Selectează o Pagină

Loading

Duminica după Nașterea Domnului | Înfierea tuturor neamurilor pământului

a Sfinților Iosif Logodnicul, David Prorocul și Iacob, ruda Domnului

-Fuga în Egipt-

Ev. Matei 2, 13-23

Babilonul (magilor) și Egiptul (robiei)

Sfântul Ioan Gură de Aur, în magistrala sa tâlcuire la Evanghelia de la Matei, ne pune în față o exegeză minunată, înspre a descoperi tainele ascunse în această duminică de după Nașterea Domnului, când citim pasajul despre fuga în Egipt, dar și martiriul primilor mucenici, cei 14 000 de prunci:

De ce pruncul Hristos a fost trimis în Egipt? Textul face referire clară la acest lucru: trebuia să se împlinească ceea ce Dumnezeu a zis prin profet: Din Egipt am chemat pe Fiul Meu (Os. 11, 1). De aici înainte, putem vedea că nădejdea mântuirii este descoperită lumii întregi. Babilonul și Egiptul reprezintă lumea întreagă. Chiar dacă ele au fost înghițite de nelegiuire, Dumnezeu a făcut cunoscut faptul că dorea să le corecteze și să le schimbe. Dumnezeu a dorit ca întreaga lume să aștepte însutitele Sale daruri”.

Duminica de astăzi se arată a fi o duminică prin care lumea întreagă este înfiată, în chip tainic, de Cel Care vine să ne aducă nenumăratele Sale daruri. Babilonul – de unde veneau magii, dar și Egiptul – care l-a salvat pe Iosif cel frumos (chipul tainic al lui Hristos, din cartea Facerii) de la moarte, ridicând în acest pământ poporul lui Iacov – Israel, poporul iubit, poporul care, veacuri de-a rândul, va fi îmbrățișat lacrima așteptărilor cu nădejdea izbăvirii, astăzi cuprind harul.

Astăzi, se descoperă plinirea acelor așteptări, dar și a prorociilor, care arată lucrarea de mântuire la care a fost chemată omenirea, care și-a legat firul istoriei, pentru veacuri, de cel al robiei, din care va izvorî, până la capăt, izbăvirea.

„Din Egipt am chemat pe Fiul Meu” (Os. 11, 1)

Dacă în perioada Egiptului, celui vechi, păcatul se înmulțise atât de mult, după mai multe încercări îngăduite de Dumnezeu, înduioșat de credința poporului față de El, a trimis pe Fiul Său, Cel Unul Născut, în Egipt, ca să mântuiască tărâmul odinioară binecuvântat. A făcut Domnul acest lucru pentru că Egiptul, care a plătit pedeapsa răutății, în vremea lui Moise, să poată acum să-L primească pe Hristos – nădejdea tuturor marginilor pământului. Cât de mare a fost mila lui Dumnezeu Tatăl, arătată prin venirea Fiului Său Celui iubit!

„Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile” (Lc. 1, 48)

Cu adevărat, toate neamurile o fericesc pe cea care ni se descoperă Născătoare de Dumnezeu și mamă a Celui Care ia calea pribegiei din pruncie. Hristos, în călătoria exilului, este Cel Care o ocrotește neobosit pe Preasfânta Fecioară (și, prin ea, pe noi toți) în tainica călătorie (a vieții noastre). Pruncul este Cel Care sfințește și calea și lumea, și Israelul și Egiptul, și pe magi îi binecuvântează și pe păstori îi fericește și lumii mântuire dăruiește.

Această ocrotire se revarsă și peste noi toți, care am luat calea pribegiei, în lungul pelerinaj al vieții, așteptând la capăt să-L vedem Înviat pe Cel Care, astăzi, prunc fiind, ne arată fașa (giulgiurile) martiriului – și, oare, nu din sângele martirilor se va naște creștinismul, ne spunea Tertulian. Chipul Crucii, cu care a despicat Moise apele Mării Roșii, ni se descoperă a fi chip al viețuirii alături de Hristos – doar luând Crucea vom putea ieși din Egiptul patimilor și a căderilor noastre spre tărâmul făgăduinței, care este viața în har.

