Selectează o Pagină

Loading

Duminica întâi după Rusalii | De la Cuvântarea Apostolică la misiunea universală

a Tuturor Sfinților

Ev. Matei 10, 32-33; 37-38; 19, 27-30

„Minunat este Dumnezeu întru Sfinții Săi, Dumnezeul lui Israel” (Ps. 67, 36)

Prima dumică după Rusalii reprezintă un nou început, prin și cu puterea harului cu care ne-am îmbrăcat la Rusalii, dar și o nouă cale care ne descoperă tainele evangheliei lui Hristos, cu care vom călători în continuare. Astăzi suntem doar la primul popas din această cale anevoioasă, care de altfel va fi și cea mai lungă din an – perioada Octoihului, care începe cu Duminica Tuturor Sfinților și se va sfârși o dată cu Duminica Vameșului și a Fariseului, care ne va deschide calea Triodului.

Suntem în Duminica Tuturor Sfinților, care din veac au bineplăcut Domnului, cea dintâi după Rusalii și prăznuim tocmai roadele pe care ni le aduce tainica Pogorâre a Duhului Sfânt – sfințenia izvorâtă din har, care a rodit de-a lungul veacurilor în toți cei care au devenit frați și prieteni (In. 15, 14) ai lui Hristos.

Toți Sfinții pe care, astăzi, cu bucurie îi prăznuim, sunt cei care s-au îmbrăcat, de-a lungul vieții, tocmai cu „roada Duhului (care) este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția” (Gal. 5, 22-23) – și astfel au știut să schimbe lumea din interior.

Cât de frumos le spune corintenilor (I Cor. 27-28) Sfântul Apostol Pavel, despre taina sfințeniei care lucrează tocmai în cei neputincioși, slabi și neînsemnați ai lumii acesteia, ca să o schimbe cu adevărat și să facă din ea loc al mântuirii și al desăvârșirii – „Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să rușineze pe cei înțelepți; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le rușineze pe cele tari; Dumnezeu Şi-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt”.

De la pocăință la sfințenie

Biserica îi cinstește, în prima duminică după sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh, pe toți Sfinții, deoarece ei sunt primele roade ale Duhului Sfânt. Sunt cei care L-au iubit pe Domnul mai presus de orice pe lumea aceasta, L-au mărturisit și au lăsat toate grijile lumești pentru a fi împreună cu El pentru veșnicie.

Această Duminică este un adevărat examen pentru noi toți: în perioada postului am frecventat școala pocăinței și a smereniei, după care am ne-am bucurat de marile praznice care ne-au descoperit Tainele Sfintei Treimi: Învierea și Înălțarea Domnului, Pogorârea Sfântului Duh și arătarea Sfintei Treimi, ca astăzi să fim chemați să arătăm Bisericii dacă Duhul Sfânt rodește (și) în noi, cu adevărat, dacă este în inima și în sufletul nostru și dacă iubirea (noastră) poate fi roditoare, adumbrită fiind de har dumnezeiesc.

Roadele Sfântului Duh

Sinaxarul acestei duminici lămurește pe deplin motivul pentru care această pomenire generalizată a sfinților a fost așezată tocmai în ziua de astăzi:

