Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci | Taina Crucii care vindecă Omenirea

Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci | Taina Crucii care vindecă Omenirea

Luarea Crucii și urmarea lui Hristos

Ev. Marcu 8, 34-38; 9, 1

Cuviosul Sofronie de la Essex adâncește taina ascunsă în această duminică de căpătâi pentru orice creștin zicând: „Nu poți iubi fără a suferi. Cea mai mare durere este a iubi până la sfârșit. Hristos atâta a iubit, încât S-a dat unei morți cumplite. Tot astfel şi sfinții. Raiul şi iadul cer întotdeauna acest preț. Rugăciunea pentru lume este rodul unei suferințe cât se poate de adânci şi de vii.”

Crucea Domnului ni se arată a fi icoana supremă a iubirii răstignite a lui Dumnezeu pentru noi: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are: ca sufletul să și-l pună pentru prietenii săi” (In. 15, 13). De aceea, această duminică binecuvântată ne îndeamnă la asumarea Crucii, pentru a i ne închina, a o îmbrățișa lăuntric și pentru a pătrunde mai adânc taina ei, prin care ni se descoperă Iubirea cea desăvârșită – căci Dumnezeu „chip de rob luând, întru asemănare oamenilor făcându-Se, și la înfățișare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și moarte de cruce” (Filip. 2, 7-8).

„Şi chemând la Sine mulțimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” (Mc. 8, 34)

Fericitul Augustin aduce curaj celor care caută să împlinească cuvântul Domnului zicând: „cât de greu și de dureros pare aceasta! Domnul a cerut ca oricine vine la El să se lepede de sine. Dar ceea ce poruncește nu este nici greu, nici dureros când El Însuși ne ajută, în așa fel încât ceea ce ne cere să poată fi îndeplinit. Deoarece orice pare dificil în ceea ce este plăcut, dragostea îl face ușor.”

Fiecare durere omenească este o anticipare a morții – și câte dureri nu ne croiește oare calea spinoasă a vieții prin Cruce? Să nu uităm, însă, că înainte de moartea noastră a murit El Însuși, Domnul, pe Cruce. El, Singurul cu adevărat drept și nevinovat, Singurul fără de păcat, a primit răstignire și moarte, ca noi să gustăm cu adevărat din rodul vieții și să ne vindecăm de veninul păcatului.

Ca să luăm Crucea, ca să depășim durerea, ca să trecem peste toată suferința lumii, pornim de la rugăciune, care curge ca un izvor de apă lină din fiecare inimă strivită – și aceasta se arată a fi expresia unei negrăite iubiri față de Dumnezeu. Adăugându-i strop de postire, gândul cel bun, blândețea și bunătatea, iertarea și împăcarea, smerenia și iubirea jertfitoare, primim vindecare de toată rana nevindecată, de la Cel ce poartă suferințele noastre pe lemnul Crucii, noul Pom al Vieții.

Astăzi învățăm taina morții din care ne răsare viață

Astăzi, luarea Crucii ne arată direcția spre care călătorim în pelerinajul acestei vieți. Omul, pe toată perioada petrecerii în (și prin) lume, învață să moară păcatului, ca să învieze întru Hristos. Fără moarte, nu putem avea Înviere, căci din mormântul gol, din întunericul vieții noastre, răsare lumina vieții. Rostul vieții e să învățăm să murim (tainic) alături de Hristos, ca să gustăm din Învierea care ne așteaptă la sfârșitul acestei călătorii. Domnul este Cel Care schimbă în chip tainic, de fiecare dată, gustul amar al vieții noastre – amestecat cu moarte –, în gust înmiresmat de viață, acoperit de harul mereu înnoitor al Învierii.

Omul acestei lumi căzute, fie moare în afara lui Dumnezeu (și toți gustăm moarte) şi pe lângă Dumnezeu şi împotriva lui Dumnezeu şi a legii Lui şi a Evangheliei Lui şi atunci, moartea îl separă definitiv de Dumnezeu şi îl aruncă în întuneric, fie învață să moară împreună și alături de Dumnezeu, precum Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, Care ne dăruiește viață din viața Lui.

Durerea care înflorește har

Moartea Domnului răstignit, se face viață pentru noi şi Crucea Lui, pe care învățăm astăzi să o purtăm (și să o îmbrățișăm în chip tainic), înflorește și devine pom al vieții prin Înviere. Roadele acestei cruci devin roadele împărtășaniei prin care suntem renăscuți din nou. Aceste roade le avem în fiecare Sfântă Biserică, prin Sfânta Liturghie, care răsună în fața fiecărui Sfânt Altar, căci acolo se află pomul cel tainic al vieții – de acolo ne vin, din pâinea și vinul prefăcute în Trupul și Sângele Domnului, Celui Răstignit și Înviat, Viața cea nouă, care astăzi ni se descoperă.

