SĂ PRĂZNUIM MAI ADEVĂRAT ȘI MAI DEPLIN ÎNVIEREA MÂNTUITORULUI HRISTOS!
† SILUAN
Prin mila lui Dumnezeu, Episcopul de-Dumnezeu-păzitei
Episcopii Ortodoxe Române a Italiei,
Preacuviosului Cin Monahal, Preacucernicului Cler,
și tuturor Credincioșilor drept-slăvitori
care ascultă sau citesc această Epistolă Pastorală,
Har vouă, pace și bucurie de la Hristos Cel înviat din morți,
iar de la noi, părintești binecuvântări,
dimpreună cu străvechiul salut:
HRISTOS A ÎNVIAT!
Tot creștinul se bucură de Învierea Domnului și caută, după cât poate și după cât înțelege, să o cinstească și să o prăznuiască. Dar, pentru majoritatea celor botezați, este aproape generalizată practica de „a lua lumină”, de a-și duce la binecuvântat coșul cu bucate, de a-și găti casa și de a-și încărca cu bucate masa, după „datina străbună”.
Întrebarea se pune: ce legătură au toate acestea cu Hristos Cel înviat? Acesta să fie tot rostul pentru care El S-a întrupat, S-a înomenit, S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om; S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte de cruce (Filip. 2, 7-8)?
Oare nu e un preț prea mare pentru beneficii prea mici?!? Sau oare noi am pierdut din ceea ce ne-a adus venirea în trup, la noi, a lui Dumnezeu? Nu cumva am lepădat porunca lui Dumnezeu pentru a ține datina noastră (cf. Mc. 9, 7)? Oare nu suntem noi mai credincioși, uneori, față de „obiceiuri” și „datini”, față de rețeta de cozonac și de sarmale, primite de la înaintași, decât față de poruncile cele mântuitoare pe care ni le-a grăit nouă Dumnezeu, prin Fiul (cf. Evr. 1, 2), față către față (cf. 1 Cor. 13, 12)? Să nu fie!… Dar dacă cumva e cazul, acum – ori niciodată! – e momentul să reconsiderăm rostul pentru care Dumnezeu S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat, de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om (S-a înomenit). Și Crezul, din care am citat cuvintele de mai sus, ne spune și rostul a toate cele ce pentru noi s-au făcut: crucea, groapa, învierea cea de a treia zi, înălțarea la ceruri, șederea de-a dreapta (Tatălui) și până și rostul celei de a doua și slăvitei iarăși veniri. Iar răspunsul este: pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire! Căci Dumnezeul nostru voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoașterea adevărului să vină (1 Tim. 2, 4).
Dar oare mai vrea cineva să se mântuiască și la cunoașterea adevărului să vină? Cu siguranță, cei care ascultați sau citiți această scrisoare pastorală veți răspunde: „Eu, da!” „Și eu!” „Și eu!”… Dar mântuirea și mai ales calea pe care ea se dobândește au devenit, pentru mulți dintre cei care se numesc pe sine „credincioși”, „noțiuni abstracte”, pe care doar cei care studiază teologia le-ar mai putea explica, dacă nu cumva, și aceia ar face-o doar teoretic… Mai știu oare bunicile sau mamele creștine să-și învețe nepoții sau copiii – sau nașele să-și învețe finii – să rostească Crezul și, mai mult, știu oare să le explice înțelesul fiecărui articol din care el este compus? Poate că mai știu… Dar practica ne arată că marea majoritate a bunicilor, mamelor sau nașelor, cu care noi ne întâlnim, au dificultăți în a recita Crezul, de la cap la coadă, fără emoții și fără a avea nevoie de „carte”, și nu au priceperea de a le explica nepoților și, respectiv, copiilor sau finilor lor, articolele ce compun Crezul.
În aceste condiții, este cazul să nu lăsăm să mai treacă și acest Praznic și să ne lase în suflet doar amintiri gastronomice și sentimentale. Să punem, așadar, la inimă, următoarele adevăruri de credință:
Dumnezeu nostru este, în ființarea Lui, IUBIRE! Tatăl, Fiul și Sfântul Duh ființează în iubire și prin iubire! Iar iubirea din sânul Sfintei Treimi nu este una egoistă, ci s-a revărsat și s-a materializat în lumea în care trăim și în universul ce ne înconjoară. Dar lumea creată de Dumnezeu a primit și un stăpân: Omul, zidit după Chipul lui Dumnezeu și înzestrat cu tot ce este necesar pentru a se asemăna cu Cel ce l-a zidit. Raportul lui Dumnezeu cu omul, zidit după Chipul Său, era întemeiat pe iubire și pe încredere. Omului i-a încredințat Dumnezeu raiul și toate făpturile pe care le-a creat. Pentru a verifica și întări iubirea și încrederea omului față de El, Domnul i-a dat o singură poruncă, de care depindea însăși viața lui: din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit! (Fac. 2, 17). Dar omul a avut mai multă încredere într-o făptură pe care o avea în grijă (șarpele) decât în Dumnezeu. Astfel, raportul de iubire și de încredere între om și Dumnezeu s-a compromis, iar omul a pierdut, odată cu nemurirea trupească, și nestricăciunea, devenind, astfel, muritor și stricăcios/îmbătrânitor.
