Pr. Traian Valdman – Discurs ținut la Conferința Tematică Semestrială a Preoților din Italia – 10.04.2025, Novara
Introducere
Prima parohie ortodoxă română în această țară a luat ființă la Roma în toamna anului 1940, cu preotul Gheorghe Tilea, dar a funcționat numai până la începutul anului 1941.
Înființarea parohiei din Milano este legată de numele Preafericitului Patriarh Justinian, care m-a trimis în cetatea Sfântului Ambrozie în ziua de 11 ianuarie 1974, cu o bursă de studii la Universitatea Catolică, obținută de Arhimandritul catolic de rit bizantin Mircea Clineț. Pentru a mă împărtăși mergeam câte două duminici pe lună la biserica greacă, iar în celelalte duminici mergeam la biserica în care slujea pentru români, pentru a cânta la strană. Astfel m-au conoscut credincioșii, cu care am stabilit relații bune, unii întrebându-mă dacă aș putea să rămân preot permanent.
Cu acordul Părintelui, în ziua de 9 februarie 1975, am slujit Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, cu antimisul de la Patriarhie și pomenind pe Preafericitul Patriarh, pentru a aniversa 50 de ani de la ridicarea Bisericii Române la rang de Patriarhie. După sfânta slujbă, cei prezenți s-au constituit în Adunare generală și au hotărât înființarea Parohiei cu sediul la Milano, sub jurisdicția canonică a Bisericii Mame. Totodată, a fost ales Consiliul în numele căruia am întocmit Statutul Comunității, în care se prevede: “Comunitatea unește, în condițiile stabilite de prezentul statut, toate persoanele de origine și tradiție culturală română care locuiesc în Italia și profesează credința creștină ortodoxă” (art. 1); Ea are următoarele scopuri: a) să asigure membrilor “instrucția și asistența religioasă în limba română, conform învățăturii, tradițiilor și cultului Bisericii Ortodoxe a Răsăritului; b) să desfășoare activități cu caracter religios și cultural pentru a conserva și cultiva tradițiile și spiritualitatea poporului român; c) să asiste din punct de vedere moral, și pe cât posibil și material, pe membrii săi” (art. 2). Apoi s-a cerut Patriarhiei Române recunoașterea canonică, și s-a propus numirea mea ca paroh.
Un prim răspuns ne-a venit în ziua de 16 martie 1975, când P.S. Episcop Vicar Patriarhal Antonie Ploieșteanul, venind în Italia pentru o întâlnire ecumenică, a informat credincioșii că Sinodul Permanent, a luat act de înființarea parohiei. Răspunsul oficial a sosit cu adresa nr. 16313/1975, trimisă din încredințarea Prea Fericitului Patriarh Justinian, prin care se aducea la cunoștință că “Patriarhia Română a luat act cu aprobare de hotărârea membrilor Comunității române din Milano privind înființarea Parohiei ortodoxe române în Italia, cu sediul la Milano, sub oblăduirea spirituală și canonică a Bisericii Ortodoxe Române, urmând ca aceasta să poarte hramul “Pogorârea Sfântului Duh”. Totodată s-a aprobat numirea mea în funcția de preot paroh, începând cu data de 1 octombrie 1975”. Așadar, de la recunoașterea oficială a Parohiei Patriarhia Română asigură de aproape 50 de ani asistența religioasă continuă fiilor săi din Italia; din 1975 până în 1996 în biserica din via Giorgio Giulini, și din 1996 și în prezent în biserica Santa Maria della Vittoria din via De Amicis 13, pusă la dispoziție de Biserica Ambroziană.
În biserică am încercat să creez o atmosferă apropiată de cea din Țara de origine, pentru ca și aici, în diaspora, credincioșii să se simtă acasă. În biserica din via Giorgio Giulini aveam numai câteva icoane, dar în cea din via De Amicis am instalat un iconostas sculptat la Târgu Neamț, cu icoane pictate de grupul Bratiloveanu de la Suceava, care a fost sfințit de Preafericitul Patriarh Teoctist în ziua de 13 octombrie 2002.
