrugerea Babilonului. Scenele acestea sunt admirabile şi măreţe, sfinte şi pline de lumină dumnezeiască. Puterea răului a fost distrusă şi urechile Evanghelistului se umplu de melodii mai presus de lume. O mulţime nemărginită de îngeri începe să psalmodieze cu glasuri melodice şi armonioase cântarea Aliluia (cap. XIX al Apocalipsei descrie căderea cea mare a Babilonului imaginar, păcătos şi neruşinat. Căderea aceasta provoacă un zgomot atât de puternic, încât ecoul lui ajunge până la cer. Urmează, în continuare, venirea întru slavă a lui Hristos).
Ce înseamnă însă Aliluia? Cuvântul înseamnă slăviţi pe Domnul Dumnezeu! Lăudaţi-L, şi-L preamăriţi pe Domnul Căruia se cuvine toata slava, cinstea, închinăciunea şi mântuirea noastră!” 4
Aliluia înseamnă triumful adevărului împotriva minciunii, a dreptăţii împotriva nedreptăţii, o revărsare de bucurie şi desfătare pentru biruinţa Mielului înjunghiat împotriva duhurilor lui Antihrist. Psalmodierea cuvântului apare continuu în viaţa Bisericii, la Sfânta Jertfă, în psalmii milelor, la binecuvântări, la Fericirile din Săptămâna Mare şi la toate slujbele. Mai înseamnă un imbold continuu pentru preamărirea lui Dumnezeu, o trezvie duhovnicească însoţită de întoarcerea inimii spre corturile sfinţilor. Aliluia îndeamnă sufletul să se avânte spre cele cereşti, să urmeze îngerilor, acestor puteri netrupeşti care nu încetează să mărească pe Dumnezeu „cu guri neobosite şi doxologii nesfârşite”. Îngerii, Arhanghelii, Heruvimii, Serafimii, Tronurile, Domniile, Puterile, Stăpânirile nu obosesc, nu se satură să laude şi să preamărească pe Domnul Dumnezeul nostru. Nu se opresc pentru că Dumnezeu Cel nemărginit descoperă noi însuşiri ale măririi dumnezeieşti necreate.
Fiecare moment adaugă pentru vecii vecilor, slavă peste slavă, desfătare peste desfătare, pace peste pace, iubire peste iubire, o nouă lumină dumnezeiască necreată, vorbirea şi cunoaşterea lui Dumnezeu şi atâtea alte manifestări variate şi nemărginite ale iubirii şi proniei dumnezeieşti faţă de făpturile cuvântătoare, oameni şi îngeri, dar şi faţă de cele neînsufleţite. Toate aceste bunuri negrăite ale Raiului şi ale bunătăţii dumnezeieşti, sunt „cele pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit”(1Corinteni 2,9). De aceea se cuvine laudă şi cântare întregii creaţii faţă de Dumnezeu Cel Sfânt.5 Şi pentru că Aliluia se traduce laudă şi preamărire Iubitorului de oameni Dumnezeu, înseamnă că şi noi avem multe motive să dăm slavă lui Hristos-Dumnezeu-Omul, Mântuitorul sufletelor noastre:
Primul motiv este că ne-am născut din părinţi ortodocşi şi astăzi ne aflăm la Sfânta Jertfă duhovnicească comună, în corabia mântuirii iar nu în întunericul ateismului, al înşelăciunii şi al ereziilor. Nu în săli de adunare, ci în biserică!
Al doilea motiv este Jertfa lui Hristos de pe Cruce, prin care ne facem părtaşi biruinţei Învierii şi izbânzii împotriva diavolului şi a duhurilor lui viclene.
Al treilea motiv este iertarea păcatelor şi mântuirea sufletului, dăruite nouă.
Al patrulea motiv este Preacuratul Trup şi Cinstitul Sânge, care ni se dau ca hrană nepieritoare.
Al cincilea…, al şaselea…, al şaptelea, până la zeci de mii de motive care nu se vor sfârşi niciodată este că pentru milioane de raţiuni datorăm recunoştinţă, mulţumire şi preaslăvire lui Dumnezeu! Toate binefacerile lui Dumnezeu, spirituale şi materiale, vremelnice şi veşnice, vechi şi noi…, dar şi toate sentimentele şi neliniştile profunde pe care le-am trăit plinind Legea Evangheliei, în duhul pocăinţei şi al Sfintei Jertfe, ne constrâng să strigam continuu: Aliluia, Aliluia, Aliluia. Suntem chemați la comuniunea harică a prezenței lui Hristos care ne vorbește prin Sfânta Evanghelie6. Tămâierea în timpul lui Aliluia repetat de mai multe ori arată și setea firească de dumnezeire, de harul Duhului Sfânt care se revarsă mireasmă necreată și pătrunde în sufletele creştinilor ce cu multă evlavie trăiesc tainele dumnezeiești liturgice și ascultă cu luare aminte spre zidire pericopa evanghelică.
Preotul Silviu State
Note:
1). Protos.Nicodim Măndiță, Explicarea Sfintei Liturghii, Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2017,p.225;
2). Prof.dr. Ioannis Foundoulis, Dialoguri liturgice,vol.II, Editura Bizantină, București, 2009, p.301;
3). Idem, op.cit., p.302-303;
4). Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, Explicarea Dumnezeieștii Liturghii, Editura Bizantină, București, 2005, p.227;
5).Idem, op.cit., „Revista Sotir”, 1994, p.454;
6). Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit., pp.128-130.
RO 
IT