„Din gura pruncilor și a celor ce sug ai săvârșit laudă, pentru vrăjmașii Tăi, ca să amuțești pe vrăjmaș și pe răzbunător” (Ps. 8, 2)

Fuga în Egipt e legată și de prima dramă a martiriului, care deschide calea spre urmarea lui Hristos – această tragică răsturnare a valorilor, durerea Rahelei, devine calea bătătorită a celor care îl vor urma pe pruncul împărat. Îi vedem pe pruncii mărturisitori, care-și dăruiesc sângele Betleemului ceresc, chiar la mormântul Rahelei, mama lui Veniamin, din seminția căruia a răsărit Saul, primul rege al iudeilor, în cetatea Rama, de unde și acel – glas (care) s-a auzit în Rama, plângere și tânguire multă (Ieremia 31, 15), – cetate a regelui, dar și martiriului, a mărturisirii care va dăinui ca o profeție.

Această durere (de neînțeles atunci, la fel ca și astăzi), ne arată o preînchipuire a ceea ce va însemna creștinismul în lume – prigoană și mucenicie; durere și cruce; rugăciunea și har; adevăr și mântuire; smerenie și biruință; răbdare și bucurie; nădejde aducătoare de viață și, la capăt, învierea mult așteptată.

Cât de inspirat ne arată această taină Epistola către Diognet: „Sufletul locuiește în trup, dar nu este din trup, creștinii locuiesc în lume, dar nu sunt din lume. Sufletul nevăzut este închis în trupul văzut; şi creștinii sunt văzuți, pentru că sunt în lume, dar credința lor în Dumnezeu rămâne nevăzută. Trupul urăște sufletul şi-i poartă război, fără să-i fi făcut vreun rău, pentru că-l împiedică să se dedea plăcerilor; şi lumea urăște pe creștini, fără să-i fi făcut vreun rău, pentru că se împotrivesc plăcerilor ei. Sufletul iubește trupul, deși trupul urăște sufletul; sufletul iubește şi mădularele; şi creștinii iubesc pe dușmanii lor. Sufletul este închis în trup, dar el ține trupul; şi creștinii sunt închiși în lume, ca într-o închisoare, dar ei țin lumea. Sufletul nemuritor locuiește în cort muritor; şi creștinii locuiesc vremelnic în cele stricăcioase, dar așteaptă în ceruri nestricăciunea. Într-o atât de mare ceată i-a rânduit Dumnezeu, că nu le este îngăduit s-o părăsească”.

Doar în această perspectivă putem înțelege cuvântul de la Matei care zice: „nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeți-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă” (Mt. 10, 28). Miza cea mare a persecuțiilor de ieri, dar și de astăzi, nu stă atât ascunsă în moartea trupească, cât în moartea sufletească – care se face prin păcat, prin cădere și, mai ales, prin despărțirea (atât de dureroasă) a omului de Dumnezeu.

Oare nu spunea atât de inspirat Dostoievski că, dacă Dumnezeu nu există, înseamnă că totul este permis şi dacă totul este permis, înseamnă că suntem pierduți?

Hristos îmbrățișează întreaga omenire

Taina venirii în lume a lui Dumnezeu, de necuprins pentru înțelegerea omenească, ne descoperă și harul prin care Hristos îmbrățișează, în lucrarea de mântuire, întreaga omenire. Îmbrățișează cele trei mari seminții care răsar din Noe (prin cei trei fii ai săi), părintele noii lumi, care face legământ de pace cu Cel Care-i făgăduiește că nu o va mai pierde, până la sfârșit.

Noul Adam cuprinde, în sine, întreaga omenire, întreg Imperiul Roman cunoscut la acea vreme, care arată chipul universului care stă la judecată (o judecată a schimbării – metanoia) față către față cu Dumnezeu.

Ham – cel care a moștenit blestemul din partea tatălui său, Noe, fiind părinte al celor care au împânzit pământul Africii, se arată astăzi iertat și slobozit de durerea de veacuri, primind binecuvântarea pruncului Hristos, care sfințește Egiptul.

Semcel care moștenește binecuvântarea mult dorită a lui Noe, astăzi se bucură, căci din a lui seminție se trage, după trup, Hristos. Este rădăcina acelui neam care i-a adus pe lume pe semiți (toate popoarele Orientului), care sunt cuprinși în taina mântuirii.

Iafetcare a sălășluit în corturile lui Sem, astăzi tresaltă, căci toți câți au răsărit din coasta lui, au văzut astăzi izbăvirea. El, părintele iafetizilor (europenilor), a fost cuprins de fior să vadă creștinismul împânzind întreaga lume.