  • „Dumnezeieștii noștri Părinți au așezat să prăznuim, după Pogorârea Sfântului Duh, sărbătoarea de azi, ca și cum ar fi voit să arate că venirea Preasfântului Duh a lucrat prin Apostoli niște lucruri atât de mari, încât a sfințit și a înţelepţit pe cei de un aluat cu noi și, așezându-i din nou în locul cetei aceleia îngerești căzute, i-a adus, prin Iisus Hristos, la Dumnezeu: pe unii, adică, prin mucenicie și sânge, iar pe alții prin trăire și viață virtuoasă, Duhul Sfânt săvârșind, astfel, fapte mai presus de fire;
  • În al doilea rând, prăznuind această sărbătoare, noi cinstim și pe mulți alții, care, deși au bineplăcut lui Dumnezeu prin virtutea lor cea desăvârșită, totuși, din cine știe ce pricină, ori poate din pricina unor împrejurări lumești, au rămas neștiuți de nimeni;
  • În al treilea rând, prăznuirile Sfinților, ce se fac în fiecare zi în parte, trebuiau adunate într-o singură zi spre a se arăta că ei au luptat pentru un singur Hristos și că toți s-au găsit pe aceeași cale a virtuții, și astfel s-au încununat după vrednicie, ca niște slujitori ai unui singur Dumnezeu;
  • În cinstea tuturor acestor Sfinți din veac, Leon, preaînțeleptul și vrednicul de laudă împărat, a zidit o biserică măreață și foarte frumoasă înăuntrul cetății Constantinopolului, aproape de biserica Sfinților Apostoli”.

Şi oricine a lăsat case sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau țarine, pentru numele Meu, înmulțit va lua înapoi şi va moșteni viața veșnică” (Mt. 19, 29)

Dintru început, Fericitul Ieronim ne tâlcuiește taina trimiterii la apostolat a ucenicilor Domnului, care sunt chemați să renunțe la toate pentru a le dobândi însutit în Împărăția Cerurilor: „Înțelesul cuvintelor este acesta: Cel care pentru Mântuitorul s-a lepădat de cele trupești, va primi cele duhovnicești. Unele, spre deosebire de celelalte, vor fi mult infinit mai multe, adică cele din urmă.

 Astfel, apostolul, care a renunțat la casa sa și la pământurile sale, spune și aceasta: Ca niște întristați, dar pururea bucurându-ne; ca niște săraci, dar pe mulți îmbogățind; ca unii care n-au nimic, dar toate le stăpânesc (II Cor. 6, 10)”.

Prin sfinții care sunt pe pământul Lui minunată a făcut Domnul toată voia întru ei” (Ps.15, 3)

Mântuitorul spune, în evanghelie, că „cine vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primește” (Mt. 10, 40), arătând astfel că cei care îi cinstesc pe sfinți îl cinstesc pe Însuși Hristos Domnul, căci sfinții cu adevărat sunt: prietenii lui Dumnezeu (In. 15, 14), cetățeni şi casnici ai lui Dumnezeu (Ef. 2, 19) și slugi ale lui Dumnezeu (Ef. 6, 6; Apoc. 19, 5 și 22, 3).

De aceea sunt cu adevărat fericiți acei creștini care îi cinstesc și îi iubesc pe sfinții lui Dumnezeu, le cer ajutor în rugăciuni şi îi pun mijlocitori către Cer, în această viață trecătoare de pe pământ, legând cu ei prietenie (și) pentru viaţa ce va urma în Împărăția Cerurilor.

Noi îi cinstim pe sfinți, primind binecuvântare, mult har și ajutor, deoarece:

  • Sfinții vor judeca lumea (I Cor. 6, 2), ne spune Pavel Apostolul;
  • Căci ei, prin puterea lui Dumnezeu dată lor, fac minuni mari și preaslăvite, tămăduiri și vindecări tainice – „Lăuda-vor cerurile minunile Tale, Doamne şi adevărul Tău, în adunarea sfinților(Ps. 88, 6), ne descoperă cartea psalmilor;
  • Cerându-le ajutor în necazuri și dureri, ei se roagă și mijlocesc pentru noi, iar rugăciunile lor sunt bine primite înaintea lui Dumnezeu – „Mulțumesc Dumnezeului meu, ori de câte ori îmi amintesc de voi, căci pururea în toate rugăciunile mele, mă rog pentru voi toți, cu bucurie” (Fil.1, 3-4) – ne încredințează marele Pavel.

