Duminica întâi din Post | De la dreapta credință la dreapta trăire

Duminica întâi din Post | De la dreapta credință la dreapta trăire

a Ortodoxiei

Ev. Ioan 1, 43-51

Astăzi pășim spre primul nostru popas al Sfântului și Marelui Post și îl întâmpinăm cu cântări de laudă, căci astăzi este o zi a biruinței – cea a Ortodoxiei. Această duminică înălțătoare vestește tocmai biruința dreptei cinstiri a icoanelor, asupra ereziei iconoclaste, prin hotărârea Sinodului al VII-lea Ecumenic (a toată lumea) din anul 787, care a fost consfințită de Sinodul de la Constantinopol din anul 843. Drept urmare, slujba de prăznuire de astăzi ne va aduce aminte despre restaurarea cinstirii icoanelor în rânduiala firească a Bisericii celei dreptslăvitoare, dar și în viața tuturor creștinilor – fiind marcată adesea și printr-o procesiune cu sfintele icoane și moaște la sfârșitul Dumnezeieștii Liturghii.

De la prigoană la biruință

Istoria Bizanțului, împletită cu cea a Bisericii, care a strălucit în marea cetate a Constantinopolului, a fost una de nedespărțit. Adeseori, împărați precum Leon al III-lea Isaurul (717-741) și fiul său Constantin al V-lea Copronimul (741-775), au dus o luptă aprigă împotriva cinstirii icoanelor – sperând, pe această cale, să îmbunătățească relațiile cu vecinii din est ai imperiului – perșii, care amenințau foarte serios securitatea statului, provocând războaie obositoare, care păreau a nu se mai termina niciodată. Aceasta însă a adus o adâncă rană în inima Bisericii, a credincioșilor și a monahilor din marea cetate a Bizanțului, rană care va urma să fie vindecată timp de mai bine de un secol. Dacă Orientul creștin a reușit să depășească criza iconoclastă, cea din urmă va fi lăsat răni nevindecate în Occident până în zilele de astăzi.

În anul 780, după moartea lui Leon al IV-lea, împărăteasa Irina a devenit regentă a fiului ei, Constantin al VI-lea (780-797), care era minor. Prin purtarea ei de grijă, a fost convocat și organizat cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic, cu binecuvântarea Patriarhului Tarasie al Constantinopolului, care l-a și prezidat, în biserica Sfânta Sofia din Niceea, în anul 787, unde a fost restabilită cinstirea sfintelor icoane. Lupta însă nu s-a oprit aici, a mai trebuit să mai treacă încă o jumătate de secol de lupte și conflicte aprigi, pentru ca Ortodoxia să triumfe din nou.

În anul 843, o altă mare împărăteasă, Teodora, a convocat un sinod local la Constantinopol, unde au fost (re)confirmate hotărârile celor șapte Sinoade Ecumenice și cinstirea icoanelor, iar Patriarhul Metodie al Constantinopolului (843-847) a mărturisit biruința Bisericii asupra tuturor ereziilor din primele opt veacuri.

Două mari împărătese, două femei cu viață sfântă – Irina și Teodora, au știut să împlinească, în chip minunat, pronia Dumnezeiască, într-o perioadă a istoriei în care, din păcate, împărații au fost cei care au trecut pe lângă taina credinței și a sfințeniei, fiind prigonitori.

În ziua de 11 martie 843, la sfârșitul unei procesiuni impresionante cu sfintele icoane, de la biserica închinată Maicii Domnului, din Vlaherne, spre Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol, unde a fost săvârșită Sfânta Liturghie arhierească, Patriarhul Metodie a proclamat în fața poporului dreptslăvitor că, prima duminică din Sfântul și Marele Post, va fi cea în care se va pomeni, mereu, biruința Ortodoxiei (a dreptei credințe), asupra tuturor ereziilor cu care s-a luptat, din veacuri.