Astăzi, Orientul și Occidentul s-au îmbrățișat. Astăzi, răsăritul cu apusul l-au cunoscut pe Hristos. Astăzi, miazăzi și miazănoapte tresaltă de bucurie – Domnul a venit să asume tot omul! Nimeni nu mai este lăsat afară de la nunta cea tainică. Cămara bucuriei e deschisă, tot sufletul e chemat să vină.

„O mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un Lăstar din rădăcinile lui va da” (Is. 11, 1)

Vedem un Lăstar, descoperit lumii de Isaia prorocul, care răsare din Nazaret (acolo se va întoarce Maica Domnului în casa sa, unde va fi alături de Hristos până la vârsta de 30 de ani, când se va descoperi lumii), cuvânt tainic care arată, în aramaică, sfințeniaacelei mlădițe din tulpina lui Iesei, părintele lui David, regele.

Pruncul Hristos, această mlădiță sfântă, o dată întors din Egipt, urma să crească pentru a deveni acel Împărat Sfânt, acel Rege fără de păcat, Care va ispăși și va ridica toată durerea poporului iubit – Regele (neînțeles al iudeilor), Cel mult așteptat – Mesia, Izbăvitorul, plinirea tuturor prorociilor.

El, nazarineanul (ce se tâlcuiește floare după unii), nu va aduce jertfă (doar) viața curată și pletele netăiate, ale șuvițelor păcatelor neasumate de om (Num. 6), – ca nazireii vechiului testament – ci se va arăta pe Sine Însuși Jertfă de ispășire (pentru păcatele întregii omeniri), dându-Și propria viață ofrandă curată Tatălui ceresc. Pe Acesta Îl va găsi Sfântul Apostol Filip zicând profetic: „Am aflat pe Acela despre care au scris Moise în Lege și proroci, pe Iisus, Fiul lui Iosif din Nazaret” (In. 1, 45). Aici e și punctul nașterii unui Nou Legământ, aici se despart apele între cele trecute și de multe ori neînțelese, care le descoperă pe cele viitoare și mântuitoare.

„Iată, Domnul vine pe nor ușor și ajunge în Egipt” (Is. 19, 1)

Astăzi, Egiptul, cel care cândva a robit poporul israelit, sub Faraon, cel încăpățânat, îl primește pe pruncul Hristos – e și mesajul evangheliei. Domnul, care l-a condus pe Moise prin Marea Roșie, la arătarea primului Paști, trecere tainică din robie la libertate, o naștere din nou, se descoperă Egiptului de odinioară – El, Paștele cel veșnic, care vine să ne ridice, de data aceasta, de la moarte la viață, pentru a ne dărui veșnicia.

Un prunc înfășat care vine să schimbe lumea – El, dragostea întrupată, se arată a fi urât de lumea care nu-L primește (Irod, plin de răutate și invidie, caută să-l omoare, pe Cel care nu a greșit cu nimic – fiul acestui tiran, se va face părtaș la moartea Celui care a venit să ne izbăvească de moarte).

El, Cel prigonit și urât de unii, așteptat și iubit de alții – deja ne descoperă învierea. Cei ce căutau să-L omoare, orbiți de invidie și de cruzime, nu vor fi înțeles niciodată acea trecere – Pessah, din Egipt spre pământul făgăduinței. Astăzi, o vedem ca o răsturnare a căii, – din pământul plângerii (Rama – Betleem) spre Egiptul care va rodi ca un pom, cu roade multe, semințele creștinismului. De acolo vor fi răsărit părinții pustiei, de acolo vom învăța de la Avva Antonie că a muri sieși (aici) înseamnă deja a viețui cu Domnul (dincolo).

Hristos străbate, astăzi, nu doar Egiptul (deșertul arid al inimilor noastre), ci străbate, biruitor, moartea fiecăruia dintre noi – trecerea definitivă, ultima schimbare, ultima cale, metamorfoza la care suntem chemați să ajungem pentru a învia.

Astăzi, adevărata Viață vine către noi (cu chip blând și smerit, aducător de pace – și cât de mult avem nevoie de această pace!), să învățăm să mergem și noi către Hristos – unica și adevărata bunătate, care luminează întreaga lume și îi dăruiește un rost nou – Învierea!

† Atanasie de Bogdania

ro_RORO
Copy link