Duminica după Botezul Domnului | Pocăința – taina nașterii din nou
(Începutul propovăduirii Domnului)
Ev. Matei 4, 12-17
În călătoria noastră prin tainele Evangheliei, care ne descoperă viața cea veșnică, după ce l-am văzut pe Domnul născut în ieslea Betleemului și desăvârșit arătat, după cum ne spune Sfântul Sofronie al Ierusalimului, la Praznicul Teofaniei, astăzi, primim în sufletele noastre cuvântul cel de căpătâi, cu care Își începe Hristos propovăduirea – pocăința.
Cromațiu din Aquileia ne descoperă rostul acestei chemări, și anume, „ca prin această mărturisire de păcate, să ne arătăm a fi vrednici a ne apropia de împărăția cerurilor. Pentru că nimeni nu poate primi harul Tatălui Ceresc dacă nu a fost curățit de fiecare pată a păcatului prin mărturisirea pocăinței, prin darul botezului Domnului şi Mântuitorului nostru”.
Îndemnul la pocăință s-a auzit adeseori din gura prorocilor Vechiului Testament, fiind firul roșu care a legat soarta omului căzut de Dumnezeu, Care mereu i-a așteptat întoarcerea. Sfântul Ioan Botezătorul și Însuși Mântuitorul Hristos și-au început propovăduirea cu îndemnul: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția lui Dumnezeu!” (Mt. 4, 17), reluând chemarea atât de des întâlnită în Scriptură – cheia de împăcare cu destinul raiului pierdut.
Cel care a lucrat (în Vechiul Testament) și lucrează această pocăință (și în Legea cea Nouă a dragostei) – schimbarea noastră de mentalitate și de orientare, dinspre cele ale căderii înspre cele ale mântuirii – este Însuși Domnul, Care se pocăiește de răutățile noastre, luând asupra Sa păcatele lumii căzute, chemându-ne, de fiecare dată, cu glas tainic:
- „Pocăiți-vă şi vă întoarceți de la toate nelegiuirile voastre, ca necredința să nu vă fie piedică” (Iezechiel 18, 30)
- „Găsiți rugi de pocăință, întoarceți-vă către Domnul şi-I ziceți Lui: „Iartă-ne orice fărădelege, ca să ne bucurăm de milostivirea Ta şi să aducem, în loc de tauri, lauda buzelor noastre” (Osea 14, 3)
- „O, de v-ați întoarce si v-ați pocăi, ar rămâne de pe urma voastră o binecuvântare, un prinos şi o jertfă cu turnare pentru Domnul Dumnezeul vostru!” (Ioil 2, 14)
- „Atunci Dumnezeu a văzut faptele lor cele de pocăință, că s-au întors din căile lor cele rele. Şi i-a părut rău Domnului de prezicerile de rău pe care li le făcuse şi nu le-a împlinit” (Iona 3, 10)
- „Acum pocăiți-vă şi dați slavă Domnului Dumnezeului părinților noștri” (Ezdra 9, 8)
- „Pentru aceea, mă urgisesc eu pe mine însumi şi mă pocăiesc în praf şi în cenușă” (Iov 42, 6)
- „Tu, Doamne, după mulțimea bunătății Tale, ai făgăduit pocăință şi iertare celor ce ți-au greșit şi după mulțimea îndurărilor Tale ai hotărât pocăință păcătoșilor spre mântuire (Manase 1, 8)
- „Căci am urmat căile Domnului, Şi înaintea Dumnezeului meu m-am pocăit” (2 Regi 22, 22)
- „Ei s-au pocăit şi au mărturisit: Domnul Savaot ne-a răsplătit nouă după căile şi după faptele noastre, așa cum hotărâse să facă” (Zaharia 1, 6)
Metanoia – reorientarea minții, care duce la reorientarea vieții
Pocăința, în grecește metanoia (μετάνοια), desemnează o schimbare a gândirii și a vieții, care produce în plan teologic o convertire interioară, o adevărată transpunere spre har. Termenul sugerează, dintru început, ceea ce înțelegem prin pocăință – ispășirea păcatelor, dar și convertirea, adică reorientarea spre o nouă direcție, de data aceasta bună.