Prima erezie – prima înșelare

Aprofundând tema acestei duminici, putem adânci tâlcuirea lucrurilor, înțelegând că Ortodoxia adevărată și prima erezie cu care s-a luptat, sunt mult mai vechi decât lumea bizantină, decât realizările sale, dar și impasurile prin care a trecut. Cu prima erezie și cu primul eretic ne întâlnim în Cartea Facerii, la al treilea capitol, atunci când are loc, în grădina Raiului, ispitirea Evei și a lui Adam, de către șarpele cel viclean. De aceasta și călătorim cu lecturile din Cartea Facerii, la Liturghiile Darurilor mai înainte sfințite din Post, ca să (re)dobândim ceea ce strămoșii noștri au pierdut.

Înțelegem, prin urmare, că primii oameni care au fost chemați să trăiască drept credința și părtășia lor cu Dumnezeu, au fost, nu altcineva decât protopărinții noștri – Adam și Eva. Aceștia sunt ispitiți de către vrăjmașul neamului omenesc, primul și cel mai mare eretic, diavolul, căci „când grăiește minciuna, grăiește dintru ale sale, căci este mincinos și tatăl minciunii” (In. 8, 44)

Adam și Eva sunt primii care au plecat urechea spre minciună și au ratat și remediul care aduce vindecare – pocăința! Ei sunt primii care au căzut din dreapta credință și credincioșie față de Dumnezeu, punând mai mult preț pe minciuna ispititoare a diavolului decât pe cuvântul adevărat al Domnului.

Șarpele a fost și rămâne primul și cel mai mare eretic – căci schimbă (distorsionează) imaginea (icoana – chipul) cea dreaptă a lui Dumnezeu și arată un altfel de Dumnezeu – „Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncați roade din orice pom din rai?…Nu, nu veți muri!” (Fc. 3, 1 – 4).

Icoana cea adevărată a lui Dumnezeu

Prima și cea mai mare erezie rămâne schimbarea icoanei lui Dumnezeu, și de atunci, toți cei care au strâmbat imagina și învățătura despre Dumnezeu, au ajuns a fi eretici și unii care s-au despărțit de credința cea adevărată.

Imaginea diavolului despre Dumnezeu, arată o falsă icoană (de unde și restabilirea cinstirii icoanelor celor adevărate în Duminica Ortodoxiei), o imagine schimonosită care și astăzi îi bântuie pe mulți – pornind de la minciuna că Dumnezeu nu există și până la a crea un Dumnezeu după chipul și asemănarea omului (căzut și împătimit).

Hristos este Cel Care arată din nou omenirii icoana Tatălui iubitor, chipul ipostasului care ni se descoperă, după căderea din Rai. Tot cel ce-L privește și ajunge să-L cunoască pe Hristos, se vindecă de orice înșelare, dobândind mântuirea – căci nu este altă cale de a ajunge la Tatăl, decât prin Fiul.

Mântuirea pe care ne-o aduce, în dar, Hristos, înseamnă slobozirea din robia păcatului și a morții, iar dezlipirea de chipul lui Dumnezeu nu poate fi decât aducătoare de moarte. Hristos este Cel Care ne aduce, pe lângă mântuire, și icoana adevărată a lui Dumnezeu, chipul Său cel adevărat, ca să putem vedea și chipul omului adevărat.

De aceea, în această duminică de căpătâi a Sfântului și Marelui Post, înțelegem că icoana adevărată înseamnă și Ortodoxia adevărată, căci în ea este ascuns chipul Celui Care este Calea, Adevărul și Viața (In. 14, 6). Privind la chipul Domnului Hristos, vedem chipul lui Dumnezeu – o evanghelie tăcută, descoperirea tainelor mântuirii. Cel ascultător întru toate Tatălui, vindecă pe omul cel neascultător, ascultarea arătându-se a fi adevărata vindecare (și întoarcere) de la erezie.

Călătoria Postului – nostalgia Raiului

Șase sunt săptămânile Postului, la care se va mai adăuga una deosebită – cea a Sfintelor Pătimiri – care ne va și deschide calea spre Înviere. Primele trei săptămâni, marcate de trei duminici, au o tematică teologică – dogmatică. Prima duminică, cea în care ne aflăm astăzi este cea a Ortodoxiei – dreapta ei mărturisire și trăire. Aceasta se prelungește în cea de a doua, care este dedicată Sfântului Grigorie Palama, o adevărată a doua Duminică a Ortodoxiei, căci dacă în prima duminică am prăznuit icoana și cinstirea ei, în a doua duminică amintim (și cinstim) lumina din icoană – lumina harului care izvorăște din chipul lui Dumnezeu.

