Duminica Înfricoșătoarei judecăți | Ziua Judecății înainte de Judecată

Duminica Înfricoșătoarei judecăți | Ziua Judecății înainte de Judecată

a Lăsatului sec de carne

Ev. Matei 25, 31-46

Astăzi pășim în a treia treaptă pregătitoare, către Sfântul și Marele Post, despărțindu-ne de anevoioasa călătorie duhovnicească a celor patruzeci de zile, doar o singură săptămână. Dacă în cele două săptămâni care s-au perindat, până acum, am învățat tainele smereniei și ale pocăinței, astăzi suntem cu adevărat chemați la școala milosteniei și a grijii față de aproapele.

Sfântul Grigorie Palama ne încredințează că, tocmai pentru a înțelege și a vedea cu adevărat chipul lui Dumnezeu, – Cel pe Care L-am cunoscut în dragostea Sa nemăsurată, când L-a întâmpinat pe fiul cel risipitor, – în bunătatea și milostivirea care sunt de necuprins, ni se arată astăzi și dreptatea Sa, care se ascunde tocmai în tâlcuirea evangheliei despre sfârșitul lumii acesteia.

Înfricoșătoarea Judecată, care ne este pusă în față, este ajungerea omenirii la vârsta maturității duhovnicești, – o pildă care face parte din „marea cuvântare eshatologică” (adică despre sfârșitul vremurilor). Trei capitole de căpătâi de la Matei, în care Mântuitorul Hristos vorbește despre sfârșitul Ierusalimului, al lumii și apoi despre Judecata de Apoi, pentru care suntem chemați cu toții să fim pregătiți, ne deschid calea în înțelegerea duhovnicească a duminicii în care ne aflăm.

Această duminică este, de altfel, unică în felul ei, căci facem pomenirea celei de a doua și Slăvitei veniri a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, un eveniment pe care îl așteptăm, dar care nu a venit încă, eveniment pomenit și la anamneza Liturghiei – comemorăm ceva ce nu s-a întâmplat, dar va veni cu siguranță!

Trei pilde ale Împărăției

În a treia duminică a Triodului, capitolul al 25-lea de la Matei, ne pune în față trei pilde despre Împărăția Cerurilor. Prima este pilda celor zece fecioare, care sunt în așteptarea Mirelui Hristos, cinci dintre ele, înțelepte, și-au umplut candelele lor cu untdelemnul faptelor celor bune (a milosteniei), iar celelalte cinci au contat doar pe feciorie, neavând nici o (altă) virtute, s-au arătat a fi nebune.

A doua pildă este cea a talanților, care ne vorbește despre un „om care, plecând departe, și-a chemat slugile și le-a dat pe mână avuția sa” (Mt. 25, 14). La sfârșit, stăpânul se întoarce și cere socoteală de la fiecare dintre cei căruia i-a încredințat darurile, însă rămâne întristat de cel care a îngropat talantul (harul cel lucrător a lui Dumnezeu). Concluzia este, pe cât de dureroasă, pe atât de actuală: „căci tot celui ce are i se va da și-i va prisosi, iar de la cel ce n-are și ce are i se va lua” (Mt. 25, 29).

A treia și ultima pildă eshatologică este pilda judecății de apoi, a despărțirii oilor de capre: Fiul Omului vine întru slava Lui, cu sfinții săi îngeri, spre a judeca toate neamurile, toate etniile, toate popoarele lumii acesteia, care se vor aduna înaintea Mântuitorului. Acesta este momentul în care se despart apele, clipa în care Dumnezeu îi va despărți pe unii de alții după șase criterii, toate ascunse în taina milostivirii.

Șase criterii, puse în fața tuturor, ne descoperă ziua a șasea a creației – care este ziua omului, – pentru a putea trece la ziua șaptea, ziua Domnului, care ne va descoperi și ziua eonului, cea a Judecății. Principiul ultim rămânând că, toate câte le facem aici, pentru Domnul le facem.

 

„Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale” (Mt. 25, 31)

Prima venire a Mântuitorului Hristos a fost într-o tăcere și o smerenie desăvârșită, într-o lume care-L primește cu ostilitate și ură, – Domnul nu dorește să se impună, asumă firea cea căzută, cu toate neputințele și neașezările ei – Se golește de slava pe care o are de la Tatăl (Sf. Vasile cel Mare), ca să asume pe deplin firea omenească, pentru a o aduce în sânul Sfintei Treimi, de unde nimeni nu o va despărți în veac.