Pocăința este, în primul rând, întoarcerea de la păcat spre virtute și fapta bună, de la nelegiuire la paza poruncilor Domnului și la lucrarea binelui, care duce spre desăvârșire. Pentru pocăință este nevoie, mereu, de multă rugăciune. Rugăciunea și pocăința merg tot timpul împreună, fiind de nedespărțit. Pocăința presupune cel mai important demers lăuntric, către Dumnezeu, dându-I, mai întâi de toate, dreptate întru toate, doar astfel putând (re)găsi Calea (cea bună) și Adevărul.
Astfel, prin pocăință se dobândește vindecarea cea adevărată care ne schimbă din interior și ne smerește adânc. Pocăința ne descoperă smerenia autentică și ne slobozește din iadul deznădejdii care vine, cel mai des, din mândrie.
„Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi cei ce locuiați în latura umbrei morții, lumină va străluci peste voi” (Is. 9, 1)
Evanghelia cu care călătorim astăzi, ne vorbește și despre tainica Lumină, care vine în lumea căzută și umbrită de întunericul păcatului, ca să aducă har și binecuvântare – „și lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (In. 1, 5). Domnul își începe propovăduirea în ținuturile lui Zabulon și Neftali, mai exact în Capernaum – unde a și făcut cele mai multe minuni, pregătind calea pentru dobândirea Împărăției bine vestite spre mântuire.
Din Vechiul Testament cunoaștem că semințiile lui Zabulon şi Neftali au fost primele care au fost duse în robia babiloniană (2 Regi 17), ca mai apoi și locuitorii din Iudeea să fie loviți de aceeași cruntă soartă, pentru lipsa de pocăință – veșnica tragedie. Părinții Bisericii, și mai cu seamă Sfântul Ioan Gură de Aur, au văzut, în aceasta, pronia dumnezeiască, căci se cădea, așadar, ca toți cei loviți de mânia lui Dumnezeu, să fie acoperiți primii de milostivirea Lui. Cei care, odinioară, au fost conduși în robie din cauza căderilor, astăzi văd Lumina, – pe Hristos, Cel arătat lumii, fiind aduși cei dintâi la libertatea duhului – spre harul cel dumnezeiesc.
Astăzi se descoperă Lumina atât de mult așteptată de proroci, astăzi se bucură Isaia văzând Lumina veșnică (Isaia 60, 19) care a strălucit celor dintru întuneric – „Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric” (In. 12, 46).
Astăzi, Domnul ne descoperă că tot cel ce „face rele urăște Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească” (In. 3, 20).
Astăzi, Domnul ne descoperă taina adevărului căci „cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârșite” (In. 3, 21).
Astăzi, suntem chemați să avem Lumină, să credem în Lumină și să fim fii ai Luminii (In. 12, 36).
Harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos (In. 1, 17)
Taina cunoașterii harului, mișcat de dragoste, începe o dată cu propovăduirea Înaintemergătorului Domnului, care desparte apele celor două testamente și se arată a fi piatră unghiulară între Legea cea veche și chemarea Harului izbăvitor și eliberator.
Ioan Botezătorul, având îmbrăcămintea lui din păr de cămilă, ne arată, până la urmă, sălbăticia și asprimea vieții căzute, în care zăcea lumea pe care urma să vină să o slobozească Mântuitorul; el fiind cel care, purtând cingătoare de piele în jurul mijlocului, ne arată chemarea la supunerea celor trupești spre cele duhovnicești, prin întruparea lui Hristos.
Înaintemergătorul, Ilie cel (nou) arătat, pe care îl așteptau iudeii, ce mânca lăcuste și miere sălbatică, ne descoperă, prin aceasta, lipsa de consistență a vieții fără de credință, mierea sălbatică nefiind altceva decât dulceața la care ne chemă (mereu) Domnul, prin Har, ieșind din îngustimea cadrelor exterioare, ce căutau mântuirea (doar) prin Lege.
