Duminica izgonirii lui Adam din Rai | Taina iertării – taina învierii

Duminica izgonirii lui Adam din Rai  | Taina iertării – taina învierii

a Lăsatului sec de brânză

Ev. Matei 6, 14-21

Astăzi pășim în călătoria noastră tainică către ultima duminică care ne deschide calea spre Sfântul și Marele Post – Duminica Izgonirii lui Adam din Rai. O duminică care ne pune în față un paradox, căci ziua Domnului, ziua duminicii, este bucuria Învierii, prin excelență – Raiul cel pierdut ni se arată deschis prin Jertfa Celui Care a gustat pentru noi moarte – și totuși, astăzi, este o duminică care ne arată că Raiul a fost pierdut.

Dacă nepostirea lui Adam și a Evei au determinat izgonirea lor din Rai, duminica de astăzi ne amintește că acest eveniment tragic din viața fiecărui om, are menirea să ne aducă aminte că prin postire și asceză suntem chemați să (re)dobândim Raiul cel pierdut odinioară, pornind în anevoioasa călătorie a celor patruzeci de zile de post, la care se va mai adăuga o săptămână de împreună-pătimire cu Domnul Hristos, pentru a putea gusta, la capăt, și din dulcea Înviere.

Dacă din neascultarea lui Adam, care nu a ținut cuvântul Domnului, Care i-a poruncit să nu mănânce din pomul cunoștinței binelui și a răului, s-a pierdut Raiul, atunci astăzi suntem chemați, prin pocăință, să fim atenți să împlinim porunca Noului Legământ, dată nouă de Hristos, cea care ne va readuce în Împărăția Cerurilor – „Luați, mâncați, acesta este trupul Meu” (Mt. 26, 26).

În tradiția bizantină, duminica de astăzi este și duminica iertării – pentru că toți suntem chemați la o pocăință publică, obștească, înainte de intrarea în Sfântul și Marele Post. Pocăință făcută, mai întâi, de către clerici și de monahi, pentru a fi pildă ziditoare și credincioșilor. Începând cu clericii, toată obștea, toată Biserica se pocăiește public de păcate, atât personale, cât și comunitare. Toți și fiecare în parte sunt chemați să ceară iertare lui Dumnezeu printr-un act de adâncă pocăință, la vremea Vecerniei, cea care cerne apele între perioada de pregătire și postul propriu zis, în care intrăm liturgic deja de la anunțarea prochimenului (Alexander Schmemann).

Duminica de astăzi este și cea în care monahii din Palestina (ne vom întâlni cu aceștia în viața Sfintei Maria Egipteanca) plecau în pustie pentru înalte nevoințe ascetice, după ce făceau rânduiala iertării de după Liturghie, întăriți fiind nu doar cu trupul și sângele Domnului, ci și cu harul dobândit prin tainica iertare, care se arată a fi o înviere înainte de înviere.

„Că de veți ierta oamenilor greșalele lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru Cel ceresc” (Mt. 6, 14)

Evanghelia cu care călătorim astăzi face parte din predica de pe munte, chiar după ce Mântuitorul descoperă ucenicilor Săi rugăciunea tuturor rugăciunilor – Tatăl Nostru – ne vorbește despre adânca importanță a iertării (a cincea cerere din rugăciune – „și ne iartă (lasă) nouă greșalele (datoriile) noastre, precum și noi iertăm greșiților (datornicilor) noștri”).

Hristos insistă asupra caracterului reciprocității în iertare: doar cine iartă (lasă, șterge toată datoria) va putea fi iertat de Dumnezeu Tatăl (Care îi va șterge tot păcatul). A cere iertare, înseamnă și o tainică pocăință, o (re)întoarce la Dumnezeu. Fără acest gest, fără această metanoia (μετάνοια), nu putem primi iertarea dumnezeiască, ea nu ar putea pătrunde cu adevărat în noi.

Scriptura ne reamintește în această perspectivă și pilda datornicului nemilostiv: cel care a fost mai întâi iertat fără a i se cere nimic în schimb, doar pentru că a cerut acest lucru de la Stăpânul său (Care este Domnul), iar apoi, pentru că s-a purtat din nou fărădelege, neiertând pe aproapele său, primește veșnica osândă. Iertarea chemă mereu și la o adâncă schimbare a sufletului – convertire.

 

Trei virtuți ale Postului

Astăzi suntem chemați să descoperim și virtuțile cu care trebuie să pornim în tainica călătorie a Postului: mila față de cei aflați în suferință, rugăciunea și înfrânarea de la darurile pe care ni le-a dăruit Dumnezeu, ca să arătăm că Îl iubim mai mult pe Dăruitorul lor, să arătăm că mai mare este Dumnezeu, Cel Care aduce tainicele mângâieri, decât toate darurile pe care ni le face în această lume.

