Pentru ca să fim izbăviți noi de tot necazul, primejdia și nevoia, Domnului să ne rugăm.
„Sfântul Apostol Pavel ne învață despre înfrățirea noastră în Biserică spunând: „Căci nimeni dintre noi nu trăiește pentru sine, și nimeni nu moare pentru sine”(Romani 14,7). Nu suntem numere impersonale, căci comuniunea este personală și totdeauna în Iisus Hristos. Această „comuniune” este experiată practic de fiecare creștin, într-un mod personal și deosebit. Un creștin se implică într-un mod, altul într-alt mod, și așa mai departe, dar interesul, bunătatea, înțelegerea, fiind roade ale Sfintei Împărtășanii, sunt primite de toți atât în timpul Sfintei Liturghii cât și după aceea. Ca păstor și părinte duhovnicesc, doresc ca toți la Sfânta Liturghie să avem sentimentul și viețuirea unei familii întru Hristos: Biserica-mamă, slujitorul-tatăl, iar toți creștinii- fiii. Aceasta este imaginea unității treimice, comuniunea de iubire dintre Cele Trei Persoane Divine.
Avem mesajul Mântuitorului Iisus Hristos față de ucenici la Cina cea de Taina: „In lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea”(Ioan 16,33). Mâhnirea, durerea, pericolul și nevoile, sunt îngemănate în această lume cu viața omului. Le experiem, rămân cu noi și trebuie să nu uităm că Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a transmis că a biruit lumea, ispita răului și pe diavol și nu a spus că a desființat necazurile și prigoanele vieții. Creștinul evlavios se luptă toată viața cu ispita. Vrednicia noastră, ca fii credincioși și autentici ai lui Dumnezeu, constă în biruința din această luptă, prin care devenim mai buni, și primim răsplata chemării celei de sus (Filipeni 3,14), amintită de Sfântul Pavel. La necaz, primejdie și nevoie, trebuie să adăugăm și mânia cea dreaptă a lui Dumnezeu. Acestea care apar înaintea ochilor noștri drept pedeapsă, în realitate înseamnă vindecare și mângâiere dumnezeiască, medicament care ne tămăduiește boala păcatului și ne redă din nou sănătatea virtuților. Sunt mijloacele pedagogice ale iubirii divine și, odată cu încercările ni se dă, de fiecare dată, tăria necesară ca să le putem purta.
Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că „ispita care-l paște pe creștin este de două feluri: una care naște mulțumire și alta care aduce durere. Prima este cu voința omului și naște patimi și răutăți, a doua fără voința acestuia, de aceea, izbăvește și curățește”(Sf. Maxim Mărturisitorul, „Către Talasie”, P.G. 90, pag. 593)
Fiecare ispită puternică, încercare sau necaz, este un moment foarte critic în viața creștinilor, de aceea pentru a o înfrunta este nevoie de multă credință și încredere în Dumnezeu.
Exemplul cel mai viu în Sfânta Scriptură este patriarhul Avraam, despre răbdarea căruia Sfinții Părinți ne spun că a depășit-o pe a oricărui sfânt și martir. Avraam a auzit o voce din cer care-i spunea: „Ia pe singurul tău fiu și adu-l jertfă sus, pe muntele Moria! „Sara a născut la optzeci de ani, cu promisiunea că urmașii fiului ei „vor fi ca stelele cerului”, iar acum Dumnezeu își schimbă atitudinea și le cere altceva. Patriarhul a luat pe scumpul său fiu, lemne în spinare (simbolul Crucii) și s-a urcat pe munte făcând ascultare de glasul lui Dumnezeu. Deci, tăria acestei credințe nezdruncinate, zămislită în sufletul lui față de Dumnezeu, a depășit și răbdarea dreptului Iov.
Toți sfinții au fost încercați în cuptorul ispitelor și al necazurilor. Așa și noi, creștinii de astăzi, trebuie să trecem prin acestea pentru că blasfemia, necredința, păcatul și răutatea noastră nu au limite. Deci, primejdia și nevoia constituie ispita și încercarea oricărui credincios, așa cum ne mărturisește și întâmplarea de mai jos cu Sfântul Nicolae Planas: Într-o dimineață, când se afla la Utrenie, acesta aștepta, ca în fiecare zi, femeile care îi aduceau prescura. Se apropia însă Liturghia și nu apărea nimeni, de aceea se gândea: „Am făcut de atâția ani în fiecare zi Sfânta Liturghie și astăzi să nu fac”? Această eventualitate era pentru el de neînțeles, de aceea s-a umplut de mâhnire și a început să plângă ca un copil. Plângea pentru că n-avea pâinea cu chipul lui Hristos și lucrul acesta îl durea mult. La puțin timp, însă, a ieșit în fața credincioșilor, ținând în mâini o prescură atât cât îi trebuia să săvârșească Sfânta Liturghie: – Priviți ce mi-a trimis Bunul Dumnezeu pe Sfânta Masă: o prescură proaspătă și pufoasă! Așa că vom sluji și astăzi Sfânta Liturghie. După aceea, a ajuns și la Prefacerea Sfintelor Daruri și a încheiat Sfânta Liturghie cu smerenie și cu multe, lacrimi pentru multe ceasuri. Cine știe ce Liturghie și ce Sfântă Împărtășanie au fost cele din acea zi?! (Marta Monahia „Sfântul Părinte Nicolae Planas”, Editura Aster, pag. 43).