Tot sufletul care știe să-și ia Crucea, este cel care a învățat arta detașării duhovnicești, arta luminării, arta desăvârșirii și arta duhovnicească a racordării la lumea de dincolo și nu numai la lumea aceasta văzută.

Astăzi, tot creștinul care învață să-și ia crucea (în fiecare zi și până la sfârșit) e chemat să învețe să privească lumea din afara ei, să nu se scufunde în lume, să nu se lase copleșit de grijile, de obsesiile și de patimile ei. 

Crucea Dragostei – Crucea biruinței

Domnul Hristos, Care este pacea noastră cea adevărată, întemeiază Împărăția Sa la poalele Crucii Sale. Din coasta Sa împunsă, ca mărturie a morții Sale pe Cruce, vor ieși apa și sângele, două taine – ca cele care preînchipuie intrarea și rămânerea în Împărăție (Botezul și Euharistia), care sunt ușa prin care se intră și se rămâne înăuntru, călăuză fiindu-ne Duhul Sfânt. 

Apa înseamnă Botezul, iar sângele – Euharistia, acestea devenind hrana poporului nou care a intrat în corabia și Împărăția Lui nepieritoare, Biserica Sa – care se naște pe Cruce, odată ce este împunsă Coasta Mântuitorului de către sutașul roman; și Se desăvârșește la Cincizecime, când Se pogoară Duhul Sfânt peste apostoli și ucenici.

În lumina dragostei, care se arată biruitoare, chiar dacă noi am răstignit-o fără milă, vâltoarea lumii se liniștește și apăsarea cotidiană se oprește, alergarea după cele din afară încetează și sufletul necăjit și împovărat gustă liniște și pace, pentru că Cel pe Care l-am petrecut la pătimirea Sa cea de bunăvoie, la răstignirea și moartea Sa pe Crucea biruinței, a înviat din mormânt dăruindu-ne viață veșnică.

Cel ce a purtat firea noastră omenească, plăsmuită dintru început prin taina dragostei, slobozind-o de păcatul cel cu gust de moarte, de suferință, de durere și de amarul necaz, o învie pentru a ne face părtași la curăția, odihna și viața Sa cea veșnică.

Hristos Domnul Se pogoară în cele mai de jos ale existenței noastre, în străfundul suferinței și a angoasei noastre (adesea de nedepășit), spre a ne curăți de întinăciunea păcatelor și pentru a aduce nădejde de iertare la tot sufletul descurajat și împovărat de durere, prin învierea Sa, dar nu înainte de a trece prin Taina Crucii.

Taina pocăinței ascunsă în Taina Crucii

De Cruce este legată ontologic pocăința, care înseamnă spovedanie, regret, reîntoarcere, curăție lăuntrică, inimă zdrobită și suflet înviat. Pocăința legată de Cruce înseamnă și a avea curajul de a îmbrățișa taina suferinței în viață. A zâmbi greutăților și a purta durerile cu demnitate. Suntem chemați să învățăm cuvintele Sfântului Luca al Crimeii care spunea: „am iubit pătimirea, căci mult curăţeşte sufletul”. Cum reușești totuși să iubești Crucea? Să iubești pătimirea? – prin întâlnirea cu Hristos, în lumina Învierii: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat” (Gal. 3, 27). 

Omul care dorește să se pocăiască trebuie să învețe să îmbrățișeze propria Cruce, să accepte viața cu bune și cu rele, cu neîmpliniri, cu supărări, cu necazuri, cu suferințe și încercări. Doar prin Cruce vom putea să gustăm harul pocăinței. Cel care fuge de Cruce, fuge de binecuvântare, cel care o primește, devine la rândul său izvor de har înnoitor.

Prin taina pocăinței Domnul scoate ce este mai bun în noi, ca sa înflorească Raiul în inima noastră tocmai prin Cruce. Din iadul, pe care suntem foarte talentați a-l desăvârși în lumea aceasta, ne scoate Domnul, Care ne schimbă tainic inima și felul în care vedem lumea și mântuirea ei. Cel care dorește să devină Rai cuvântător, trebuie să învețe înainte de toate să stea la poalele Crucii – așa cum a stat Maica Domnului, până la sfârșit.

Viața noastră este o continuă luptă pentru a dobândi chipul Celui care ne-a dăruit viață și smerenia pe care a dus-o până la poalele Crucii. Smerenia împodobește sufletul nostru care este readus în Împărăția lui Dumnezeu. Aceasta se deschide prin cheia care are forma Crucii. Prin smerenie acceptăm Crucea noastră, prin smerenie o purtăm și tot prin smerenie ne arătăm dragostea adâncită în har pentru Domnul. 