Aceste virtuți ne sunt descoperite, în ziua în care pomenim izgonirea lui Adam din Rai, de Noul Adam, care este Domnul Hristos, Cel Care trăiește în dragostea lui Dumnezeu și din dragostea Lui se jertfește pentru noi, Cel Care ne descoperă cu adevărat cine trebuia să fie Adam și cine trebuie să devenim noi în acest Post.

Noul Adam (Hristos) și Eva cea Nouă (Maica Domnului) devin modelele noastre de desăvârșire, de mântuire și de iubire, pe calea anevoioasei postiri, pe calea anevoioasei asceze. Calea aceasta, a comuniunii și a dragostei, duce însă mereu în același loc – Golgota, unde este înfiptă Crucea Domnului. Acolo se deschide ușa Raiului, prin Hristos Care pune cruce pe patimile și căderile și neasumările noastre, ca să învățăm că doar îmbrățișând Crucea, vom putea ajunge la limanul postului – cu preț de asceză, de înfrânare, de suferință și mai ales cu răbdare sfântă.

De aceea, postul care ni se deschide în față, ne aduce aminte că la Dumnezeu se ajunge pe o cale adeseori strâmtă, spinoasă, pe o cale aspră – a înfrânării de la plăceri, a postului și a răbdării suferințelor pentru Hristos, pe care trebuie să-L iubim din toată inima noastră, din tot sufletul nostru și din tot cugetul nostru.

Aceasta este calea care ni se deschide astăzi, calea postului, care este, de fapt, calea întoarcerii de la darul cel vechi la darul cel nou, de la Adam cel vechi la Adam cel Nou, calea prin care redevenim fii ai lui Dumnezeu, după ce prin cădere am devenit fii ai lumii și ai propriilor neputințe.

Lepădarea de sine și de lume – prima treaptă a postului

Sfântul Ioan Evanghelistul, acest tainic Apostol al iubirii, ne învață: „nu iubiți lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubește lumea, iubirea Tatălui nu este întru el; pentru că tot ce este în lume, adică pofta ochilor, pofta trupului și trufia vieții, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume” (1 In 2, 15-16).

În lepădarea de sine și de cele ale lumii, stă ascunsă și tainica călătorie la care am pornit, îmbrățișând asceza postului – lăsând la o parte  pofta ochilor, pofta trupului și trufia vieții, care l-au făcut pe Adam și pe Eva să piardă Raiul – căci „rodul pomului era bun de mâncat și plăcut ochilor la vedere și vrednic de dorit, pentru că dă știință” (Fac. 3, 6).

Înțelegem deci, că doar împlinind opusul, prin pocăință și prin ținerea poruncilor și a voii lui Dumnezeu, putem (re)dobândi viața cea veșnică.

 

Pocăința – hrana cea dulce a postirii

„Ușile pocăinței deschide-mi mie, Dătătorule de viață; că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând lăcaș al trupului, cu totul spurcat. Ci ca un îndurat curățește-l, cu mila milostivirii Tale”, ne spune cântarea cu care călătorim de la începutul Triodului, amintindu-ne că taina de căpătâi în lucrarea mântuirii este tocmai întoarcerea către Domnul – pocăința – metanoia (μετάνοια), schimbarea gândirii, dar și a vieții.

Pocăința este, în primul rând, întoarcerea de la păcat spre virtute și fapta bună, de la nelegiuire la paza poruncilor Domnului și la lucrarea binelui, care duce spre desăvârșire. Pentru pocăință este nevoie, mereu, de multă rugăciune. Rugăciunea și pocăința merg tot timpul împreună, fiind de nedespărțit. Pocăința presupune cel mai important demers lăuntric, către Dumnezeu, dându-I, mai întâi de toate, dreptate întru toate, doar astfel putând (re)găsi Calea (cea bună) și Adevărul.

Cu cât adâncim taina pocăinței, cu atât aceasta pare că se depărtează de la noi. Cu cât te apropii de soare și de lumină – adică de Domnul – cu atât vezi mai multă neputință, mai multă cădere, mai multă neașezare. Și până la urmă, taina este că Dumnezeu vrea să facă cumva un schimb, care nu este foarte echitabil – toată călătoria postului ne va duce spre pătimirea din care va gusta El și chiar moarte pe cruce, ca noi la sfârșit de cale să putem gusta din viață și din Înviere.

Astfel, doar prin pocăință se dobândește vindecarea cea adevărată care ne schimbă din interior și ne smerește adânc. Pocăința ne descoperă smerenia autentică și ne slobozește din iadul deznădejdii care vine, cel mai des, din mândrie.