Pe pereți, am pus și icoane ale unor Sfinți români: Dionisie Exiguus și Ioan Casian din Dobrogea, Calinic de la Cernica și Constantin Brâncoveanu din Muntenia, Ștefan cel Mare, Teodora de la Sihla, Paisie de la Neamț din Moldova, Ghelasie de la Râmeți din Transilvania, Nicodim de la Tismana din Oltenia și Iosif de la Partoș din Banat. Toate sunt pictate în stil bizantin de iconograful Cristian Dumitrana. Deasupra altarului se află icoana numită Deisis, pictată pe pânză de Părintele Nicolae Popa, care a fost paroh la Pavia.
Sfintele slujbe le-am săvârșit cu respectarea normelor liturgice, cu evlavie și claritate pentru a facilita înțelegerea și coborârea sensului textelor și al cântărilor în inimi. Săptămânal săvârșim Sfântul Maslu în fiecare vineri, afară de cele dinaintea și de după sărbătorile Nașterii și Învierii Domnului, sâmbăta Sfânta liturghie, precedată de spovedanii și urmată de botezuri și cununii, iar duminica, după utrenie, Sfânta Liturghie.
Un farmec sărbătoresc deosebit dobândesc marile sărbători ale Nașterii, Botezului și Învierii Domnului, cu șezătoarea de colinde la Crăciun, sfințirea apei mari la Bobotează și cu impresionanta slujbă de Paști, când numeroșii credincioși ocupă piața și strada din fața bisericii.
La biserică, reiau legătura cu liturghia și cu spiritualitatea Bisericii Mame mii de credincioși. Unii, mai puțin practicanți în Țară, vin la biserică să întâlnească conaționali și îl găsesc pe Dumnezeu. Am acordat atenție cultivării bucuriei de a cunoaște pe Dumnezeu, istoria mântuirii și a tradițiilor ortodoxe, în limba vechilor cazanii, prin predici duminica, la praznicele împărătești și la sărbătorile sfinților, și prin cateheze la botezuri, cununii, înmormântări și la Sfântul Maslu. Pentru cei care spun că se mulțumesc cu rugăciunile făcute acasă, am prezentat rugăciunea comunitară ca mod de a avea pe Hristos în mijlocul nostru.
Credincioșii sunt bucuroși să cunoască semnificația slujbelor ortodoxe pentru a le trăi. De acum știu că în prima parte a Sfintei Liturghii participăm la Liturghia Cuvântului. Partea a doua cuprinde mărturisirea credinței, anaforaua liturgică, sfințirea Darurilor prin epicleza: „Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste aceste Daruri”. Apoi, cei care se împărtășesc, cântă: “Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credința cea adevărată”. Ei înțeleg că rostul ultim al Sfintei Liturghii nu este numai să-L avem pe Domnul Hristos pe altar, ci să ne și împărtășim cu El. Urmarea acestor explicații este mărirea numărului de creștini care vin la împărtășit (Interviu cu Maxim Moraru).
În acești ani, am afirmat categoric apartenența canonică la Biserica Mamă, chiar și în perioada în care unii propuneau să trec la alte Biserici. De aceea, am desfășurat activitatea numai sub ascultarea reprezentanțior Patriarhiei Române: P.F. Patriarh Justinian, P.S. Episcop-Vicar Lucian Florea, P.S. Episcop-Vicar și apoi Arhiepiscop Adrian Hrițcu, Î.P.S. Mitropolit Serafim Joantă, Î.P.S. Arhiepiscop și Mitropolit Iosif Pop și, din anul 2008, Preasfințitul Episcop Siluan.
Credința ortodoxă la români este element constitutiv al identității lor, iar Biserica este mama noastră și mama nu se poate schimba. Părintele Stăniloae afirmă că “sufletul românesc a fost frământat și răscopt în mustul Ortodoxiei” (D. Stăniloae, Ortodoxie și Românism, p. 57, 62).