Ce înseamnă a purta cu adevărat Crucea?

Ce înseamnă a purta cu adevărat Crucea, a ne însemna cu semnul Sfintei Cruci? Înseamnă a ne nega pe noi înșine, a ne pecetlui cu renunțarea la tot ce pare a fi al nostru, ca să fim afirmați tocmai de Dumnezeu și nu de altcineva. Punem de o parte tot ce este păcat în viața noastră, tot ce este răutate, cădere, neputință și viață pentru cele lumești. Negăm viața căzută, egoistă, lipsită de har, ca să o dobândim pe cea adevărată și veșnică, împodobită de taina Crucii. Ne tăgăduim pe noi înșine, ca să putem învia în și cu Hristos. Aceasta înseamnă a purta Crucea. 

Mântuirea sufletului este legată ontologic de Cruce. Crucea este cea care înlesnește drumul omului spre Împărăția lui Dumnezeu. Ea se aseamănă unui duhovnic iscusit, care binecuvântează adesea cu două mâini, de multe ori acestea fiind boala și necazul în viață. Prezența încercărilor și a neputințelor în viața omului arată tocmai prezența tainică lui Dumnezeu. Momentul asumării acestor binecuvântări este momentul în care omul se leapădă de sine și urmează lui Hristos. Prin Sfânta Cruce omul se împacă cu Dumnezeu și se naște la o nouă viață.

Astăzi Crucea Domnului înflorește şi devine pom al vieții prin înviere şi roadele Crucii acestui pom al vieții le avem în fiecare sfântă biserică, prin Sfânta Liturghie şi prin Sfântul Altar, căci acolo se află pomul vieții, în Sfântul Altar; de acolo ne vin, în chipul pâinii şi a vinului, prefăcute în Trupul răstignit şi Înviat, dar și în Sângele Domnului Hristos – viața cea nouă, pe care ne-o dăruiește Dumnezeu. 

Din pocăința mea înflorește Învierea 

Omul recunoscător, care mulțumește Domnului (chiar și pentru ce nu are) mai cu seamă pentru încercări și dureri, pentru Cruce, pentru necazuri, pentru boli și neputințe, deschide taina Împărăției. Recunoștința și pocăința vindecă trecutul și dau rost viitorului, prefac sărăcia (sufletească) în bunăstare, tristețea (inimii) în bucurie, tulburarea (gândurilor) în pace, întunericul (ființei celei mai adânci) în lumină, – iar lumina ne face să-L cunoaștem pe Dumnezeu și să gustăm din Viață!

Ce aș putea face eu ca să dobândesc mai mult har? Aș putea dezlega măcar un nod din frânghia ce leagă Crucea aproapelui și să-l leg de a mea – căci în Cruce este ascunsă o mare taină! Crucea este într-adevăr și suferință și durere. Dar, oare nu spun și Scriptura și Părinții că prin a săruta Crucea, îmbrățișând suferința și durerea ei, primim har peste har? Dacă eu nu știu să o îmbrățișez, nu-l pot ușura nicicum pe aproapele meu. 

Sufletele aflate sub povara suferinței de foarte mulți ani, dar care s-au încredințat întru toate Domnului de-a lungul vremii, fac imposibilul posibil! Aceasta este de fapt și definiția minunii! Ca urmare a dobândirii și creșterii dragostei și rugăciunii pentru aproapele lor, sufletul răvășit de păcat se vindecă!

Dacă învăț să spăl în șuvoiul lacrimilor mele durerea aproapelui meu și să-l iubesc (învață-mă Doamne să-l iubesc!), păcatul lui se șterge și sufletul lui devine mai alb decât zăpada. Durerea lui dispare și mângâierea Domnului îl cuprinde. Inima dobândește vindecare și iadul lui devine Rai – aici e taina Crucii.

Crucea durerii

Omul încercat (și școlit) de durere, cunoaște din experiență belșugul de har ce țâșnește din inima rănită de nedreptățile vieții și cele ale aproapelui. Aproapele să mă nedreptățească și eu totuși să-l iubesc – o Cruce! Dacă învăț să îmbrățișez nedreptatea aceasta dureroasă, să duc Crucea cu bucurie, să o iubesc chiar, așa grea cum este, primesc har peste har! Devin izvor de har vindecător, dătător de viață pentru cel de lângă mine. Oare poate fi bucurie mai mare decât a-l vedea pe cel ce mă ura odinioară schimbat de har, vindecat, îmbrățișându-mă și cerând iertare? Mai mult, luminat de acea lumină cu care Hristos îmbracă pe tot fiul risipitor ce se întoarce la iubirea Lui și a aproapelui?