Creștinul credincios, fiul lui Dumnezeu cel ascultător, nu rămâne, însă, niciodată în ispită și nu provoacă mânia părintelui Său. Mânia vine peste „fiii neascultării”
(Efeseni 5,6 și Coloseni 3,6), peste aceia care prin viața lor dezordonată devin ei înșiși ispite.
Fiecare lucrare a noastră, ca să devină autentică și să ne ajute în răbdarea necazurilor, trebuie să poarte pecetea Sfintei Liturghii. Milostenia, răbdarea, abstinența, credința, paza simțurilor, paza limbii, curățirea prin pocăință, iubirea, bunătatea, dreptatea, pacea, smerenia, blândețea, îndelunga răbdare, nemânia, și toate virtuțile în general, ca roade ale Duhului Sfânt, se cultivă prin participarea la Sfânta Liturghie.
Înainte de Crăciunul anului 1992, o doamnă mi-a dat o copie din testamentul manuscris al mamei ei, cu un scris urât și neângrijit, dar cu un bogat conținut duhovnicesc. Mama acesteia avusese patru fete și un fiu. Toți erau căsătoriți și aveau împreună 15 copii. În continuare, aș vrea să vă redau fragmente din acest testament:„lubiții mei copii (și îi numește pe toți, fiice și fiu, gineri, noră, și cei 15 nepoți). Vă sărut și vă îmbrățișez. Această scrisoare s-o deschideți și s-o citiți după moartea mea. Prima voastră grija când vă sculați dimineață este să vă spălați, să aprindeți candela și sâ tămâiați casa. După aceea să faceți rugăciunea din Psaltire, așa cum v-am învățat. La fel să facă, dacă doresc bărbații voștri, nora și nepoțeii. Apoi mergeți toți la treburile voastre. Numai așa Dumnezeu va apăra și va binecuvânta munca și familia voastră. In fiecare duminică și sărbătoare mergeți toți la biserică. Seara, mici și mari, înainte să vă culcați, să citiți Pavecernița, Fericirile din Noul Testament, Psaltirea și Mântuirea păcătoșilor. Nu uitați să țineți toate posturile, așa cum le-am ținut și eu de 6 ani încoace. Ținând toate acestea, iubiții mei copii și nepoți va fi ca și cum mi-ați aprinde în fiecare zi câte o lumânare. Va fi pentru mine un parastas zilnic și așa vă veți aduce aminte de mine în rugăciunile voastre. Să țineți obiceiurile religioase ale poporului și să nu vă ispitească cele lumești. Pe acestea să le lasați de-o parte căci sunt trecătoare și deșarte, și să urmați pe cele cerești. Faptele bune și milosteniile în ascuns le veți avea pentru veșnicie, celelalte însă vor pieri ca visurile. Nu veți lua cu voi nimic, nici bogăție, nici măriri și slavă, nici case, ci doar faptele bune și răbdarea. Să-mi ascultați rugămintea și să vă iubiți între voi ca frații, în familiile voastre, cu celelalte rude, cu vecinii și cu toată lumea. Faceți binele cât puteți și nu lipsiți din biserică. Pe cei care vă vor răul, iertați-i și toate acestea vor fi pomenite și pe pământ și în cer, căci oricâți ani am trăi, ni se pare c-a fost ieri, de aceea să facem fapte bune în ascuns. Să nu nedreptățiți și să nu mințiți pe nimeni, nici chiar pe dușmanul vostru. Să nu părăsiți biserica și duhovnicul. Toate acestea să le citiți împreună cu copiii, de fiecare dată când se împlinește anul de la moartea mea, după slujba parastasului. Vă pomenesc în rugăciunile mele, vă sărut, vă îmbrățișez și să ne întâlnim cu toții în rai. Mama și bunica voastră” (Prot. Ștefanos Anagnostopoulos – din consemnările personale).
Acestea sunt sfaturile pe care o bătrână de 90 de ani le-a dat copiilor, ginerilor, nurorii și nepoților. Din acest testament vedem cât a dorit această bătrână ca urmașii ei să păstreze unitatea credinței ortodoxe, în special cea izvorâtă din Sfânta Jertfă. Toate sfaturile se referă la mântuire a sufletului și la păzirea poruncilor evanghelice.” (Protopresbiteros Stefanos Anagnostopoulos, Explicarea Dumnezeieștii Liturghii, Editura Bizantină, București, 2005, p.103-106)
Copleșiți de necazuri și supărări, creștinii încearcă multe variante, dar singura soluție salvatoare este întoarcerea la Hristos, participarea la viața în Hristos a Bisericii prin înduhovnicirea și sfințirea efectivă, prin trăirea Sfintei Liturghii, prin pocăința Sfintei Spovedanii și prin cuminecarea cu Sfânta Împărtășanie. Înstrăinarea de Dumnezeu ne aduce suferință și vulnerabilitate imprevizibilă la rău. Continuăm analiza Sfintei Liturghii, cu ultima cerere a Ecteniei mari: Apără, mântuiește, miluiește și ne păzește pe noi, Dumnezeule cu harul Tău. Cu aceste cuvinte, cerem de la Dumnezeu să ne acopere cu Darul Său de toate primejdiile și nenorocirile care ne periclitează viața și fericirea vremelnică și veșnică. Știind deci, că Dumnezeu este cel care ne împuternicește a suporta greutățile și suferințele care sunt legate de viața noastră aici pe pământ, rugăm pe Bunul nostru Părinte Ceresc, ca pentru multa Sa milostivire să ne acopere cu Darul Său, care ne apără, ne mântuiește și ne miluiește.
