Sfânta Liturghie este Jertfa pe care a făcut-o însuși Domnul Iisus Hristos, aducându-se pe Sine jertfă pentru mântuirea lumii. In seara Cinei celei de Taina, Hristos a întărit și a consfințit clar Jertfa Lui, prin cuvintele: ,Acesta este Trupul Meu” (când le-a dat pâinea), și ,,Acesta este Sângele Meu” (Marcu 14, 22-24), (când le-a dat paharul cu vin), iar în continuare, a dat poruncă ucenicilor: ,Aceasta să o faceți spre pomenirea Mea” (Luca 22,19).
Prin urmare, de două mii de ani Biserica săvârșește Sfânta Liturghie din porunca Domnului și continuă Jertfa Cea Fără de Sânge a Sfintei Euharistii instituită de Mântuitorul Iisus Hristos. Prin cuvintele: ,Aceasta să o faceți spre pomenirea Mea” se continuă jertfa și comuniunea dintre Trupul și Sângele lui Hristos. Deci, Sfânta Liturghie și Sfânta Euharistie, pe lângă jertfă și anamneză (pomenire) a Cinei celei de Taină, sunt și comuniune a credincioșilor, căci toți se împărtășesc din Același Sfânt Potir în Biserică. Când spunem jertfa lui Hristos, înțelegem: moartea pe cruce și Preaslavita înviere cea de a treia zi. Intr-o rugăciune liturgică preotul ros-
tește: …„Moartea Lui vestim și învierea Lui mărturisim”, iar atunci când se pune Trupul Domnului în Sfântul Potir, împreună cu părticelele Maicii Domnului și ale sfinților spune: „Învierea lui Hristos văzând”… . Noi, n-am fost prezenți la Învierea Domnului, dar suntem de față la această înviere când pregustăm și ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului Hristos „spre iertarea păcatelor și viața veșnică”. Această „Viața de veci” este o prevestire a învierii noastre!
Domnul Iisus Hristos când a instituit Taina Sfintei Euharistii, a vorbit despre moartea pe cruce și învierea Lui, despre Trupul care va muri și despre Sângele care va curge din coasta Lui, referindu-se la Trupul pus în mormânt, și înviat după trei zile nestricăcios, nemuritor și veșnic împărțit „spre hrana credincioșilor, spre iertarea păcatelor și spre viața cea veșnică”.
Mintea noastră nu poate cuprinde aceste taine, de aceea are nevoie de puterea credinței, de curăție și, în special, de harul Sfântului Duh. Când vin la slujbă, creștinii trebuie să fie precum vameșul și femeia cea păcătoasă, pe care Biserica îi pomenește în cântările de marți seară din Săptămâna Patimilor (Sfânta Casiana a închinat o cântare doxologică acestei femei păcătoase: „Doamne, femeia ce căzuse în păcate multe”).
Ce a oferit femeia cea păcătoasă? Ceea ce era mai de preț: mirul curat. Noi ce-am putea oferi lui Dumnezeu? Venind la Biserică, ce-am putea aduce? Creștinul poate aduce lui Dumnezeu: pocăința, evlavia, tânguirea, oftatul, lacrimile ascunse ale sufletului scurse pe obraji, pe haine și în locul unde se află.
Atunci omul strălucește deplin prin har iar această spălare, această pregătire a sufletului devine evidentă. Dumnezeu o vede în întregime, omul mai puțin sau chiar deloc, căci de la fața Lui nimeni nu poate să se ascundă.
Primul lucru pe care trebuie să-l dobândim este pocăința, apoi zdrobirea inimii și sentimentul păcătoșeniei. Nu vom veni la Sfânta Liturghie ca și fariseul (Luca 18, 11-13) zicând: „eu nu sunt ca ceilalți oameni: răpitori, nedrepți, desfrânați, țin poruncile, postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig, mă rog dimineața și seara”, mai fac și câte o metanie și tot ceea ce crede fiecare că face.