La sfârșitul vremurilor (a timpului lumii acesteia), evanghelia ne spune că va avea loc cea de-a doua venire a Domnului, de data aceasta într-o slavă necuprinsă, pentru a cerceta dacă omenirea a adus roade și poate intra la nunta bucuriei (la care a fost chemată dintru început) pentru a moșteni împărăția cea pregătită de la întemeierea lumii.

„Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile și-i va despărți pe unii de alții, precum desparte păstorul oile de capre” (Mt. 25, 32)

Mântuitorul pune în față analogia cu păstorii din Galileea și din Iudeea, care aveau o familiaritate și o dibăcie deosebită cu păstoritul – aceștia aveau și oi și capre, care pășteau în timpul zilei împreună (e vorba de veacul lumii în care suntem), iar seara (la amurgul soarelui, când și Domnul l-a cercetat pe Adam în Rai, la sfârșitul vremii), când se întorceau la locul de popas, se despărțeau. De aici pornește și analogia pe care o sugerează Mântuitorul, cu Împăratul care va despărți la vremea judecății, pe cei drepți și binecuvântați, de cei nemilostivi, care se arată a fi blestemați.

 

„Și va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga” (Mt. 25, 33)

Dumnezeu Tatăl îi încredințează toată judecata Fiului Său Cel iubit, pentru că a primit să moară pentru mântuirea neamului omenesc și e Cel Care a gustat din firea cea căzută pentru a o ridica din nou spre viața cea veșnică.

Oile cele binecuvântate, care sunt puse de-a dreapta Împăratului, sunt cele care l-au purtat (și urmat) pe Mielul Hristos – aducând rod din plinirea poruncilor de viață dătătoare.

Caprele cele nemilostive, care sunt puse de-a stânga, sunt cele neascultătoare (de poruncile dumnezeiești), încăpățânate (potrivnice fiind în calea Domnului) și sterile (din punct de vedere duhovnicesc, neaducând roade). Există o incompatibilitate de nedescris între oi și capre, precum între virtute și păcat, între cele cerești și cele dumnezeiești.

Domnul este Cel Care va pune oile binecuvântate de‑a dreapta Sa, acolo unde Tatăl Său Însuși L‑a așezat, pentru că cei ce‑L cinstesc pe Hristos, îl cinstesc și pe Tatăl, fiind iubiții Tatălui. Caprele cele blestemate vor fi puse de‑a stânga, unde vor primi propria judecată din faptele care nu le-au săvârșit.

 

„Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Mt. 25, 34)

Ne este pusă în față o tainică descoperire, doar Împărăția este cea pregătită de la începutul lumii, nu și iadul. Dumnezeu a dorit dintru începuturi, cu mult înaintea de tragica cădere a omului, fericirea veșnică a celui căruia i-a dăruit chip și asemănare – unirea în taina dragostei și îndumnezeirea.

Singura predestinare a omului se arată a fi Împărăția lui Dumnezeu – „de la începutul lumii”. „Focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui” (Mt. 25, 41) – nu omului, este o rupere de la gândul cel dintru început al lui Dumnezeu, așa cum fiul cel risipitor s-a rupt de binecuvântarea Tatălui iubitor.

„Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; Gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine” (Mt. 25, 35-36).

Cele șase criterii ale judecății sunt cele șase criterii ale slujirii milostive care se revarsă în dragostea față de aproapele – grija față de cei care flămânzesc (după cuvântul lui Dumnezeu), față de cei ce însetează (de dreptate, dragoste și compătimire), față de cei străini (de răutățile lumii acesteia), față de cei goi (de har), față de cei bolnavi (sufletește) și față de cei întemnițați (în angoasa deznădejdii).

 

„Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Mt. 25, 40)

Frații mai mici, cu care se identifică Mântuitorul în textul de la Matei, nu face referință la o umanitate generică – o mântuire forțată și o ajutorare fără discernământ a tuturor celor care par a fi în condiții de nedepășit (de multe ori din proprie alegere). Capitolul XII pune în lumină „că oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela îmi este frate și soră și mamă” (Mt. 12, 50).

Exegeții care au tâlcuit acest pasaj ascuns în înțelesuri, au văzut adesea în frații aceștia mai mici pe toți cei care vestesc Evanghelia și sunt respinși, persecutați și marginalizați din pricina lui Hristos. Toți cei care urmând pe Domnul au ajuns să fie prigoniți și nedreptățiți, flămânzi și însetați, închiși în temnițe și loviți de boală, neajutorați și goliți de haina cea dintâi – aceștia sunt frații Mei, prea mici, cu care se identifică Hristos.