E început de post, dar deja simțim adierea lucrării tainice de mântuire a Domnului – nedreapta dreptate. Cel fără de păcat ia Crucea, cu care ne vom întâlni la înjumătățirea postului, ca să ia asupra Sa tot păcatul, până la moarte. Acesta a fost gândul care l-a inspirat mereu Dumnezeu, prin prorocii Vechiului Testament, – să-i cheme pe oameni la pocăință, așa cum ne-au descoperit nouă scrierile Vechiului Testament de la Ieremia și Isaia, la Ioil și Ezdra și mai cu seamă în atât de frumoasa narațiune despre Iona, cu care ne vom întâlni în paremiile din Sâmbăta cea Mare.

 

Taina iertării – taina biruinței

Una dintre poruncile cele mai grele a lui Hristos pare să fie iertarea necondiționată – atât de anevoios de îndeplinit mai cu seamă în zilele noastre. Trecem zilnic peste multe, dar când vine vorba de iertare, nu reușim să o îmbrățișăm, nu vrem să legăm o prietenie mântuitoare cu aceasta. Iertarea este frumoasă numai când o primim! Când vine însă timpul să o oferim noi, suntem imediat asaltați de puhoaie de gânduri ce ne pun în dilemă, în încurcătură.

Toată relația noastră cu Domnul stă în iertare. Cel care oferă iertare se aseamănă lui Dumnezeu, căci aduce înviere în sufletul celui iertat. Îl învie pe aproapele său din angoasa deznădejdii! Hristos a venit pe pământ nu ca să-i vindece trupește pe toți, ci, înainte de toate, ca să-i ierte! Această iertare poate vindeca toate durerile de zi cu zi ce par de nedepășit. Cel ce înțelege taina iertării, înțelege că Domnul a venit să șteargă păcatul acestei lumi tocmai prin iertare.

Un creștin adevărat iartă din și cu toată inima, fără să pună condiții, fără să ceară justificări și îndreptățiri. Îl vedem pe Dumnezeu cum S-a coborât la noi ca, prin iertare, să ne înalțe. Toți suntem căzuți în păcate, bolnavi și neputincioși, în dureri și în necazuri, dar Domnul prin dragoste și iertare ne și vindecă și ne și ridică spre cele înalte.

Singura noastră cale de vindecare este strigătul către Domnul, fie el și din inimă mută și suflet orbit: Doamne, miluiește-mă! Trebuie să lăsăm dragostea Lui să străpungă și să curețe rănile sufletului nostru rănit de neiertare. Dragostea Domnului este mereu răstignită, jertfelnică: ne iartă și iar ne iartă, ca noi iar și iar să înviem din adâncul în care ne-a dus orbirea noastră sufletească. Hristos izvorăște lumină, dezleagă cuvântul neputinței noastre și dăruiește viață.

Până la urmă, lucrarea noastră de o viață trebuie să fie aceea de a ierta mereu pe aproapele și de a-L lăsa pe Dumnezeu liber să grăiască inimilor noastre, lucrând întru noi toate cele bineplăcute Lui și folositoare nouă și aproapelui nostru spre mântuire.

Sfântul Isaac Sirul ne învață, în Cuvintele sale către singuratici: „Nimic nu e mai iubit de Dumnezeu și nici o cerere nu e mai repede auzită cum e rugăciunea prin care omul cere iertarea greșelilor și putere și ajutor pentru îndreptarea lor; ea îm­piedică ușor pedepsirea lor, chiar dacă e vorba de greșeli des­tul de grave”.

 

A ierta înseamnă a învia pe aproapele

Să iertăm mai mult ca oricând orice greșeală, orice cădere, orice cuvânt, orice neputință, orice atitudine. Este unica condiție care ne este pusă în față pentru a îmbrățișa calea postului. Să încercăm să-l încălzim pe aproapele nostru măcar cu o simplă privire, dacă nu cu un cuvânt sau cu o îmbrățișare. Să slujim noi tuturora în loc să dorim ca ei să slujească nouă. Să ne purtăm și să ne împărtășim unii altora suferințele, punând iertarea și îngăduința mai presus ca orice – căci, astfel, îl vom învia pe aproapele nostru. Iertând, dăm viață din viața celui care este Viața!

Prin iertare, fiecare inimă zdrobită poate deveni o inimă a Învierii, asemenea mormântului gol de pe Golgota, unde moartea a fost biruită pentru totdeauna (și oare nu spre Golgota ne îndreptăm în acest post?). Din această biruință a izvorât și izvorăște taina credinței noastre, mereu împletită cu: lumina (chiar dacă împrejur e mai mereu întuneric), nădejdea (fără așteptări iluzorii și fără amăgiri) și dragostea (chiar dacă lumea dăinuie în ură).