Să ne purtăm deci, ca vameșul și să zicem: „Dumnezeule, milostiv fi mie păcătosului” și în sinea noastră, să ne batem pieptul. Nu este nevoie să ne lovim, pentru că suntem la Sfânta Jertfa comună, publică, nici să luăm seama la cel de lângă noi ce poartă, cum stă, dacă plânge, oftează sau îngenunchează, dacă-și face cruce de zece sau de cincizeci de ori.
Vom căuta doar la noi, asemenea femeii păcătoase care a adus mir și nu ca trădătorul Iuda, care L-a sărutat pe Hristos, căci femeia a câștigat Raiul, iar Iuda l-a pierdut. În acest fel, să trăim la Sfânta Liturghie toate evenimentele vieții pământești ale Domnului și Taina iconomiei divine care începe de la crearea lumii prin psalmul introductiv al vecerniei care are în vedere nu doar Parusia, Judecata înfricoșătoare cu despărțirea oilor de capre, ci și Slava veacului ce va să fie pentru sufletele alese.
Creștinul ortodox le află pe toate acestea în Liturghie, inclusiv Învierea Domnului, atunci când se împărtășește. În momentul primirii Sfintei Împărtășanii, gura noastră atinsă de lingurița cu Împărtășanie se aseamănă cu muntele Sinai care s-a cutremurat când s-au dat Tablele Legii, Decalogul. Dacă atunci a fost cutremur și sufletul lui Moise a fost cuprins de teamă și spaimă, ce-ar trebui să simțim noi care nu primim Tablele Legii, ci pe Dumnezeu însuși, Trupul și Sângele Lui?
Dumnezeu îngăduie uneori să percepem aceste evenimente prin simțurile noastre. Astfel, putem vedea preotul plutind deasupra pământului sau biserica umplându-se de mireasmă, doar cei cu inima curată și mintea scăldată în lumină. Când ne referim la caracterul tainic al Bisericii și al Sfintei Liturghii nu înțelegem ceva magic și neobișnuit, ci înțelegem că harul divin, prin Sfintele Taine, îl schimbă și îl recreează pe creștin, îl îndumnezeiește și îl fericește, îl face „făptură nouă” eliberându-1 de patimi și de slăbiciuni.
De aceea, credinciosul trebuie să urmărească Liturghia cu atenție, cu cutremur și evlavie, cu cucernicie și cuget Sfânt, fără imaginație, ca nu cumva mintea lui să o ia razna. Trebuie să ținem cât mai mult numele lui Hristos în noi, căci El s-a coborât din cer, făcându-Se asemenea nouă, afară de păcat și ne cheamă prin Sfintele Taine (Botez, Mirungere, Spovedanie și împărtășanie, în special) să devenim asemenea Lui, după cum ne îndeamnă și Apostolul Pavel: „Asemenea chipului Fiului Său” (Romani 8,29).
Prin urmare, Liturghia înseamnă prilejul refacerii duhovnicești și al transformării sufletului, trupului și simțurilor. Plecând de la biserică suntem datori să fim diferiți, schimbați, transformați și pașnici. Dacă nu avem stare, liniște și ceva nu merge bine, trebuie să sporim atenția și să luăm seama, mai ales la păcatul mândriei.
Puterea Jertfei Dumnezeiești se găsește în caracterul ei tainic și de aceea, putem depăși formele și simbolurile care desigur, ne sunt indispensabile, dar nu rămânem la ele pentru că trebuie să experiem esența Jertfei și scopul ei, care este înălțarea și transformarea firii noastre umane. Schimbându-ne, vom dobândi puteri interioare, irenice, sfințitoare și prin acestea vom avea o influență binefăcătoare asupra copiilor, casnicilor, prietenilor, părinților, fraților și a poporului lui Dumnezeu.
Credința noastră, la plecarea din Biserică, trebuie să fie mai întărită și mai puternică. La Liturghie nu suntem simpli spectatori! Câte acte dumnezeiești se întâmplă! Nu trebuie să ne rămână străine și exterioare! Trebuie să trăim Dumnezeiasca Liturghie ca să ne folosească lucrarea lui Dumnezeu !
Protopresbiteros Stefanos Anagnostopoulos, Explicarea Dumnezeieștii Liturghii –Introducere Generală, Editura Bizantină, București, 2005, p.29-31.
RO 
IT