Din situațiile imposibile doar Domnul ne poate scoate. Este cu totul inutil a căuta soluții lumești la probleme mai presus de lumea aceasta văzută – Crucea rămâne Cruce până la capăt! Soluțiile lumești nu fac altceva decât să adâncească despărțirile și să creeze alte nedreptăți. Ceea ce astăzi pare de netrecut, mâine cu siguranță va trece.

Ceea ce este astăzi despărțit, mâine va deveni unit. Ceea ce este astăzi durere, mâine va deveni bucurie. Ceea ce astăzi n-am putut, mâine vom putea împlini! Să nu deznădăjduim niciodată! Acolo, în adâncul durerii, învățăm taina adevăratei tămăduiri și atunci Crucea va putea izvorî harul care este mai dulce decât mierea. Cel ce simte durerea aproapelui ca pe propria-i durere este viu și trăiește, pentru că, cu adevărat iubește. Două Cruci care se îmbrățișează devin mult mai ușoare.

Astăzi ni se descoperă rostul Crucii

Astăzi ni se descoperă Crucea, care este noul pom al vieții, din care nu au apucat să mănânce Adam și Eva, dar din care putem gusta la fiecare Sfântă Liturghie, din Trupul și Sângele lui Hristos, Cel răstignit și Înviat.

Astăzi ni se descoperă Crucea, care este refacerea corabiei lui Noe, care ne duce la limanul vieții celei neînvolburate.

Astăzi ni se descoperă Crucea, din ramura neveștejită de măslin, din ciocul porumbelului, prin care lumea s-a împăcat din nou cu Dumnezeu.

Astăzi ni se descoperă Crucea, care este chipul lui Avraam care-și duce unicul său fiu spre junghiere, ca să înțelegem taina Mielului Hristos, Cel care junghiat fiind pentru noi toți, ne-a dăruit viață.

Astăzi ni se descoperă Crucea, chipul dumnezeiescului toiag al lui Iosif, căruia i s-a închinat bătrânul Iacov, arătând chipul sceptrului Împărăției celei veșnice, ca și noi închinându-ne Crucii de-viață-dătătoare să devenim fii ai Învierii.

Astăzi ni se descoperă Crucea, care este toiagul lui Moise, care a împărțit Marea Roșie în două, ca să slobozească din robie poporul cel iubit al lui Dumnezeu, iar noi, prin taina Crucii, de la moarte la viață să trecem.

Astăzi ni se descoperă Crucea, cea care a schimbat gustul amar al apei, îndulcind viața celor pribegi prin pustie, așa cum îndulcește și povara necazurilor noastre.

Astăzi ni se descoperă Crucea, care este înnoirea șarpelui celui de aramă, înălțat de Moise în pustie, ca toți cei ce privim la Cel de pe Ea, să ne vindecăm de veninul păcatelor noastre.

Astăzi ni se descoperă Crucea, care este semnul prin care au biruit fii lui Israel pe Amalec, ca și noi, precum Moise, însemnându-ne cu semnul vieții, să biruim păcatul, care a întinat inimile noastre.

Astăzi ni se descoperă Crucea, care este altarul Dumnezeului cel adevărat, Chivotul cel sfânt, care-L păstrează pe Cel Neîncăput.

Astăzi ni se descoperă Crucea, care a despărțit apele Iordanului, ca să treacă Chivotul Legii purtat de Israeliți în pământul făgăduinței, precum și nouă prin Cruce ni se deschid porțile Raiului celui Nou – Împărăția Cerurilor. 

Astăzi ni se descoperă Crucea, care este lâna cea plină de roua dimineții fără de apus, care așa cum a potolit setea lui Ghedeon, tot așa ne potolește setea noastră după Apa cea Vie – Hristos Domnul.

Astăzi ni se descoperă Crucea, chipul însemnat de Iona în pântecele chitului, care ni se face nouă mormânt, din care izvorăște Viața cea nouă și veșnică.

Astăzi ni se descoperă Crucea, care este lemnul binecuvântat a lui Elisei, pe care L-a aruncat în apele Iordanului, ca și noi, prin Crucea lui Hristos, să fim trași la liman din adâncul învolburat al necazurilor.

Astăzi ni se descoperă Crucea, care este toiagul purtat de Păstorul cel Bun, care a înfrunzit din sângele Lui pe Golgota.

Astăzi ni se descoperă Crucea, care este lumina înțelepciunii până la sfârșit, când se va arăta pe cer, la a doua venire a lui Hristos.

–

Astăzi, mai mult ca oricând, să întărim cuvintele Apostolului Pavel către Galateni, pecetluindu-le cu har în adâncul inimii noastre strigând:

„Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume!” (Gal. 6, 14).

† Atanasie de Bogdania