După acestea, va veni duminica centrală a postului, Duminica Crucii – cu care se deschide ușa Raiului pierdut. Așa cum lumina răsare tot timpul din întuneric, după Duminica Ortodoxiei (a Icoanei) și Duminica Luminii (a Harului), ajungem la poalele Duminicii care este a Crucii, precum după Schimbarea la Față a Mântuitorului, la patruzeci de zile a urmat Răstignirea – din care va izvorî nouă și mântuirea.

În a doua parte a Postului, urmează alte două duminici, ale ascezei – Duminica Sfântului Ioan Scărarul (chipul bărbatului cuvios) și ale Cuvioasei Maria Egipteanca (chipul pocăinței desăvârșite care ne ridică spre culmile sfințeniei). După aceasta, vom intra în Duminica Floriilor (Intrarea Domnului în Ierusalim) – o preînchipuire a Învierii, fiind în strictă legătură cu învierea lui Lazăr. Înainte de Învierea Domnului, are loc, mai întâi, învierea omului. Paștele Omului care duce spre Paștele Domnului, se arată a fi popasul duhovnicesc al unei noi biruințe, de data aceasta cea asupra morții. Postul ni se deschide, prin urmare, cu un prim popas al biruinței în credință și se termină cu un ultim popas care este o biruință a vieții.

Întăriți fiind în aceste taine, vom avea puterea să mai parcurgem încă o săptămână de împreună pătimire – o săptămână în care nu vom mai posti pentru noi, vom posti pentru și alături de Domnul – o săptămână în care cele ale noastre sunt puse într-o mare paranteză, ca să facem loc Celui care ne va duce, prin pătimirea cea de bună voie, de la moarte la viață și de pe pământ la cer.

E anevoioasă calea și e lungă lupta, care ne va trece prin credință la asceză, adumbriți de puterea Crucii, mergând spre biruința asupra morții, ca să gustăm din Viața cea adevărată – dar nu vom fi singuri în această călătorie tainică – ci însoțiți de puterea harului, de Canonul Sfântului Andrei Criteanul (acest imn înălțător al pocăinței care rezidește pe om din interior), de slujirea Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite (la ceas de seară, când și Domnul îl căuta în răcoarea serii pe Adam), de Denii (acele Utrenii săvârșite la vreme de seară, ca să arate că din amurgul căderii răsare și ispășirea prin pocăință), de ajunare și de post, dar mai cu seamă de merindele cele duhovnicești, lăsate nouă prin scrierile părinților de Dumnezeu binecuvântați.

„Moise și Aaron, între preoții Lui și Samuel între cei ce cheamă numele Lui” (Ps. 98, 6)

Până în secolul al XI-lea (când s-a generalizat practica), duminica în care ne aflăm astăzi, era dedicată prorocilor Moise, Aaron, David și Samuel, de unde și pasajul din evanghelia de la Ioan care ne vorbește despre întâlnirea lui Nathanael (tainicul mire din Cana Galileii) cu Mântuitorul Hristos, Cel vestit de Moise și de proroci – „am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege și proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret” (In. 1, 45).

Evanghelia, ale cărei taine vom încerca să le pătrundem, este una a întâlnirii omului cu Dumnezeu – o întâlnire de neratat, una care va schimba, nu doar inima lui Nathanael și a lui Filip, care-l cheamă dintru început, dar și a tuturor celor care l-au urmat pe Domnul la apostolat.

Înainte de a părăsi Iudeea, unde primește botezul, pentru a ajunge în Galileea neamurilor, unde va vesti evanghelia, Hristos este urmat de ucenicii Sfântului Ioan Înaintemergătorul, care îi și îndeamnă să o facă – „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (In. 1, 29). Un șir de întâlniri surprinzătoare, ce ne sunt puse în față și de evangheliștii sinoptici, dar și de Apostolul Ioan, va arăta începutul lucrării de mântuire a neamului omenesc.