Împărăția lui Dumnezeu – binecuvântare, vindecare și restaurare
Împărăția, la care se face referință în îndemnul la pocăință al Sfântului Ioan și al Domnului Hristos, se arată a fi binecuvântare, vindecare și restaurare a vechiului om, într-o haină care se cere mereu înnoită prin pocăință. În acest sens, tot Domnul ne arată calea unde să căutăm Împărăția cea mult dorită, descoperindu-ne că ea se găsește înlăuntrul nostru (Lc. 17, 21).
Așadar, pocăința nu înseamnă altceva decât orientarea ființării noastre, cu toate puterile și calitățile ei, spre înlăuntru, acolo unde, prin Taina Sfântului Botez, Dumnezeu și-a întemeiat locaș sfânt, voind să facă din fiecare dintre noi biserică (templu al) Dumnezeului celui viu (2 Cor. 6, 16).
Doar cel ce și-a curățit inima, prin pocăință, poate primi harul Duhului Sfânt, învrednicindu-se de pacea și de blânda bucurie pe care o aduce acesta, arătându-Se nouă în chip de porumbel, așa cum odinioară, peste apele retrase ale potopului curățitor al păcatelor lumii, a zburat porumbelul trimis de Noe, purtând în ciocul lui ramura de măslin, semn al vieții înnoite și al împăcării lui Dumnezeu cu omul renăscut.
Pocăința, prin urmare, este cea care îl rezidește (restaurează tainic) pe om, cu adevărat și îl întoarce la chipul cel dintâi – al Mântuitorului Hristos. Împărăția lui Dumnezeu se arată a fi împărăția înfierii – lumina cea pierdută astăzi este văzută din nou în ochii adumbriți de har.
Sfânta Treime se arată în momentul zidirii și al rezidirii
Dacă sfatul cel ascuns în taină, al Sfintei Treimi, se descoperă la momentul zidirii omului, care va purta dorul dragostei în a sa inimă, iată că, și la momentul rezidirii prin har, la Bobotează, are loc Dumnezeiasca arătare.
Sfântul Grigorie Palama ne descoperă că, în Sfânta Scriptură, se spune că Domnul, în Treime arătat, a fost Cel Care a hotărât, dintru început, crearea omului: „să facem om după chipul și după asemănarea Noastră” (Fc. 1, 26). Dumnezeu Tatăl îl zidește pe om după chipul Cuvântului – Fiul cel mult iubit, Care se va întrupa, și îi dăruiește viață prin Duhul Sfânt – vedem Taina Treimii dezvăluite. Trebuia așadar, insistă Sfântul Grigorie Palama, ca Dumnezeul, în Treime arătat, să se descopere (din nou) și în momentul restaurării omului prin Taina Botezului.
Dă-mi mie haină luminoasă, Cel ce Te îmbraci cu lumina, ca și cu o haină
Este vorba de haina harului, pierdută de vechiul Adam și regăsită în Noul Adam – Hristos Domnul. Dacă Adam a pierdut haina harului dumnezeiesc prin neascultare, născută din mândrie, Mântuitorul vine să ne dea pildă de smerenie, El, Singurul cel fără-de-păcat, Fiul celui Preaînalt, se pogoară în cele mai de jos ale pământului, făcându-ni-se tuturor pildă de pocăință.
În această taină, Domnul se pocăiește – nu de ale Sale păcate -, ci de răutățile, căderile și, mai ales, neasumările noastre (cât de adânc a sesizat regele Manase acest lucru), pentru a ne îndemna și pe noi, păcătoși fiind, să ne pocăim pentru ale noastre păcate, dar și pentru păcatele înaintașilor noștri, care n-au avut parte de binecuvântarea de a auzi și a înțelege cuvântul Domnului.
Urmându-L pe Hristos, înțelegem că din pocăința noastră înfloresc crinii câmpului în inimile zdrobite ale lumii acesteia. Totul pornește de la propria noastră persoană. Omul recunoscător, care mulțumește Domnului (chiar și pentru ce nu are) mai cu seamă pentru încercări și dureri, pentru cruce, pentru necazuri, pentru încercări, deschide taina Împărăției.