Cetele sfinților care au viețuit de-a lungul vremii, pomeniți de altfel la anamneza fiecărei Sfinte Liturghii (strămoși, părinți, patriarhi etc.), dar și la Proscomidie, sunt:

  • Ceata prorociilor şi a drepților Vechiului Testament care au descoperit (și au așteptat) venirea Mântuitorului în trup – plinirea legii și a prorocilor;
  • Ceata apostolilor și a evangheliștilor care au bine vestit Evanghelia lui Hristos până la marginile pământului;
  • Ceata ierarhilor, a propovăduitorilor şi a învățătorilor a toată lumea, care au bineplăcut Domnului;
  • Ceata mucenicilor și a mărturisitorilor, care şi-au vărsat sângele pentru Hristos și pentru dreapta credință;
  • Ceata cuvioșilor (și a pustnicilor), a monahilor și a monahiilor, care s-au nevoit în mânăstiri, în pustie, în peșteri şi în sihăstrii, petrecând în post și în neîncetată rugăciune către Dumnezeu;
  • Ceata doctorilor fără de arginți, care s-au învrednicit de darul tămăduirii, dăruindu-și viața în slujirea lui Hristos, săvârșind minuni negrăite în numele celui pe care L-au urmat;
  • Ceata fericiților şi a tuturor drepților, a sfinților care au fost căsătoriți și și-au desăvârșit viața în familie și a tuturor celor care au adus rod însutit prin pecetea harului primit.

La acestea se adaugă și cetele cereștilor și netrupeștilor puteri, adică cetele tuturor îngerilor și ale arhanghelilor pe care îi chemăm în rugăciune pentru grabnic ajutor.

 

Şi a venit un alt înger şi a stat la altar, având cădelniță de aur, şi i s-a dat lui tămâie multă, ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinților, pe altarul de aur dinaintea tronului(Apoc. 8, 3)

Toți sfinții, care arată până la urmă nenumăratele roade ale Duhului Sfânt, sunt puși spre prăznuire astăzi pentru a arăta că rostul venirii Duhului Sfânt în lume este tocmai sfințirea oamenilor; pentru a arăta că sfinții de pretutindeni și dintotdeauna, au mărturisit un singur Dumnezeu, cel în Treime arătat și Preaslăvit, fiind în tainică comuniune de nedespărțit; și pentru a arăta că, pe lângă sfinții cunoscuți, mai sunt și foarte mulți sfinți necunoscuți de oameni, rămânând ascunși de slava lumii acesteia trecătoare.

Dumnezeu este Cel care dorește ca toți oamenii să se împărtășească din sfințenia Lui prin credință și viețuire dreaptă, chiar dintru început, din Rai și până la sfârșitul veacurilor – descoperire făcută noua de cartea Apocalipsei – când rugăciunile sfinților vor pecetlui sfârșitul.

Dumnezeu se arată mereu minunat în bogăția sfințeniei, care s-a arătat de-a lungul veacurilor, în neamuri și neamuri, în timpuri adâncite în negura vremii, ca slavă a Celui care împărtășește sfințenia Sa celor care cred în El. Taina ascunsă, dar astăzi descoperită nouă, este și faptul că duminica ce ne este pusă înainte este una eshatologică – prăznuiți fiind nu doar sfinții din trecut, dar și sfinții care nu s-au născut încă, sau care încă nu au ajuns la măsura sfințeniei, dar se vor adăuga, ducând lupta cea bună, în ceata celor binecuvântați și plăcuți Domnului.

Cuvântarea Apostolică

Evanghelia cu care călătorim astăzi face parte din capitolul al zecelea de la Matei, care reprezintă Cuvântarea Apostolică – un discurs despre misiune, relatat în întregime doar de Matei Evanghelistul, dar parțial și de Sfântul Evanghelist Luca.