Dar Dumnezeu-Iubirea nu Se renegă pe Sine și rămâne consecvent principiului pe care a întemeiat raportul cu omul. Dumnezeu rămâne încrezător și iubitor față de om, chiar și în căderea lui, și întreține, în conștiința omului, nădejdea de răscumpărare și de izbăvire din neajunsurile ce au venit odată cu izgonirea lui din rai și cu ruperea legăturii de încredere și iubire față de Creatorul său. Și deîndată ce află un suflet dispus la a acorda încredere Făcătorului său, Domnul își arată propria încredere omului, mergând până la a Se deșerta pe Sine și a lua chip de rob, la a Se face asemenea oamenilor și la a se afla la înfățișare ca un om (cf. Filip. 2, 7). La ascultarea și încrederea Fecioarei Maria – noua Evă, – Fiul cel veșnic al Tatălui – noul Adam – răspunde, ascultător făcându-Se până la moarte, și moarte de cruce (Filip. 2, 8). Astfel, prin venirea în trup a Fiului lui Dumnezeu, se înnoiește Omul, se înnoiește umanitatea zidită după chipul lui Dumnezeu și se deschide, fiecărui fiu sau fiică a Adamului celui vechi, posibilitatea de a se altoi pe Trupul noului Adam, pentru ca seva Vieții celei noi și veșnice să vină în fiecare dintre mădularele altoite.
De aceea, Domnul și Mântuitorul nostru ne spune:
Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic. Dacă rămâneți întru Mine și cuvintele Mele rămân în voi, cereți ceea ce voiți și se va da vouă. (In. 15, 5; 7).
Principiul iubirii dintre Dumnezeu și om, așa cum am văzut de la început, este întemeiat pe păzirea cuvântului – a poruncilor – lui Dumnezeu: Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi, și vom veni la el și vom face lăcaș la el. (In. 14, 23). Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește. (In. 14, 21).Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh și sunt viață. (In. 6, 63). Pe același principiu se întemeiază și raportul fiecăruia dintre noi cu Mântuitorul și Dumnezeul nostru. A fi credincios nu se reduce doar la a crede că Dumnezeu „există”. A fi credincios înseamnă a fi încrezător în Domnul, în cuvintele Lui, înseamnă a păzi poruncile Lui, adică a-și întemeia pe ele principiile de gândire și de viețuire, și a nu credita cuvântul sau părerea sau „sfatul” altcuiva mai mult decât ceea ce Domnul spune sau poruncește.
Raportul de comuniune cu noul Adam și părtășia cu El depind de o nouă poruncă mântuitoare, dată de Domnul ucenicilor Săi, în noapte în care a fost vândut – sau mai degrabă când El Însuși S-a dat pentru viața lumii. Atunci, El a luat pâine și, mulțumind a frânt și a zis: Luați, mâncați; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceți întru pomenirea Mea. Asemenea și paharul, după cină, zicând: Acest pahar este legământul (testamentul) cel nou, întru sângele Meu. Aceasta să faceți, ori de câte ori veți bea, spre pomenirea Mea. Căci, ori de câte ori, dacă veți mânca pâinea aceasta și veți bea acest pahar, moartea Mea veți vesti, învierea Mea veți mărturisi, până cei voi veni (1 Cor. 11, 23-26 și Liturghia Sfântului Vasile cel Mare). Această poruncă mântuitoare se pomenește și se împlinește la fiecare Dumnezeiască Liturghie, dar mai ales în ziua întâi a săptămânii (cf. Fapt. 20, 7), urmând celor rânduite deja din vremea apostolilor, când cei botezați de ei stăruiau în învățătura apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și în rugăciuni. (Fapt. 2, 42).
Este esențial să înțelegem că, dacă rămânerea lui Adam în rai depindea de păzirea/plinirea poruncii „Nu mâncați…”, tot așa, și rămânerea în altoirea pe Trupul lui Hristos – Biserica – depinde, de data aceasta, de păzirea/plinirea poruncii „Mâncați…”. Acesta este motivul pentru care Biserica a rânduit, prin Canonul 9 Apostolic și prin Canonul 2 al Sinodului din Antiohia (341), ca cei care, venind la Liturghie, nu se împărtășesc cu Sfântul Trup și cu Scumpul Sânge ale Mântuitorului Hristos, să fie îndepărtați, ca unii care fac neorânduială, până când se pocăiesc și cer iertare, pentru a fi primiți din nou. Tot așa ne spune și Domnul: Rămâneți întru Mine și Eu întru voi. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară, ca mlădița, și se usucă; și le adună și le aruncă în foc și ard. (In. 15, 4; 6). Adevărat, adevărat zic vouă,dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărată mâncare și sângele Meu, adevărată băutură. (In. 6, 53-55).