 

Iertarea naște iertare

Iertarea naște mereu iertare și așa devine mai adâncă, mai cuprinzătoare, mai lucrătoare, într-o lume marcată de durere, neputință și cădere. Iertând, ștergem în chip tainic ce am greșit, aducând lumină în lume. Cât de frumos este să vezi lumină în chipul celuilalt! Iertând altora, ștergem pata propriilor căderi și, fără să ne dăm seama, curățim acel veșmânt al harului în care Tatăl iertător așteaptă cu nerăbdare să ne îmbrace. Aici se descoperă lucrarea dumnezeiască în lume, aici e judecata cea dreaptă (dar) și înfricoșătoare: căci cel ce iartă mult (căci mult a iubit), scapă de a mai fi judecat de tot ce a iertat la aproapele său.

Iertând pe aproapele meu, îi dăruiesc viață, îl iau sub haina harului, îl logodesc cu inelul binecuvântării cerești, îl încalț în încălțările care nu-l mai despart de casa inimii mele unde i-am făcut locaș, împart cu el pâinea vieții și potirul nemuririi … și, cât de minunat e să-l văd în veșnicie și pe cel pe care l-am iertat!

Primul care a iertat, a fost Însuși Domnul. El a venit în lume, înainte de toate, ca să ne ierte pe noi, cei ce ne poticnim atât de mult în a cere iertare. El este Cel Care a lucrat și lucrează pocăința și adevărata iertare în această lume trecătoare – schimbarea noastră de mentalitate și de orientare, dinspre ale căderii înspre ale mântuirii.

El, Însuși Dumnezeu, este Cel Ce se pocăiește de răutățile noastre, luând asupra Sa păcatele lumii, ca un miel nevinovat, așa cum auzim la slujba Pavecerniței celei Mari, slujită în serile de peste săptămână ale Postului Mare. Astfel, pocăința noastră înseamnă intrarea în pocăința Celui Care, fără de păcat fiind, se pocăiește de răutățile noastre, revărsând Harul Său cel curățitor și înnoitor asupra tuturor celor care se întorc din calea cea greșită prin iertare.

Să pornim curajoși călătoria noastră spre urcușul Învierii prin iertare, punând la inimă cuvintele Sfântului Nicolae Velimirovici, care zice: „Prin post, omul se gătește de milă, dar, iertând ocările, el se vădește cu adevărat milostiv. Postirea merge înaintea iertării, dar singură de sine, postirea nu ne mântuiește fără iertare”.

Anevoioasa călătorie a Postului

Astăzi vom porni la anevoioasa călătorie a postului din tainica cămară a sufletului nostru, sfânta sfintelor – inima noastră, unde ne vom întâlni cu Împăratul cel fără de moarte – Hristos Domnul, acolo ne și îndeamnă cuvântul evangheliei să ne închidem. De acolo ni se va descoperi răsadul cel nou și binecuvântat al grădinii raiului, unde Dumnezeu vrea să intrăm cu toții prin rugăciune, prin post, prin virtuți – într-o comuniune a dragostei desăvârșite cu Cel Care ne cheamă la Viață.

Va trebui, în această perioadă care ni se deschide în față, să călătorim cu merindele Cuvântului lui Dumnezeu. În cele patruzeci de zile ale postului vom călători cu Sfânta Scriptură, cu Psalmii, cu Scara Sfântului Ioan, cu Viețile Sfinților, cu Patericul și mereu cu Rugăciunea cea neîncetată a inimii.

O veche tradiție monastică rânduiește, ca la sfârșitul Vecerniei iertării de duminică seară, atunci când toți monahii (postul fiind perioada în care cu toții devenim monahi) își cer iertare unii de la alții, luând binecuvântare de la cel mai mare, la strană să se cânte Canonul Învierii – răsplata a ceea ce ne așteaptă la sfârșitul celor 7 săptămâni de împreună călătorie.

Lacrimile curg șirag pe fețele care pornesc în calea ostenelii, primind și dăruind iertare – Raiul pare pierdut, dar este deja (re)găsit. Îmbrățișăm Crucea, dar Învierea e acolo! Cuprindem suferința, dar Viața deja răsare din frământătura ostenelilor!

Pare anevoioasă calea, dar zorii Învierii strălucesc deja în depărtare, să pornim curajoși la drum, căci „din moarte la viață și de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pre noi, cei ce cântăm cântare de biruință! Hristos a înviat din morți!”

 

Să pornim în călătoria postului iubind, – cu gând blând, aproapelui iertând, – Crucea cea sfântă îmbrățișând și la Învierea, – care deja răsare în depărtare, – cu neclintită nădejde privind!

Post binecuvântat!

† Atanasie de Bogdania