Duminica dinaintea Nașterii Domnului | Cartea neamului – Cartea Vieții | a Sfinților Părinți, după trup, ai Domnului – Genealogia Mântuitorului Hristos

Duminica dinaintea Nașterii Domnului | Cartea neamului – Cartea Vieții

a Sfinților Părinți, după trup, ai Domnului – Genealogia Mântuitorului Hristos

Ev. Matei 1, 1-25

-I-

O evanghelie de căpătâi ne este pusă astăzi în față, chiar înaintea marelui Praznic al Nașterii Domnului, după o dulce osteneală a postului, în așteptarea Celui Care vine să fie cu noi,  Emanuel – cum L-a văzut și prorocit Isaia –, Fiul lui Dumnezeu, care se face fiu al Fecioarei.

Adâncit în tâlcuiri, Cromațiu din Aquileia ne descoperă taina întrupării lui Hristos, care a fost ascunsă într-un șir de 42 de generații:

„Evangheliștii ne ajută să recunoaștem atât nașterea divină, cât și cea trupească a Domnului, pe care ei o descriu ca o dublă taină și o dublă cale. Într-adevăr, atât nașterea divină, cât și cea trupească a Domnului sunt de nedescris, dar cea din Tatăl depășește cu mult toate mijloacele de descriere și de minunare. Nașterea trupească a lui Iisus a fost în timp; nașterea Sa dumnezeiască a fost înaintea timpului. Una în veacul acesta, cealaltă înaintea veacurilor. Una dintr-o mamă fecioară, cealaltă din Dumnezeu Tatăl. Îngeri și oameni au stat ca martori ai nașterii fizice a Domnului, însă la nașterea Sa dumnezeiască nu a fost nici un martor, în afară de Tatăl și de Fiul. Dar deoarece Cuvântul nu putea fi văzut ca Dumnezeu în slava dumnezeirii Sale, El a luat trup vizibil pentru a demonstra divinitatea Sa invizibilă. A luat de la noi ceea ce este al nostru pentru a ne da cu generozitate ceea ce este al Său”.

Dumnezeu și om adevărat

Dintru început, trebuie evidențiat faptul că două sunt genealogiile relatate de evangheliști. Matei ne pune în față una crescătoare, care pleacă de la Avraam (părintele tuturor neamurilor), pentru a ajunge la Iosif, logodnicul Fecioarei, din care se va naște Hristos, iar Luca – una descrescătoare, care pleacă de la Hristos pentru a ajunge până la Adam, care se arată fiu al Dumnezeului celui adevărat.

Matei își începe genealogia în primul capitol al evangheliei sale, iar Luca o situează imediat după botezul primit de la Ioan la Iordan, pentru ca să fie mărturie despre faptul că, Cel Care vine în lume, este cu adevărat Fiu al Dumnezeului Celui Întrupat.

În ambele relatări ale genealogiei există câte un cuvânt cheie care marchează curgerea generațiilor, a acestor neamuri, care leagă șirul istoriei – un adevărat lait-motiv. La Matei, e vorba de cuvântul „a născut” (în sensul de a zămislit), iar la Luca de „Fiul lui” – căci doar așa, Cel Care devine Fiu al Omului, se descoperă pe sine Fiu al lui Dumnezeu. Matei a arătat împlinirea rostului poporului ales, și anume acela de a-l naște pe Mesia (adică pe Mântuitorul), