Pentru buna întocmire a văzduhului, pentru îmbelșugarea roadelor pământului și pentru vremuri pașnice, Domnului să ne rugăm.
Această cerere din Ectenia Mare ne reamintește cât de mult depindem noi de ajutorul și voia lui Dumnezeu. Viața în bunăstare a oamenilor depinde de conlucrarea dintre vrednicia lor și de lucrarea lui Dumnezeu prin starea vremii și rodnicia pământului. „Este o cerere pentru condiții prielnice ca să ne putem bucura de roadele muncii noastre. Prin aceasta recunoaștem necesitatea efortului propriu în asigurarea existenței („dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” – I Tesaloniceni 3, 10), dar mărturisim în același timp că fără ajutorul lui Dumnezeu toată osteneala noastră este în zadar. În zilele noastre sunt mulți orbiți de progresul tehnologic, care au ajuns să nu-și mai pună încrederea în Dumnezeu ci în tehnologie. Această cerere ne îndreaptă mintea și inima spre Dumnezeu, singurul care poate da sens ostenelilor noastre, dăruind-ne ploi și soare la vreme potrivită, belșug de roade („nici cel ce sădește nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu care face să crească” – I Corinteni 3, 7) și pace în lume ca să ne putem bucura de aceste roade.” [1]
Astăzi omenirea suportă consecințele necredinței și ale înstrăinării de Dumnezeu. Auzim foarte rar în societate chemarea lui Dumnezeu. Este chemat Dumnezeu la suferință atunci când sunt incendii, uragane, cutremure, durere, pierderea confraților și tot felul de cataclisme. Firesc ar fi, ca omenirea să susțină, să promoveze și să perpetueze viața în Hristos pentru a nu-și atrage autodistrugerea pe care și-o construiește în întunericul necredinței, al viciilor și al sfidării Bunului Creator. Astăzi clima pământului nu mai este stabilă și este în pericol datorită impactului oamenilor. Consecințele necredinței le trăim zi de zi: Fenomene meteo extreme, uragane, inundații, valuri de căldură, incendii, secete. Schimbările climatice, efectele de seră, despădurirea, deșertificarea și excesul enorm de gaze care afectează și dezechilibrează ecosistemul planetar au condus la multe mutații și neajunsuri care au împuținat tot mai mult resursele hranei pe planetă, amenințând viața omenirii și a întregii creații a lui Dumnezeu. Omul fără Dumnezeu distruge. Omul necredincios își exploatează și semenii și mediul înconjurător, încălcând principiile care guvernează drepturile la viață și existență rânduite de Creator. La creație, Părintele Creator i-a dat omului pământul să-l stăpânească în consensul armoniei și al comuniunii cu Dumnezeu.
Noi, oamenii, cunoscându-ne păcatele prin care am mâniat bunătatea lui Dumnezeu și temându-ne ca să nu ne pedepsească cu suferința lipsurilor, alergăm la milostivirea Sa…„ Să-i cerem lui Dumnezeu iertare și cu atotbunătatea Sa, se va milostivi spre noi. El se milostivește și ne scapă, miluindu-ne cu darurile Sale ca un Atotmilostiv.” Aceasta ne-o făgăduiește: Atunci S-a arătat Domnul lui Solomon, noaptea, şi i-a zis: „Am auzit ruga ta şi Mi-am ales locul acesta să fie templu pentru aducerea de jertfe. De voi încuia cerul şi nu va fi ploaie, de voi porunci lăcustei să mănânce ţara, sau voi trimite vreo boală molipsitoare asupra poporului Meu; Şi se va smeri poporul Meu, care se numeşte cu numele Meu, şi se vor ruga şi vor căuta faţa Mea, şi se vor întoarce de la căile lor cele rele, atunci îi voi auzi din cer, le voi ierta păcatele lor şi le voi tămădui ţara. Acum ochii Mei vor fi deschişi şi urechile Mele vor fi cu luare-aminte la rugăciunea ce se va face în locul acesta. Căci am ales acum şi am sfințit templul acesta, pentru ca să fie numele Meu acolo în veci; şi ochii Mei şi inima Mea să fie acolo în toate zilele.”(II Paralipomena 7, 12-16) [2]
Tot ce face omul fără Dumnezeu se răsfrânge mai devreme sau mai târziu împotriva lui și a semenilor. Este nevoie să ne rugăm cu toate lacrimile amărăciunilor noastre pentru buna întocmire a văzduhului, pentru îmbelșugarea roadelor pământului și pentru vremuri pașnice. „Prin aceste cuvinte cerem de la Domnul Dumnezeul nostru, ca binecuvântarea iubirii Sale dumnezeiești să se reverse pe pământ, în aer, în mare și peste toată zidirea, ca întreaga creație să se îndrepte pe drumul hărăzit de Dumnezeu. Biserica este interesată de nevoile trupești ale omului, de hrana și de existența lui, în strânsă legătură cu necesitățile de care are nevoie pământul ca să rodească: soare și ploaie, văzduh binefăcător, timpuri bune. Toate sunt daruri pentru „Pâinea cea de toate zilele”, pe care o cerem mereu în rugăciunea „Tatăl nostru”. Răul produs de secetă, incendiile repetate, înseamnă mari pericole pentru oameni, animale și păduri. Urmările le vedem foarte des în ultimii ani (există cereri speciale pentru secetă, care se citesc la procesiunile pentru ploaie).
