Darurile și harismele Sfintei Liturghii sunt chintesența vieții noastre creștine. Prin Sfânta Împărtășanie deasă, creștinul are continuitatea vieții în Hristos cu darurile și harismele dumnezeiești sălășluite în ființa lui de Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Autorul care ne dezvăluie adevărurile dumnezeiești ale Sfintei Liturghii ne mărturisește că aflându-se în vizită la Sfântul Munte, mai precis la Schitul Sfânta Ana, un călugăr i-a povestit următoarea întâmplare minunată:
Ieromonahul Ghedeon care se nevoia la Kavsokalivia, în vârstă de aproape 90 de ani, era bolnav grav, la pat și pe deasupra și orb. In ciuda bătrâneților, cuvintele lui erau pline de miere și de har. Răbdarea lui era exemplară, rugăciunea neîntreruptă, inima înfierbântată și postirile lui, în ciuda vârstei, erau uimitoare.
Părintele Isaia, ucenicul lui, l-a înștiințat pe un preot să vină de Buna Vestire să-l împărtășească. Părintele Ghedeon era renumit pentru simplitatea lui și pentru lipsa de preocupare față de sine. Însă cine se apropia de el, rămânea uimit de mireasma minunată pe care o răspândea trupul lui ascetic. La fel era și chilioara lui. Nu avea în ea nimic de prisos. Intrând însă înăuntru, vizitatorul era pe loc „izbit” de o aură minunată, de un miros ușor și neobișnuit. Cu deosebită bucurie, părintele Elpidie a primit să-l împărtășească. Și-a luat epitrahilul, Sfântul Potir și a mers împreună cu părintele Isaia care pășea înainte cu felinarul, spunând amândoi în șoaptă rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Pe drum i-a prins furtuna. Ploua fără încetare și amândoi erau uzi până la piele.
Ploaia puternică, Preacuratele Taine purtate în mâini, rugăciunea de pe buze, urcușul anevoios, precum și toate câte s-au întâmplat au fost de neuitat pentru părintele Elpidie. În sfârșit, au ajuns și preotul a intrat direct în paraclisul sărac. La Sfântul Munte fiecare colibă și peșteră are bisericuța ei. Și acolo, în fața Sfintelor Uși, îl aștepta părintele Ghedeon cel orb. Avea părul despletit, rasa peticită în multe locuri și era desculț. Înainta încet, sprijinit de ucenicul său. In mireasma tămâii care ardea și în lumina palidă a candelelor și a lumânării, bătrânul s-a împărtășit cu Preacuratele Taine: „Se împărtășește robul lui Dumnezeu Ghedeon monahul, cu Trupul și Sângele lui Hristos, spre iertarea păcatelor și spre viața de veci”.
Și… o, minune, ochii lui orbi, plini de lacrimile evlaviei s-au deschis și bătrânul Ghedeon a strigat uimit de minunea care i se întâmpla și de emoție sfântă: – Am văzut lumina cea adevărată…, am văzut lumina cea adevărată…, o, o, Hristoase al meu, am văzut lumina Ta necreată…!
Și ușor s-a întors în patul lui sărăcăcios din scânduri, spunând fără încetare: „Am văzut lumina cea adevărată…, am văzut lumina cea adevărată”! S-a întins pe pat, și-a încrucișat mâinile după ce mai înainte făcuse semnul sfintei Cruci și spunând continuu: „Am văzut lumina cea adevărată”, și-a dat sufletul sfânt, Luminii celei adevărate, Domnului Iisus Hristos „Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat.”