Recunoștința și pocăința vindecă trecutul și dau rost viitorului, prefac sărăcia (sufletească) în bunăstare, tristețea (inimii) în bucurie, tulburarea (gândurilor) în pace, întunericul (ființei celei mai adânci) în lumină – iar lumina ne face să-L cunoaștem pe Domnul și să gustăm din Viață! Doar ce iubim – putem vindeca, ce iertăm – putem tămădui, ce pocăim (și aici e taina!) – putem mântui, iar ce îmbrăcăm în haina propriilor lacrimi – devine piatră de temelie pentru Rai, unde ne cheamă mereu Domnul.
Vremea vieții – vremea pocăinței
Dar cum vom putea birui cele ale trupului? Cum vom putea bine plăcea Domnului? Cum vom putea renunța la păcate, la neputințe, la vicii, la căderi? Cum ne vom putea sfinți viața? Cum vom putea sfinți timpul fără a-l irosi? Răspunsul ni-l dau Părinții Bisericii: vremea vieții este vremea pocăinței, vremea lucrării noastre, căci pocăința, ca avânt și întoarcere necontenită către Dumnezeu, nu are sfârșit în această lume. Viața se arată a fi o pocăință continuă, sau, mai bine zis, pocăința este lucrarea vieții noastre – „o scară pe care urcăm în locul de unde am căzut”, cum a văzut-o, atât de frumos, Sfântul Efrem Sirul.
Dacă ne vom aținti zilnic privirile minții și tânjirea inimii noastre către Dumnezeu și către cele veșnice, încet-încet vom vedea că, ceea ce este sortit morții, în sufletele și în trupurile noastre, va fi cuprins de Viață (2 Cor. 5, 4).
De fapt, lucrarea noastră de o viață trebuie să fie aceea de a-L lăsa pe Dumnezeu să grăiască întru inimile noastre și să lucreze întru noi, toate cele bineplăcute Lui și folositoare nouă și aproapelui nostru, spre mântuire. Sau, cum ne învață, atât de adânc, Sfântul Porfirie Kavsokalivitul: „nu-i nevoie, deci, să vă îngrijiți de spini. Nu vă lăsați prinși de urmărirea răului. Așa ne vrea Hristos, să nu ne îngrijim de patimi și de vrăjmașul… Nu ajungeți sfinți vânând răul. Lăsați răul. Să priviți către Hristos, iar El vă va mântui. Rugați-vă: Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă. Știe El cum să vă miluiască, în ce chip. Și, când vă umpleți de bine, nu vă mai întoarceți spre rău. Deveniți, prin harul lui Dumnezeu, buni. Unde să mai afle răul loc atunci? Se risipește!”
Dacă ai căzut, ridică-te, și dacă iarăși ai căzut, din nou ridică-te!
Strigăm în urma lui Hristos ca să ne miluiască, dar nu-I împlinim poruncile, a căror țintă este luminarea și vindecarea noastră, prin milostivire. Loviți de deznădejde și de chin, singura noastră scăpare, totuși, este numai pocăința și iertarea. Astăzi e ziua când suntem chemați să urmăm aceste cuvinte punându-le la inimă și lucrând la meșteșugul meșteșugurilor – pocăința.
Sfântul Isaac Sirul ne învață, în Cuvintele sale către singuratici: „Nimic nu e mai iubit de Dumnezeu și nici o cerere nu e mai repede auzită cum e rugăciunea prin care omul cere iertarea greșelilor și putere și ajutor pentru îndreptarea lor; ea împiedică ușor pedepsirea lor, chiar dacă e vorba de greșeli destul de grave” – de unde și înțelegem lucrarea de o viață pentru a dobândi pocăința.
Să nu uităm! Prin iertare și pocăință, fiecare inimă zdrobită poate deveni o inimă a Învierii, asemenea mormântului gol de pe Golgota — unde moartea a fost biruită pentru totdeauna! Din această biruință și din a noastră curată pocăință, izvorăsc comorile credinței noastre: lumina (chiar dacă trăim bâjbâind prin întuneric), nădejdea (fără așteptări iluzorii, fără amăgiri) și dragostea (chiar dacă lumea petrece în ură).
Să avem curaj să îmbrățișăm taina pocăinței. E singura care ne va duce spre Înviere!
† Atanasie de Bogdania