Prin expresia vremuri pașnice, ne gândim la climatul de pace socială, necesar, ca omul să primească posibilitatea de a se bucura de toate, dar și la timpul favorabil atmosferei pentru buna rodire a pământului. Nu este suficient ca cerul să dea ploaie, ci s-o dea când este nevoie și cât trebuie, ca să fie o ploaie binefăcătoare. Timpurile rele influențează nefavorabil râurile, lacurile, marea, și acestea, la rândul lor, distrug rodirea pământului, animalele și oamenii. Deci, trebuie să existe o bună conlucrare între soare și pământul pe care-1 călcăm, între elementele atmosferice și întreaga planetă, care să asigure condițiile vieții fizice. Biserica numește vremuri pașnice și această conlucrare a stihiilor și elementelor creației necesară vieții umane.
Cei mai mulți dintre oamenii care locuiesc în orașe nu înțeleg ce înseamnă: buna întocmire a aerului, îmbelșugarea roadelor pământului și vremuri cu pace, pentru că nu au legătură cu firea înconjurătoare, nu respiră aerul curat al munților, nu beau apa rece a izvoarelor, nu calcă prin păduri, nu se bucură de nopțile înstelate, nu inspiră florilor de câmp, de prin ogoare. Nu văd soarele, nu ating pământul și se încaieră pentru puțin teren, pe care-1 numesc „plămânul verde”. In fiecare zi, ei se neliniștesc din cauza poluării mediului, a zgomotului care le zdruncină nervii, a catastrofelor ecologice care se ivesc, și a altor multe lucruri care le măresc angoasa, bolile de inimă, cancerul, tensiunea etc. Pentru toate acestea se roagă Biserica și preotul, chiar dacă este păcătos.”
Am întâlnit deseori creștini care erau ispitiți de diavol cu gândul de a nu participa la Dumnezeiasca Liturghie din cauza unor îndoieli personale legate de vrednicia preotului. Cu astfel de gânduri, demonii îndepărtează creștinii de Sfânta Liturghie – izvorul haric atât de folositor omului. Harul preoției este ca un dar al lui Dumnezeu pentru comunitate, pentru lucrarea de mântuire a oamenilor, iar preotul este vasul prin care Harul se împărtășește mai ales prin lucrarea Sfintelor Taine. În acest sens, părintele Stefanos Anagnostopoulos ne relatează:
„In Pireu, cu destui ani în urmă, un preot a fost caterisit și pentru că avea o dublă pregătire, a lucrat după aceea ca profesor. Desigur, a cerut transferul, și a plecat în altă parte. De sărbători venea la Pireu ca să-i vadă pe ai săi și pe prieteni. O doamnă l-a recunoscut și i-a zis alteia: – îl cunoști! A fost preot „Și l-au tuns”, l-au caterisit. Cealaltă când a auzit, fiind și slabă de minte, când fostul preot a trecut pe lângă ea, „i-a pus coarne” și s-a strâmbat în spatele lui. N-a trecut un an, și femeia a murit și au înmormântat-o în Cimitirul Învierii. S-au încheiat trei ani, după care au deshumat-o, și au găsit-o putrezită, în afară de mâini care erau întregi, de parcă atunci ar fi fost puse în mormânt și negre ca și cum ar fi fost vopsite, cu unghiile mari, cumplite la vedere. Au chemat pe preotul cimitirului care i-a făcut slujba și i-a citit rugăciunile de iertare de trei ori, dar nu s-a întâmplat nimic. Au mai așteptat, dar tot nu s-a întâmplat nimic! Atunci l-au înștiințat pe mitropolitul Hrisostom, care a venit imediat, și-a pus epitrahilul și omoforul și a citit rugăciunea arhierească de iertare, dar tot nu s-a întâmplat nimic. Printre rudele și cunoscuții care se aflau la deshumare era și doamna aceea care-i arătase moartei pe preotul caterisit. Era vecina ei și ruda mai îndepărtată. Aceasta se gândea: – Ceva păcate trebuie să fi făcut cu mâinile, dacă acestea n-au putrezit. Și și-a adus aminte de acea întâmplare în care a făcut semne obscene cu mâinile împotriva preotului caterisit, și-a amintit care este cauza și a povestit mitropolitului. Acesta a dispus să-l găsească imediat pe acel preot caterisit. Pentru că aceasta se întâmpla în perioada vacanței școlare, l-au găsit în Pireu. In după-amiaza acelei zile, el a mers cu mitropolitul la cimitir. Între timp separaseră oasele moartei, iar mâinile le puseseră într-un colț. Mitropolitul l-a pus în temă pe fostul preot și i-a zis: „- Vino să vezi, fiule, harul preoției nu te-a părăsit, ci a rămas lipit de tine. Iart-o, spune „Dumnezeu s-o ierte”, atinge-ți mâinile de mâinile ei și minunea se va întâmpla. Când preotul a rostit acele cuvinte și i-a atins mâinile, ele s-au făcut țărână. (mărturisirile părintelui Ștefanos Anagnostopoulos)
Fiecare preot slujitor este asemenea unui cărbune, care dacă este sfințit și aprins va arde, iar dacă este stins va murdări. Cine a apucat un cărbune și nu s-a murdărit sau s-a ars?
La Sfânta Liturghie, ne dăm seama că preotul este „după chipul și în locul lui Hristos”. El se află înaintea Golgotei înfricoșătoare și săvârșește, chiar nevrednic fiind, Jertfa cea nesângeroasă.” [3]
foto: doxologia.ro
[1]Pr. Prof. Florin Botezan, Explicarea Sfintei Liturghii, p.41.
[2] Protos. Nicodim Măndiță, Dumnezeiasca Liturghie cu însemnătatea ei, Editura Buna Vestire, Bacău, 1994, p.187-189.
[3] Protopresbiteros Stefanos Anagnostopoulos, Explicarea Dumnezeieștii Liturghii –Introducere Generală, Editura Bizantină, București, 2005, p.95-98.
RO 
IT