Domnul îl întâlnește, mai întâi, pe Filip, spunându-i: „urmează-Mă, iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei și a lui Petru” (In. 1, 43-44) – cei care au fost mai întâi chemați de Hristos. Filip este cal care îl întâlnește pe Nathanael, și el ucenic al Sfântului Ioan Prorocul, fiind un evreu credincios și cunoscător al Legii, îi vorbește într-o limbă scripturistică (In. 1, 45), care nu putea decât să-i atingă cu adevărat inima. Iudeii știau că Mesia trebuia să se nască în Betleemul Iudeii, fiind fiu al lui David regele – de unde și dezamăgirea celui care va deveni apostol, la auzul că, Cel chemat este din Nazaret.

„Filip i-a zis: Vino și vezi” – acesta va deveni cel mai puternic argument în propovăduirea credinței, nu cuvântul este cel care se arată biruitor, ci a vedea și a trăi devine argumentul ultim care schimbă inimile cele însetate de adevăr.

 

„Rabi, Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Tu ești regele lui Israel” (In. 1, 49)

Întâlnirea lui Hristos cu Nathanael este unică, puternică și frumoasă. Domnul nu-i lasă timp de întrebări, știind că nu poate veni la El, merge El dintru început către Nathanael și îi face o descoperire sufletească: „iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleșug” (In. 1, 47). La acestea, Hristos mai face și o minune, descoperindu-i ceva din copilăria celui care își va schimba inima pentru totdeauna – „Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin” (In. 1, 48).

Exegeții au văzut în această tainică descoperire faptul că Filip a fost ascuns sub un smochin de către maica sa, copil fiind, ca să nu fie ucis împreună cu cei paisprezece mii de prunci care și-au dat viața pentru Hristos. Cel care nu și-a dat viața, cu treizeci de ani în urmă, își va dărui deplin inima astăzi – aici e ascunsă taina evangheliei cu care călătorim.

 

Pocăința – tainica convertire 

Mai este și un alt înțeles adâncit în har în revelația făcută de către Hristos. Smochinul reprezintă Legea cea veche, este de asemenea, după unii părinți, și pomul cunoașterii binelui și a răului – având fructe dulci, siropoase, lipicioase și atrăgătoare, de unde și treptele păcatului și ale căderii. Te-am văzut când erai sub smochin, nu înseamnă decât a fi sub umbra Legii care robește, lege care a fost dată de Dumnezeu doar ca să pregătească venirea lui Hristos.

Nathanael trăiește o pocăință (o schimbare de direcție – o convertire) și rostește una dintre cele mai frumoase mărturisiri nou-testamentare despre Hristos: „Rabi, Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Tu ești regele lui Israel” (In. 1, 49).

Este o mărturisire minunată, adâncă, dogmatică (ca și duminica în care ne aflăm) – o mărturisire a lui Hristos celui viu. Nathanael era un israelit în care nu era vicleșug – onest, integru, dintr-o bucată, fără prejudecăți. De îndată ce Domnul i-a făcut o adâncă descoperire  (care de altfel, avea valoare doar pentru el – Domnul știe inima fiecăruia) s-a schimbat pe loc, inima lui s-a deschis și a mărturisit pe Hristos.

Domnul mai adaugă o descoperire, pe lângă mărturisirea lui Nathanael (cea făcută mult înainte de mărturisirea lui Petru) – „adevărat, adevărat zic vouă, de acum veți vedea cerul deschizându-se și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și coborându-se peste Fiul Omului” – vom înțelege că Cel care s-a pogorât pentru a asuma firea omenească, El, Fiul Omului, nu este altcineva decât Fiul lui Dumnezeu întrupat, Dumnezeu adevărat, care vine să ne dăruiască viață.

 

Convingerea și Învingerea

Chemarea la apostolat a primilor ucenici a fost semnul unei extraordinare puteri de convingere pe care a avut-o Mântuitorul Hristos. Însă nu forța a fost cea care a convins, ci harul, prin libertatea fiecărui om, care a devenit lucrătoare.