La Sfânta Liturghie, Mântuitorul Iisus Hristos, jertfindu-Se tainic pe Sfânta Masă se unește pe Sine cu noi, cu condiția să fim în starea de trezvie a pocăinței și al stăruinței spre vrednicie. Pe copiii pe care-i înfiază prin botez, Mântuitorul Iisus Hristos îi hrănește după aceea cu Trupul și Sângele Lui. Astfel, se creează o legătură duhovnicească înfricoșătoare, o legătură a aceluiași sânge dar și o legătură a iubirii adevărate. Încetăm astfel să fim străini, suntem frați prin Potirul comun, de aceea să și insistăm, cei care venim la aceeași biserică, să nu fim departe unul de celălalt.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că: „ Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin întruparea Sa a purtat fire omenească, trup, și a venit în casa Sa, pe care El Însuși ca Dumnezeu a construit-o. A găsit însă firea omenească murdară, întinată, goală, însetată și în sângerată. Deci, a luat-o, și a spălat-o prin Sfântul Botez, după aceea a uns-o cu aromele Tainei Mirungerii și în continuare a hrănit-o cu Sfânta Euharistie. Dincolo, însă, de toate acestea, a îmbrăcat-o cu o haină care nu se afla pe pământ: Însuși Hristos a devenit îmbrăcămintea ei și a luat-o și a înălțat-o în Împărăția Cerurilor și a așezat-o de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl. Astfel, și pe noi pe toți, după ce ne-a spălat prin Sfântul Botez și ne-a dat ungere sfântă, acum ne hrănește cu Sfânta Împărtășanie” (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilia înainte de Exil” EPE 33, 388).
Și pe loc ne îmbracă cu El Însuși, și văzând „Lumina cea adevărată” ne răpește, ne înalță la ceruri și ne face moștenitori ai împărăției lui Dumnezeu. Și precum acolo, în desfătarea Cerului, nu există străini, pentru ca îngerii, Arhanghelii, Heruvimii, Serafimii, Apostolii, Martirii, Profeții, Sfinții cei fără de arginți și creștinii mântuiți alcătuiesc un trup, Trupul Bisericii Triumfătoare, așa și aici jos, creștinii care se împărtășesc constituie Trupul Bisericii Luptătoare. Ei sunt frați și mădulare ale aceleiași Biserici.
După ce toți creștinii s-au împărtășit, preotul înalță Sfântul Potir și rostește: Mântuiește Dumnezeule, poporul Tău și binecuvintează moștenirea Ta. (Psalmul 27,12) Noi înțelegem că Dumnezeu mântuiește poporul cel păcătos dar foarte greu pricepem cum suntem noi „moștenirea Lui”. Cum este posibil ca noi întinații să fim numiți așa? Întrebarea are un singur răspuns: Hristos devenit Om, a îndumnezeit firea omenească și a izbăvit-o pe Cruce. Dacă această faptă a Mântuitorului devine credință, Viață, Botez, Mirungere și Euharistie pentru fiecare creștin, atunci toți suntem „moștenirea lui Dumnezeu”. La cuvintele preotului strana răspunde cu măreție: „Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credința cea adevărată, nedespărțitei Sfintei Treimi, închinându-ne, căci Aceasta ne-a mântuit pe noi”. Sufletul nostru se preface și strălucește, pentru că s-a unit cu Hristos, Soarele dreptății, iar „mintea noastră devenită una cu Lumina dumnezeiască, strălucește și primește descoperirea tainelor negrăite.” ( Ava Filimon “Cuvânt despre Ava Filimon” Filocalia op. cit., voi 2, pag. 321) Sfântul Simeon, Noul Teolog, ne asigură că atunci când creștinul se împărtășește și aude Am văzut lumina cea adevărată …, pe loc Sfânta Euharistie devine pentru el: „lumină, pace, bucurie, viață, hrană, băutură, veșmânt strălucitor, cort și locuință, soare neapus, stea veșnică și făclie strălucitoare a lăcașului sufletului.” (Sfântul Simeon Noul Teolog, “Filocalia pustnicilor și asceților”, 18, voi. 19 E, pag. 222)
Deoarece trăim în ignoranță, în întunericul păcatului și în sălbăticia patimilor, cu grijile acestei vieți tulburi, toate adevărurile, darurile, lumina și fericirea care vin din Sfânta Împărtășanie, ni se par de multe ori ieșite din comun. Acestea, însă, sunt realități vii, nu sunt năluciri. Dumnezeu Însuși a spus despre Sine că este Lumină: „Eu sunt lumina lumii, cel ce-Mi urmează Mie, nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieții.” (Ioan 8,12)
Și noi am văzut-o și ne-am desfătat la Schimbarea la Față, pe Muntele Taborului.
Cândva, creștinii care se împărtășeau erau fiii luminii, astăzi însă, din nefericire, sunt lumânări stinse și candele care nu mai au lumină, pentru că urăsc lumina. „Oricine face rele urăște Lumina și nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să ni se vădească.” (Ioan 3,20) Chiar dacă cei mai mulți dintre oameni refuză lumina, ca șobolanii care trăiesc pe sub pământ, Lumina veșnică a lui Hristos luminează și va lumina în vecii vecilor, chiar dacă nu dorim acest lucru.