Taina cea mare este tocmai întâlnirea în și pentru Hristos cu frații Săi, care are loc în Biserică – în fața potirului euharistic – toată fapta cea bună fiind o faptă care ne unește în duh, gustând din același trup și sânge, care se dăruiește pentru viața lumii. De aici pornește și principiul slujirii sociale a bisericii – din fața Jertfei Mântuitorului.

Așa se explică și mirarea celor bineplăcuți Domnului – atunci drepții Îi vor răspunde, zicând: „Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit? Sau însetat și Ți-am dat să bei?” (Mt. 25, 37) – pornind de la Liturghie, slujirea aproapelui devine firescul trăirii, aproapele este una cu mine și de nedespărțit, până la urmă. Fără aproapele nu pot exista, el fiind rostul ființării mele, căci iubindu-L, învăț să-L iubesc pe Domnul.

„Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui” (Mt. 25, 41)

Cei ce se arată a fi blestemați nu sunt ai Domnului (spre deosebire de cei binecuvântați), nu sunt ai Tatălui – care este izvorul Vieții și al binelui, taina libertății fiind cea care înclină alegerea omului spre bine sau spre rău.

Gândul cel din veșnicie al lui Dumnezeu pentru zidirea Sa – îngerii și oamenii – a fost o asemănare întru toate, învăluiți fiind de dragostea care plinește rostul ființării, fiecare a fost chemat să răspundă iubirii care se va răstigni pe Cruce.

Focul cel veșnic nu este altul decât împietrirea inimii care nu a știut să primească focul iubirii dumnezeiești – aici descoperim un paradox, iubirea pe unii îi aduce la desăvârșire, iar în alții cu adevărat se stinge.

 

De la mila trupească la cea sufletească

Faptele milei trupești nu sunt mereu cele care prevalează, chiar dacă slujirea aproapelui de la acestea începe, contează însă, la fel de mult, faptele milei celei sufletești, pentru inimile cele flămânde și însetate după Hristos – „Vă voi da vouă nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci foamete de auzirea cuvântului lui Dumnezeu” (Amos 8, 11).

Foamea adevărată, prin urmare, nu este doar de cele trupești, căci „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt. 4, 4). Dar și foamea de dreptate este mai mare decât foamea de pâine, de unde sunt și fericiți „cei ce flămânzesc și însetează de dreptate” (Mt. 5, 6).

Foamea și setea sunt și după Trupul și Sângele Domnului, Care iartă păcatele și vindecă rănile cele nevindecate din adâncurile sufletelor noastre. Foamea și setea este și după adevăr, dar mai mult și după dragoste, care lipsește atât de des din inimile noastre.

Aici e ascunsă și taina, – să fim mai aproape de cei deznădăjduiți și împovărați, de cei întristați și descurajați, să învățăm să ascultăm durerea celui de nemângâiat (căci doar Domnul mai poate să-l mângâie), să învățăm să ne rugăm pentru cei care trăiesc, de aici deja, în iadul suferinței și a angoasei de nedepășit, să știm să aducem un zâmbet pe fețele posomorâte de atâta durere, să punem un strop de curaj și nădejde în sufletele istovite de putere, să aducem puțină lumină în inimile umbrite de întuneric, să-L împărțim pe Hristos, Cel din inimile noastre și cu aproapele, așa cum și El se împarte (și nu se desparte) în pâinea și vinul care sunt singurele care potolesc cu adevărat foamea și setea adâncurilor noastre.

Sfârșitul lumii – sfârșitul meu

Creștinismul, până la urmă, nu ne cheamă la împlinirea unei prosperități universale aici, pe acest pământ – la un socialism utopic, care a și eșuat (și de câte ori?!). Creștinismul ne pregătește de un sfârșit firesc, care va veni și vine pentru fiecare dintre noi în clipa morții (Fericitul Augustin). Sfârșitul Lumii este sfârșitul meu, iar la capăt, este taina judecății care este legată de taina aproapelui.

Dacă știm că vom muri (gândul la moarte fiind calea spre viață – Sf. Vasile cel Mare), învățăm că nu trebuie să ne aruncăm în brațele păcatului și ale lumii acesteia căzute, ci să ne aruncăm mai degrabă în brațele părintești ale lui Dumnezeu cel milostiv, pentru că este singurul care poate să dăruiască sufletelor noastre adevărata hrană și adevărata viață.