Pe plan pastoral, am încercat să pun în practică sfaturile unor mari profesori de la Institutul Teologic Universitar din București, intrați în istoria teologiei române și ortodoxe ca adevărați clasici. Aceștia m-au învățat și, la rândul meu, am transmis credincioșilor că Biserica este mamă și ne hrănește cu cuvântul lui Dumnezeu, cu trupul și sângele lui Hristos și cu harul de viață făcător. Ne ajută să înțelegem că viața este cea mai mare valoare și ca atare trebuie trăită ca iubire pentru Dumnezeu și pentru om. Ce poate dori omul mai mult decât să aibă ochi ca să vadă că în Biserică facem experiența cerului pe pământ?
Cu aceste convingeri am făcut misiune, am răspuns tuturor invitațiilor, făcând botezuri în case și în biserici, de la Varese până la Roma și de la Genova până la Treviso. Am stabilit bune relații ecumenice cu episcopi, teologi și preoți ai Bisericii Catolice, care mi-au facilitat obținerea unor locașuri de cult pentru primele parohii care s-au înființat la Torino, Florența, Bari, Reggio Emilia, Ancona, Roma, Padova, Pavia, Monza, Bergamo, Lodi, Brescia I, Piacenza, Milano-Rho, Bassano del Grappa, Mantova, Cremona, Varese, Como, Romano di Lombardia, Voghera, Vigevano, Rozzano și altele.Diaconul Roberto Pagani, responsabil al Biroului Ecumenism, spunea la o aniversare a parohiei: „Părintele Traian, care, de peste 40 de ani trăiește și slujește la Milano, a trăit preoția și în dimensiunea sa ecumenică. Bunele relații ecumenice milaneze de astăzi se datorează și viziunii sale înainte văzătoare și profetice, întrucât creștinul se deschide celorlalți creștini și întregului oraș”.
Acum zece ani, Preasfințitul Părinte Episcop Siluan spunea: „Primul dintre păstorii care au pornit în căutarea oilor răspândite de regimul comunist este Părintele Paroh al acestei parohii… . A fost o vreme când mergea până în Toscana la Florența, până la Bari și la Torino, în condițiile grele de atunci… a slujit cu râvnă și jertfelnicie, dar a căutat să deschidă un dialog și a deschis niște pârtii în dialogul cu societatea civilă, cu episcopi, cu profesori de teologie, cu tot omul care a căutat să înțeleagă ce este această Biserică Ortodoxă… Cărările acelea s-au transformat în autostrăzi. Conferințele cu teologi și episcopi, lecțiile de teologie ortodoxă predate studenților preoți catolici, toate acestea au devenit legături și marcă înregistrată… Aceasta explică de ce s-au pus la dispoziție biserici catolice ca să se slujească cu demnitate Liturghia ortodoxă în toate colțurile Italiei”.
În realizarea acestei opere misionare o contribuție specială au adus Doamna Preoteasă Angela și fiii Cătălin și Valentin, care mi-au creat condițiile necesare să merg la contactarea creștinilor și la numeroase întâlniri ecumenice și culturale.
Parohia a organizat și organizează serbări culturale cu ocazia aniversării unor evenimente din viața Neamului și a Bisericii și a comemorării unor personalități ale literaturii, culturii și teologiei noastre, cu oratori sau artiști din cadrul comunității sau din Țară. Dar să nu exagerăm. Credința este exprimată și trăită prin mijloace culturale, iar Mântuitorul Însuși este numit învățător. Dar Biserica nu este cămin cultural, este laborator de sfințire.
Între anii 1976 și 1992 Parohia a publicat revista Biserica Românească și primele două numere ale almanahului Vestitorul al Arhiepiscopiei Române de la Paris.
Cu colaborarea Doamnei Profesoare Virginia Popescu, apreciată violonistă la Scala din Milano, Parohia a organizat, în bazilica San Marco, concerte de muzică clasică de înalt nivel cu “Orhestra Prieteniei” (Orchestra dell’Amicizia), formată din artiști români și italieni. Numeroase au fost întâlnirile cu artiști și oameni de cultură din România, între care Academiciana Zoe Dumitrescu Bușulenga, devenită maica Benedicta și maestrul Tudor Gheorghe.