Un preot a povestit următorul eveniment, care i s-a întâmplat în timpul Sfintei Liturghii. Era într-o sâmbătă de toamnă, dimineața, și slujea într-o parohie de la marginea Atenei. A venit momentul să-i împărtășească pe cei cinci-șase copii care erau în biserică, și, după ce le-a dat Sfintele Taine, a intrat în Sfântul Altar, a așezat Sfântul Potir pe Sfânta Masă, a luat cădelnița și tămâind, a rostit de trei ori: „înalță-te peste ceruri Dumnezeule…”, iar dascălul, care se afla în Sfântul Altar, a început să cânte: „Am văzut lumina cea adevărată…”. în acel moment, din Sfântul Potir, a ieșit o lumină înfricoșătoare, dumnezeiască care a acoperit întreaga Sfântă Masă, Sfântul Altar, și toată biserica. Minunea aceasta a fost văzută doar de el, care a rămas pentru mult timp în extaz, blocat, cu cădelnița în mână. Era o stare minunată, înfricoșătoare, era o bucurie pe care o trăia pentru prima și ultima oară în viața lui. Stările duhovnicești se succedau în sufletul lui și mirajul slavei lui Dumnezeu acoperea totul. -Hai părinte, spune „Totdeauna acum și pururi și în vecii vecilor..”, l-a auzit pe cântăreț, în timp ce acea Lumină mai presus de lume continua să dăinuie. Când a ajuns la Apolis, lumina a început să se micșoreze și să dispară toate revenind la starea de dinainte. În acel moment, o mămică grăbită, ținând de mână un copilaș de patru ani venea să-l împărtășească. Și-a cerut iertare și a zis: – Iertare, părinte, am întârziat să aduc băiețelul la împărtășit, dar ce lumină era aceea din biserică’? Ați pus cumva reflectoare înăuntru? – Ce lumină, femeie? – Poate că m-am zăpăcit părinte!
După ce au trecut șase-șapte ani de la această întâmplare, femeia aceea a venit pentru prima dată la mărturisire. Când a terminat mi-a spus următoarele: – Când fiul meu Alexandru avea patru ani, într-o sâmbătă dimineață, am vrut să merg să-l împărtășesc la biserica din vechea mea parohie. Afară ploua mărunt și deja întârziasem. Când am intrat în pridvor am descoperit cu uimire că biserica era luminată atât de tare, ca și cum ar fi fost acolo o sută de reflectoare. M-am mirat! Am aprins lumânările și am înaintat spre mijlocul bisericii, în timp ce părintele făcea Apolisul. Și lumina aceea a început ușor să se stingă. L-am întrebat pe preot ce era cu acea lumină și mi-a răspuns că lumina era doar în închipuire mea. – Dar părinte, am văzut-o și eu și copilul meu, mi-a zis.
Era mai strălucitoare decât soarele. – Oare era de la Dumnezeu? Am evitat să-i dau un răspuns direct, din motive de prudență, dar povestirea ei o confirma pe cea a preotului. Sunt și astăzi minuni care adeveresc de multe ori experiențele liturgice minunate ale sfinților, așa cum ne sunt descrise în paterice și în sinaxare.
Am văzut lumina cea adevărată.
Sfântul Grigorie Palama, descoperind experiențele vieții lui sfinte, vorbește despre intrarea omului în spațiul Luminii, și în comuniune cu aceasta: „Hristos Se unește cu ipostasurile umane și sufletești, amestecându-Se pe Sine cu fiecare credincios, prin împărtășirea cu Trupul Lui. Și, El devine astfel „con-trupesc” și ne face templu al dumnezeirii, pentru că „Intru El locuiește trupește, toată plinătatea Dumnezeirii.” (Coloseni 2,9) Deci, cum să nu lumineze cu razele dumnezeiești ale Trupului Său, sufletele acelora care se împărtășesc cu vrednicie, așa cum odată, a luminat trupurile Ucenicilor pe Tabor? Deoarece Izvorul luminii harului, Trupul Lui, în acea vreme nu se unise încă cu trupul nostru, pe cei care se apropiau cu vrednicie îi lumina în exterior și simțeau lumina în suflet, cu ochii simțurilor. Acum, când S-a unit cu noi și locuiește înlăuntrul nostru, Lumina strălucește înlăuntrul sufletului nostru. (Sfântul Grigorie Palama, Pentru cei ce se liniștesc în sfințenie”, Omilia 3, EPE 2, 231) In timp ce strana cântă „Am văzut lumina…”, preotul se întoarce în Sfântul Altar, lasă Sfântul Potir pe Antimisul desfăcut și luând cădelnița tămâiază Sfântul Potir, zicând cu multă evlavie:
„Înalță-te peste ceruri Dumnezeule și peste tot pământul slava Ta”.