Cuvântul Mântuitorului, asemenea unei noi predici de pe munte, de data aceasta adresată celor care vor duce vestea cea bună a evangheliei (a bunei vestiri), până la capătul lumii, împânzită fiind de har și de putere, îi va încredința pe ucenici de:

  • Rostul și tainele misiunii – „Şi mergând, propovăduiți, zicând: S-a apropiat împărăția cerurilor” (Mt. 10, 7);
  • Minunile și lucrarea tămăduitoare care vor urma – „Tămăduiți pe cei neputincioși, înviați pe cei morți, curățiți pe cei leproși, pe demoni scoateți-i; în dar ați luat, în dar să dați” (Mt. 10, 8);
  • Pericolele, suferințele și prigoanele pe care le vor îmbrățișa – „Iată Eu vă trimit pe voi ca pe niște oi în mijlocul lupilor; fiți dar înțelepți ca șerpii şi nevinovați ca porumbeii” (Mt. 10, 16);
  • Armele duhovnicești pe care le vor avea – „Deci nu vă temeți de ei, căci nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut” (Mt. 10, 26);
  • Ferirea de frica cea firească – „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeți-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena (Mt. 10, 28);
  • Încredințarea asupra biruinței care va veni – „Așadar nu vă temeți; voi sunteți cu mult mai de preț decât păsările” (Mt. 10, 31).

 

„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Mt. 10, 32)

Suntem chemați astăzi să nu preferăm nimic altceva Domnului Dumnezeului nostru, căci nimic din cele lumești nu poate înlocui harul care pe toate le plinește și le desăvârșește. Domnul este Cel care ne-a plămădit la viață, Duhul este Cel care ne descoperă taina harului și astfel puterea mărturisirii devine vie și lucrătoare în noi.

Suntem chemați să iubim pe Dumnezeu mai mult decât orice și oricine în această lume, altfel nu vom putea fi vrednici de El și de darurile care ni le trimite – nu ne vom putea niciodată asemăna în desăvârșire cu Cel care și-a dat viața pentru viața noastră. Pentru a putea primi pecetea harului, trebuie tocmai să îmbrățișăm taina iubirii care ni s-a dezvăluit pe cruce – îmbrățișarea fără de cuvinte care vindecă veninul lumii.

„Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine (Mt. 10, 37)

Poate unul dintre cele mai dificile pasaje din Noul Testament și, totuși, cât de frumos este tâlcuit de Sfântul Ioan Gură de Aur: „El a spus aceasta pentru a aduce pe părinți la o mai mare blândețe, iar pe copii la o mai mare libertate, chiar în momentul în care dragostea ar vrea să îi împiedice. Îi sfătuiește pe părinți să nu încerce ceea ce este imposibil, bănuind că dragostea pentru copiii lor poate fi pe drept asemănată cu dragostea lor pentru Dumnezeu. Apoi, învață pe copii să nu încerce ceea ce este cu neputință, adică să caute să facă dragostea lor pentru părinți mai mare decât dragostea lor pentru Dumnezeu.

Iar, ca nu cumva ascultătorii săi să se supere și socotească acest cuvânt prea greu, vezi cum întoarce argumentul într-o și mai drastică direcție. Căci, după ce spune cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, adăugă și cine ține la sufletul lui îl va pierde! Așadar, nu compara dragostea pentru Dumnezeu cu dragostea pentru părinți, frați, surori și soții. Comparați dragostea aceasta cu cea pentru propriul suflet, căci nimic nu vă este mai de preț decât propriul suflet. Și totuși, dacă nu ești în stare să renunți la o asemenea dragoste, la cea pentru sufletul tău, în toate lucrurile vei fi împotriva Celui ce te iubește”.

„Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Mt. 10, 38)

Tot sufletul care știe să-și ia crucea, este cel care a învățat arta detașării duhovnicești, arta luminării, arta desăvârșirii și arta duhovnicească a racordării la lumea de dincolo și nu numai la lumea aceasta văzută și trecătoare.

Astăzi, nu doar apostolii, dar și noi toți, alături de ei, care am învăţat să ne luăm crucea (în fiecare zi și până la sfârșit) suntem chemați să învățăm să privim lumea din afara ei, fără să ne scufundăm în ea, copleșiți fiind de grijile, de obsesiile și de patimile ei.