Poruncile Domnului sunt ușoare

De multe ori, aproapele lipsește din preajma omului, sau omului îi pot lipsi resursele materiale, atunci cea mai mare milostenie (sau milostenia prin excelență) devine cea duhovnicească, nevăzută și necunoscută. Aceasta presupune, nici mai mult, nici mai puțin, decât dăruirea propriei vieți, a propriei inimi. În ziua de astăzi, mai ales, cea mai mare milostenie este aceea de a sta lângă om și a-l asculta. Asta înseamnă a-i dedica aproapelui timp.

Sfântul Ioan Gură de Aur, în omiliile sale la Matei, ne spune atât de frumos și încurajator: „Uită-te ce ușoare porunci a dat Hristos! N-a spus, nu m-ați eliberat din temniță!, nu m-ați vindecat Nu! Ci a spus: Nu M-ați cercetat și: N-ați venit la Mine. Nici când le-a poruncit să-L hrănească pe când era flămând, porunca Lui n-a fost împovărătoare. Nu le cerea masă bogată și scumpă, ci atât cât era de trebuință, hrana cea de nevoie; și le-o cerea în haină de cerșetor. Deci, toate sunt în stare să-i pedepsească. Era puțin ce le cerea. O pâine. De plâns era cel ce cerea. Un sărac. Spre milă îi împingea firea celui ce cerea. Era om. (…) Mare era vrednicia Celui Ce primea milostenia. Dumnezeu o primea prin mâinile săracilor”.

A sta lângă un bolnav, lângă un necăjit, lângă un întristat și un împovărat, lângă un întemnițat (în rugăciune de mângâiere), lângă cel rămas singur și cât de mulți sunt în ziua de astăzi – este taina Mântuirii, – este taina în a-L vedea pe Hristos în aproapele nostru, în drum spre Înviere !

Duminica Lăsatului sec de carne

Duminica de astăzi este și cea în care renunțăm la carne până la sfârșitul postului. În săptămâna în care intrăm vom îmbrățișa și exercițiul ascezei, așa cum o fac monahii, zilele de miercuri și vineri fiind aliturgice. Din miercurea săptămânii lăsatului sec pentru Marele Post și până în miercurea din Săptămâna Sfintelor Pătimiri, vom împreună călători cu Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, care ne va îndruma pe calea dulcii pocăințe:

Doamne și Stăpânul vieții mele, Duhul trândăviei, al grijii de multe,

al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert, nu mi-l da mie.

 

Iar Duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei,

dăruiește-l mie, slugii Tale.

 

Așa, Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșelile mele

și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin.

 

Iubirea aproapelui poate schimba lumea (și sfârșitul ei)

Astăzi suntem în ziua judecății și cât de mult am nădăjdui să fie una milostivă? Câți dintre noi, cu adevărat, vor fi putut spune că au împlinit toate poruncile Domnului? Câți dintre noi pot merge curajoși înainte, știind că nu au greșit cu nimic?

Taina cea mare, care ne ajută să împlinim poruncile primite rămâne dragostea, această iubire a omului, pentru Dumnezeu și pentru semenii săi. A-L urma pe Hristos, oriunde merge, nu poate duce la moarte, tristețe și deznădejde. Aceasta pentru că Dumnezeu este nu doar opusul tuturor acestora, ci și singurul care are puterea în Cer și pe Pământ să le facă pe toate.

Domnul va putea transforma boala în sănătate, întunericul în lumină și moartea în viață – nouă nu ne rămâne decât să fim acolo, să fim prezenți, să fim lângă cei bolnavi, însetați, străini, întemnițați…  

E ziua judecății, dar și Domnul este cu noi – dacă eu îl iubesc pe aproapele meu, pot schimba lumea, pot schimba istoria întregii omeniri și sfârșitul ei. Dragostea doboară peretele deznădejdii și al angoasei, care au dus la pieirea atâtora și atâtora suflete (care se ofilesc și astăzi). Ea rescrie cu slove dumnezeiești, din nou, istoria lumii și scoate din iad sufletele care nu au cunoscut taina iubirii dumnezeiești. Spunea, cu glas blând, Cuviosul Dionisie de la Colciu – „noi monahii, ne rugăm toată ziua și așa golim iadul ca să umplem Raiul” – și de multe ori iadul începe chiar din suferința neînțeleasă a lumii acesteia.

Astăzi e ziua în care suntem chemați să golim iadul lumii acesteia pentru a umple Împărăția care începe din fața Potirului! Să îndrăznim să urmăm această cale, e singura care ne va izbăvi de judecată înainte de judecată!

† Atanasie de Bogdania