Inițiativele caritative și sociale nu lipsesc și ele manifestă solidaritatea cu cei nevoiași de acasă și de aici, dar biserica nu este instituție de asistență socială, ci trăiește credința prin fapte bune. Credința fără fapte nu este vie. Faptele sunt expresia credinței care se manifestă prin iubirea față de aproapele.
* * *
Mi s-a spus ca, în încheiere, să adresez fraților preoți câteva sugestii despre slujire – în prezent și viitor. Greu lucru, pentru că nu poți da lecții celor care au aceeași pregătire, care dialoghează cu Dumnezeu în cadrul acelorași slujbe și care, în scaunul spovedaniei, se întâlnesc cu aceleași frământări ale omului dintotdeauna. Făcând ascultare, și apelând la experiența mea de 55 de ani de preoție, aș putea sintetiza răspunsul în trei cuvinte: dragoste, deschidere și slujire.
Dragostea presupune credința puternică și nădejdea nestrămutată. Bazată pe acestea, iubirea te determină să te străduiești să obții sau să realizezi ceea ce iubești. Dacă acționezi cu iubire ca să obții sau să se înfăptuiască ceea ce urmărești, depășești mai ușor greutățile inerente sau reușești să găsești modul de a le depăși. În cazul nostru, efortul este cerut nu pentru a obține ceva pentru noi personal, ci pentru Dumnezeu. Nu pentru a obține ceva în folosul nostru, ci în folosul credincioșilor, cărora le oferim cuvântul vieții și harul mântuirii. Expresia „Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Duhului Sfânt să fie cu voi cu toți!” spune totul.
Dragostea, care suferă și rabdă toate (1 Cor. 13, 7), face minuni, transformă pe trădători și persecutori în apostoli. Când Domnul Iisus Cel Înviat întâlnește pe Simon-Petru la Marea Tiberiadei nu-l ceartă că s-a lepădat de El (In. 18, 25), ci îl întreabă dacă Îl iubește. Răspunsul lui este: „Doamne, Tu știi toate, Tu știi că Te iubesc”, și îl reintegrează în apostolat (In. 21, 17).
Dragostea, care „nu caută ale sale” (1 Cor. 13, 5), se manifestă prin deschidere, astăzi se spune empatie, prin depășirea egoismului, prin simpatizarea altuia, printr-un sacrificiu personal pentru a bucura pe altul. Deschiderea exclude egoismul și cultivă smerenia, convingerea că și alții sunt înzestrați cu anumite valori, ca chip al lui Dumnezeu. Mântuitorul a renunțat la programul pe care îl avea când l-a întâlnit pe vameșul Zaheu, și intuind marea sa dorință de a-L vedea, a mers în casa lui, „căci Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut” (Lc. 19, 10). Și l-a mântuit.
Deschiderea sufletească evită polemica, cearta, critica celui ce este diferit de noi. Energiile noastre nu trebuie utilizate pentru a critica pe alții, ci pentru a face cunoscute valorile noastre. Sfântul Pavel nu critică pe atenieni pentru că au multe locuri de închinare la idoli, ci îi felicită pentru evlavia lor, pentru preocuparea religioasă. După ce spune că a văzut un altar închinat „Dumnezeului necunoscut”, le propune să le vestească pe Acela. Și începe propovăduirea Sa (Fapte 17, 19-23). Deschiderea presupune ascultarea celuilalt, înțelegerea așteptărilor, a bucuriilor și a suferințelor lui. O asemenea atitudine favorizează nașterea pocăinței în sufletul penitentului.
Slujirea se bazează pe iubire și deschidere. Ea este aplecarea spre ajutorare, înțelegere a poruncilor lui Dumnezeu și a nevoilor aproapelui; înseamnă a lucra pentru altul, spre folosul și binele lui. „Am fost creați ca slujitori ai sacramentului vieții, ai transformării ei în viață în Dumnezeu, în comuniune cu Dumnezeu” (Al. Schmemann, Sfintele taine și Ortodoxia, Ed. Basilica, București, 2012, p. 42). Oficiul preoțesc este o slujire, pentru că Domnul a spus că a venit să slujească.