Astăzi, luarea Crucii ne arată direcția spre care călătorim în pelerinajul acestei vieți. Omul, pe toată perioada petrecerii în (și prin) lume, învață să moară păcatului, ca să învieze întru Hristos. Fără moarte, nu putem avea Înviere, căci din mormântul gol, din întunericul vieții noastre, răsare lumina vieții.

Rostul vieții e să învățăm să murim (tainic) alături de Hristos (asta și este chemarea la apostolat!), ca să gustăm din Învierea care ne așteaptă la sfârșitul acestei călătorii. Domnul este Cel Care schimbă în chip tainic, de fiecare dată, gustul amar al vieții noastre – amestecat cu moarte -, în gust înmiresmat de viață, acoperit de harul mereu înnoitor al Învierii.

 

Sfinții – adevărații prieteni ai lui Dumnezeu

În sfinții lui Dumnezeu, cinstiți imediat în prima Duminică după Pogorârea Sfântului Duh, se văd roadele lucrării Duhului Sfânt în lume, într-înșii strălucind chipul Dumnezeirii, prin Harul cel aducător de viață, după cuvântul psalmistului David care zice: „Minunat este Dumnezeu întru sfinții Lui, Dumnezeul lui Israel” (Ps. 67, 34).

Unii sfinți strălucesc mai mult decât alții, precum stelele pe cer, unii au fost mai exigenți în cele duhovnicești, alții mai blânzi, mai iubitori sau mai iertători, fiecare dintre noi găsind în sfinții Domnului tot ceea ce ne lipsește cu desăvârșire. Dragostea este cea care ne leagă atât de mult inimile tocmai după ceea ce tânjim – lumina sfinților care coboară Cerul pe pământ, și cât de bine ar fi să ne fie mereu foame de cele duhovnicești şi sete de Cer.

Sfinții ne sunt modele pentru viața noastră duhovnicească, suferința îndurată de dânșii prefăcându-se în bucurie duhovnicească, defăimarea, necazurile, nedreptatea, boala, sărăcia – îmbrățișarea Crucii –, în laudă adusă Domnului, iar moartea trupească, adesea în chinuiri, în începutul veseliei vieții celei veșnice.

Sfinții sunt cei care niciodată nu vor să se despartă de noi, cei din lumea această, cei căzuți în neputințe, în dureri și în neașezări ale sufletului și ale inimii, ei fiind mijlocitori pentru noi în fața lui Dumnezeu pentru veșnicie.

Să râvnim cu stăruință pentru a dobândi mântuitoarele virtuți creștine care ne croiesc calea spre sfințenie. Chiar dacă noi nu suntem sfinți, tânjim să fim prieteni ai sfinților. Ei ne sunt părinți dragi, rugători, ajutători în necazuri și dureri, în momente de cădere și de descurajare, dar mai cu seamă modele vrednice de urmat.

Să lăsăm de o parte tot lucrul vătămător pentru suflet și să cerem ajutorul tuturor sfinților din Cer, în frunte cu Preasfânta Stăpână de Dumnezeu Născătoare, cu Sfinții Apostoli, cu Sfinții Mucenici, Ierarhi și Mărturisitori și cu toți Sfinții care au înflorit în Împărăția lui Dumnezeu.

„Celor aleși ai lui Dumnezeu, Tuturor Sfinților, care din veac au strălucit în toată lumea și au primit în Cer cununi de slavă, cântare de laudă aducem. Și ca cei ce aveți îndrăzneala către Dumnezeu, din toate nevoile sloboziți-ne pe noi, ca să grăim către voi:

Bucurați-vă, Sfinților toți, rugători fierbinți către Dumnezeu, pentru toată lumea!”

(Condac, Acatistul Tuturor Sfinților)

 † Atanasie de Bogdania

ro_RORO