„Înainte de a ajunge pe tronul Țării Românești, Mihai Viteazul, fiind privit ca un firesc pretendent la domnie, a fost dat în judecată de domnitorul Alexandru Bogdan, supranumit „Cel rău”, condamnat la moarte și închis pentru executare. În ziua în care urma să fie executat prin decapitare, Mihai a fost scos din închisoare și dus spre locul execuției. Pe când îl duceau, în drum, au trecut pe lângă Biserica Albă ( care se află astăzi pe Calea Victoriei din București). Era timpul sfintei slujbe. Mihai Viteazul a cerut să i se dea voie să intre în sfânta biserică ca să se închine. Dându-i se voie a intrat înflăcărat de o puternică credință în Dumnezeu, și în biserică s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu ca să-l apere de moarte, așa cum știu să se roage credincioșii în cumpenele grele ale vieții. Avea în față o icoană a Sfântului Ierarh Nicolae. El a făgăduit Sfântului Nicolae că dacă va scăpa cu viață va zidi o biserică în cinstea sfântului. Rugăciunea lui Mihai făcută în Duh și Adevăr a fost auzită și primită. Dumnezeu l-a ajutat să scape de moarte. Ajuns sus pe eșafod, călăul, un fost servitor al lui Mihai, văzându-și stăpânul, s-a îngrozit, a aruncat jos securea și a rupt-o la fugă. Atunci boierii de față, luminați fiind de Duhul Sfânt au cerut domnitorului grațierea lui Mihai. Domnitorul a fost nevoit să-l ierte.” (Protos. Nicodim Măndiță, Dumnezeiasca Liturghie cu însemnătatea ei, Editura Buna Vestire, Bacău, 1994, p.191-192.) Legat de acest moment petrecut în apropierea fostului pod Mogoșoaia din marginea târgului medieval al Bucureștilor, se spune că, acel călău ar fi văzut în fața lui pe Sfântul Nicolae, lângă Mihai, și așa a lăsat securea și nu a mai dus la execuție uciderea celui ce avea să devină primul mare unificator al tuturor românilor. Drept mulțumire pentru salvarea miraculoasă de la moarte, când a ajuns domnitor, Mihai Viteazul a zidit Biserica Mihai Vodă din București.
„Mântuitorul nostru Iisus Hristos a adus în lume harul divin, iar mesajul evanghelic și Taina Bisericii dezvăluie acest har. Împărăția harului înseamnă împărăția cerurilor, iar adevărul Evangheliei este harul mântuirii. Deși omul este vinovat, păcătos, nevrednic de iubirea și bunăvoința lui Dumnezeu, primește de la El, fără să ceară, în dar, îndurarea și bunătatea Lui. Harul nu este o plată pentru fapta pe care o săvârșim sau o răsplată pentru cele câteva lucruri bune pe care creștinul le-a făcut sau le face în viață. De asemenea, nu este un premiu oferit pentru nevoințele și jertfa omului în lupta vieții. Harul este harismă și dar.
Astfel, mântuirea nu este urmarea faptelor bune sau a împlinirii virtuților, ci consecința Jertfei Crucii și a Învierii lui Iisus Hristos: „Știind însă că omul nu se îndreptează din faptele legii(Galateni 2,16), căci în har suntem mântuiți”(Efeseni 2,8). Aceasta, desigur, nu înseamnă că omul nu trebuie să țină poruncile, dar s-o facă din iubire, ca un copil bun și ascultător ce iubește pe tata și pe mama și ascultă de ei. Poruncile nu mântuiesc prin ele însele, căci mântuirea se realizează când omul redevine fiu al lui Dumnezeu, își regăsește locul în Raiul pe care l-a pierdut prin căderea protopărinților. El trebuie să se izbăvească de povara vinei și a păcatului, care-i strivesc sufletul și să trăiască bucuria izbăvirii de moartea veșnică.
Omul nu se mântuiește singur, eliminându-L sau înlocuindu-L pe Dumnezeu din viața lui prin egoism, mândrie, slavă deșartă și răzvrătire. Realitatea harului și a mântuirii, odată experiate, aduc cu ele prefaceri deosebite, care întăresc credința și alungă patimile.” (Protopresbiteros Stefanos Anagnostopoulos, Explicarea Dumnezeieștii Liturghii, Editura Bizantină, București, 2005, p.106-107)
Preotul Silviu State
RO 
IT