Rostește acestea îndemnat de diacon, care spune: „înalță, Stăpâne”, adică să înalțe Sfântul Potir și să arate înălțarea slăvită a lui Hristos. Cuvintele: „înalță-te…”, arată că Dumnezeu trebuie să revină, să Se întoarcă la Tronul slavei, de unde a coborât pentru mântuirea noastră. Slava Lui se întinde acum peste ceruri, stăpânește peste întreg pământul și peste toți oamenii. Și iată ca Îl vedem înălțându-Se la ceruri, ca să șadă „de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl.” (Marcu 16,19) De la acea înălțime ne cheamă să-L urmăm și să devenim cetățeni împreună cu îngerii, Arhanghelii și toți Sfinții „moștenitori” ai împărăției Lui cerești. Și toate acestea se întâmplă în timpul Sfintei Liturghii, de aceea trebuie să mergem la biserică, din convingere, nu dintr-o îndatorire religioasă sau socială, sau din obișnuință, ci pentru a trăi pe viu această realitate liturgică.
Preoți și popor! Să oferim toate lui Dumnezeu „ca jertfa bineplăcută Lui”! Dacă nu avem această bogăție de sentimente la Sfânta Liturghie, înseamnă că suntem aliturgici și în afara Bisericii, nu ducem nimic cu noi din această dumnezeiască Taină. Întreaga viață a creștinului ortodox, prin împlinirea acestor îndatoriri, se sfințește și se transformă într-o viață teandrică, care primește binecuvântarea și o dă mai departe. După ce preotul a tămâiat, ia în mâini Sfântul Potir, și rostește în taină Binecuvântat este Dumnezeul nostru…, se întoarce către popor și înălțându-l, rostește: …totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. La acest moment, la Sfântul Munte, psalții psalmodiază melodic: Amin, amin, amin. Întru iertarea păcatelor și spre viața de veci. Urmează: Să se umple gurile noastre de lauda Ta, Doamne, ca să lăudăm slava Ta; că ne-ai învrednicit pe noi a ne împărtăși cu Sfintele cele fără de moarte, cu Preacinstitele și de viață făcătoarele Tale Taine; întărește-ne pe noi întru sfințenia Ta, toată ziua să ne învățăm dreptatea Ta. Aliluia, aliluia, aliluia. (Liturghierul, 2000, p.253)
Cuvintele totdeauna acum și pururea și în vecii vecilor, sunt o continuare a cuvintelor adeverite, adresate de Domnul ucenicilor Săi, în seara Cinei celei Mari, când le-a oferit Potirul sfințit, spunându-le: „Și vă spun vouă că nu voi mai bea de acum din acest rod al viței până în ziua aceea când îl voi bea cu voi, în Împărăția Tatălui Meu.” (Matei 26,29)
Prin această mărturie, Mântuitorul nostru Iisus Hristos îi asigură pe ucenici că nu va mai bea din vinul viței de vie de pe pământ până în ziua celei de-a doua Veniri, când îl va bea fericit cu ei pentru veșnicie, în Împărăția Tatălui Său. Toți oamenii botezați sunt trupul Bisericii. Ei se unesc în viața aceasta cu Hristos prin Euharistie, dar la a doua Venire se vor uni personal, îl vor privi față către față și se vor desfăta de unirea cu El. Așadar, fie ca Domnul să ne învrednicească să ne împărtășim cu El „totdeauna, acum și pururea”, adică în această viață, în chip tainic, dar și în vecii nesfârșiți, unindu-ne și împărățind în slava Lui cerească.
Pr. Silviu State
Sursa: Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, Explicarea Dumnezeieștii Liturghii, trad. Pr. Victor Manolache, Editura Bizantină, București, 2005, pp. 419-425.
RO 
IT