Ca și preoția, slujirea are trei dimensiuni: învățătoare, sfințitoare și conducătoare la mântuire.
Slujirea lui Dumnezeu acordă sens superior vieții mele, în sensul că este o onoare să fiu rob, slujitor al lui Dumnezeu. Iar problemele credincioșilor le abordez ca pe ale mele. Problema care se pune astăzi este cum înțelegem să desfășurăm slujirea noastră în cadrul lumii moderne, cu mentalitatea sa secularizată, înclinată spre știință, tehnică și inteligență artificială.
Pe plan învățătoresc anunțarea Evangheliei cere o bună cunoaștere a culturii generale, pentru a fi înțeleși de generația actuală. Pentru ca slujirea să fie autentică este necesar ca slujitorul să fie conectat la rețeaua harică a Bisericii, adică să primească harul din partea Bisericii canonice.
Este necesar ca predica să nu se mărginească numai la explicarea textelor biblice, ca și cum cele întâmplate ar privi numai trecutul, ci să facă actualizarea, pentru că Domnul Iisus ne vorbește și nouă astăzi.
Pe plan liturgic, să folosim ultima ediție a cărților de cult și să evităm ediții cu limbaj arhaic de neînțeles. Să respectăm textul, fără adăugiri sau prescurtări. Slujitorii, cu veșminte în culori sobre, nu stridente, sunt chemați să slujească cu fața senină, bucuroși că vorbesc cu Dumnezeu, cu evlavie, cu voce caldă, cu gesturi calme, ieratice.
Locașul de cult să fie împodobit cu icoane obligatoriu ortodoxe, așezate așa cum prevede erminia și nu oricum. Cântăreții să respecte muzica bizantină adaptată la gustul românesc, evitând ritmul de marș militar sau cu prelungiri fără rost; să angajeze pe credincioși la cântare, pentru ca toată suflarea să laude pe Domnul (Ps. 150, 6).
Slujirea ca ghid pe calea mântuirii cere delicatețe, atenție la fiecare creștin, oricum ar fi. Întâi trebuie ascultat, apoi invitat la rugăciune spre a cere ajutor lui Dumnezeu și în final dăm sfaturi cu privire la ce trebuie să facă în viitor. După numirea ca preot la Milano, aveam o problemă mai delicată și am cerut sfat Sfântului Mărturisitor Sofian Boghiu de la mănăstirea Antim din București. Dânsul m-a invitat să îngenunchez și mi-a citit o rugăciune. La înapoierea la Milano, problema era dezlegată.
Noi, ca preoți nu suntem șefii credincioșilor, ci părinți spirituali ai lor. De aceea raportul cu credincioșii este bine să fie ca cel de la părinte iubitor.
Atenție la oferte! Nu este indicat să se pună prețuri, pentru că harul nu are preț, dar să se explice credincioșilor care sunt necesitățile bisericii pentru existența și funcționarea parohiei.
Pentru probleme grave trebuie să luăm sfat și binecuvântare de la Preasfințitul Episcop.
Închei prin a afirma că, în lumea ce se secularizează treptat, dragostea, deschiderea și slujirea trebuie să fie puse în slujba cultivării conștiinței că suntem creștini și că trăim în atmosfera sacralității. Noi, creștinii din diaspora, avem șansa de a mărturisi primatul inițiativei lui Dumnezeu care voiește ca toți oamenii să se mântuiască. Nu este indicat să aducem lumea în Biserică, pentru că astfel o secularizăm, ci să ducem Biserica în lume, ca să o sacralizăm. Ca purtători ai numelui lui Hristos, avem datoria să manifestăm prezența lui Dumnezeu în Biserică și prin Biserică în lume, să facem din rugăciunile noastre o epicleză, o continuă invocare a Duhului Sfânt, care pe toate le sfințește.
RO 
IT