Libertatea este chipul lui Dumnezeu în inima omului, chip pe care Hristos nu-l va deforma sau schimonosi prin constrângeri forțate. Așa lucrează Dumnezeu cu noi până în ziua de astăzi. Domnul ne vorbește (prin sfinți), ne arată (prin exemplul vieții), ne descoperă (prin atingerea harului), dar nu se impune niciodată – așa cum nu s-a impus nici în fața lui Nathanael. Hristos are cheia de la ușa inimii noastre, dar doar cu acceptul nostru o poate deschide, niciodată forțând-o – „iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” (Apoc. 3, 20)

Cu cât constrângerea omului este mai mare în viață, cu atât convingerea dispare cu desăvârșire. Constrângerea învinge, dar nu convinge niciodată! Cu cât vom învăța să sărăcim în constrângeri inutile, ne vom îmbogăți în convingeri ale trăirii, ne învață Hristos.

 

Ortodoxie și Ortopraxie

Astăzi prăznuim triumful Ortodoxiei, care înseamnă mult mai multe și mai adânci lucruri, decât cele legate de credință, căci credința trebuie și trăită, nu doar mărturisită.

Ortodoxie înseamnă dreaptă credință, dar și dreaptă înțelegere, dreaptă opinie, dar și dreaptă slăvire, dreaptă trăire, dar și dreaptă cinstire, dreaptă reprezentare (iconografie), dar și dreaptă cântare (imnografie), dreaptă nevoință (asceză), dar și cel mai important lucru dintre toate – dreapta socoteală (discernământul – virtutea tuturor virtuților, cum au văzut-o părinții din pustia Egiptului).

Văzându-le și punându-le la inimă pe acestea, înțelegem că Ortodoxia este și dreapta vedere a lui Dumnezeu, care ne îndreaptă și propria noastră gândire și cugetare ca și ființe zidite după chipul Cel Sfânt a lui Dumnezeu; ne îndreaptă propria creștere duhovnicească și slăvire a Celui care ne-a dat viață; ne îndreaptă propria nevoință și pocăință, dar și asceză și rugăciune, credință și trăire autentică.

Așa vom înțelege cuvintele Părintelui Rafail Noica care spunea că „Ortodoxia nu este altceva decât firescul”-  (sau firea) Omului, – așa cum ni s-a făcut cunoscut nouă prin Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.

 

Raiul Bisericii – Raiul Postului

Astăzi ne tresaltă inima, căci purtăm pecețile Ortodoxiei în inimile noastre, dar să nu uităm că nimeni, cu adevărat, nu este ortodox dacă nu postește, dacă nu se roagă, dacă nu se nevoiește, pentru ca, chipurile noastre să fie asemenea chipului Domnului Hristos și a Maicii Domnului.

Suntem în căutarea luminii celei nezidite a lui Dumnezeu și pe fața fiecăruia dintre noi (re)apare, prin pocăință, icoana după care ne-a creat Domnul, în grădina Raiului. Înțelegem însă că Raiul cel nou ni se deschide (doar) în Biserică – unde avem noul pom al vieții, din care nu au apucat să guste Adam și Eva. În Biserică, ni se dezvăluie Domnul, în chipul Cuvântului Său, în chipul Trupului și a Sângelui Său, care aduc viață nouă – o rezidire, o nouă Facere.

Se încheie astăzi Duminica Ortodoxiei, dar să nu uităm că toate cele patruzeci de zile ale postului, dar și toată viața noastră, sunt trăirea cea adevărată a Ortodoxiei și dorința noastră adâncă, a tuturor, ca prin postire și rugăciune, prin asceză și pocăință, prin schimbarea vieții noastre, firea noastră să (re)dobândească Raiul cel pierdut cândva de Adam.

Să căutăm, deci, la acest prim popas duhovnicesc, să devenim icoane ale Domnului Hristos, precum și El este icoană a lui Dumnezeu Tatăl. Astăzi, fiecare dintre noi este chemat, mai cu seamă în acest post, să devină o icoană vie a Ortodoxiei „așa încât văzând faptele noastre cele bune, să slăvească pe Tatăl nostru Cel din ceruri” (Mt. 5, 16).

Primul popas ne-a arătat bucuria biruinței, să pornim din nou curajoși la cale, căci lungă este!

Ortodoxia a biruit, noi însă să învățăm să păstrăm această biruință vie, ca să nu fie luată niciodată de la noi!

† Atanasie de Bogdania