Împărtășirea din cuvântul Domnului și din Trupul și Sângele Lui înseamnă, de fiecare dată când o facem, împărtășirea din Viața Celui Care a pătimit pentru noi, a biruit moartea și, prin ea, păcatul; a înviat a treia zi, S-a înălțat la ceruri, șade de-a dreapta Tatălui și iarăși vine, cu slavă, să cheme la Sine, pentru veșnicia cea fericită, pe toți cei care au iubit arătarea Lui (Cf. 2 Tim. 4, 8).
Cadrul în care creștinul doritor de mântuire împlinește ceea ce am pomenit mai sus nu este altul decât Dumnezeiasca Liturghie. Aici el are prilejul de a se împărtăși, în mod concentrat, dar și concret, din învățătura și hrana duhovnicească necesare pentru a rămâne în comuniune cu Trupul lui Hristos, pe care a fost altoit prin botez, și cu celelalte împreună-mădulare care aparțin aceluiași Trup. Din acest cadru pornește orice prăznuire, orice inițiativă, orice nou început din viața creștinului, dar cu o condiție: ca participarea noastră la Dumnezeiasca Liturghie să nu mai fie pasivă, ca la un spectacol, ci activă, concretă, atât cu pregătirea lăuntrică, cât și cu rugăciunea, cu hrănirea din cuvântul lui Dumnezeu și cu împărtășirea din Sfântul Trup și din Scumpul Sânge ale Mântuitorului Hristos, pentru ca, în pace ieșind, Numele Domnului să-l binecuvântăm și să-l vestim lumii în care ne este dat să trăim.
Viețuind după aceste principii, cel care voiește să se mântuiască poate acumula cunoștințe, prin citirea și respectiv hrănirea cu cuvântul lui Dumnezeu, poate să se „exerseze” (nevoiască) în toată fapta cea bună și plăcută Domnului, se poate întrarma cu toate armele lui Dumnezeu, ca să poată sta împotriva uneltirilor diavolului (cf. Efes. 6, 11); poate să-și curățească sufletul, continuu, prin spovedanie și împărtășire, și poate, astfel, prăznui, mai deplin, Învierea Domnului, pregustând, încă de pe acum, bunătățile Împărăției celei veșnice a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh.
E imperios necesar ca noi, cei care ne numim – și ne dorim a fi – „credincioși”, să ne însușim, mai cu dinadinsul, identitatea de fii ai lui Dumnezeu și să urmăm pașilor Domnului și Mântuitorului nostru, deschizându-ne și lărgindu-neinimile (cf. 2 Cor. 6, 13), pentru a primi în ele, cu împreună-pătimire, suferința semenilor noștri și a întregului neam omenesc – ce este atât de apăsat de urmările căderii Adamului celui vechi și suferă cumplit –, ca să se reverse, și peste ei, bucuria noastră de a avea pe lume Mântuitor, pe Noul Adam, Care ia asupra Sa păcatul și suferința lumii și, prin propriile-I răni, îi vindecă pe cei zdrobiți cu inima, propovăduiește robilor iertarea și celor orbi vederea, îi mângâie pe toți cei ce plâng și dă ungere de veselie celor întristați (cf. Is. 61, 1-2; Lc. 4, 18). Gândul de rugăciune, de compătimire, de bunăvoire al fiecăruia dintre noi contează în marea de suferință ce ne înconjoară, unindu-se cu revărsarea de har și mângâiere, ce izvorăsc din rănile Mântuitorului Celui înviat din morți!
O, Paștile cel Mare și Preasfințit, Hristoase! O, Înțelepciunea și Cuvântul lui Dumnezeu și Puterea; dă nouă, mai deplin cu Tine a ne împărtăși, în neînserata zi a împărăției Tale!
Acestuia se cuvine toată slava, cinstea, mulțumita și închinăciunea, împreună și Tatălui Său Celui fără-de-început și Preasfântului și Bunului și de-viață-făcătorului Său Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
HRISTOS A ÎNVIAT!
Cu părintească îmbrățișare întru Hristos Cel înviat și cu arhierească binecuvântare fiecăruia dintre voi, al vostru, pentru tot binele rugător și de mântuire doritor,
† Episcopul SILUAN
al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei
Dată la Reședința noastră de la Roma, la Luminatul Praznic al Învierii Domnului, în Anul Mântuirii 2023, luna Aprilie, ziua a șaisprezecea.
RO 
IT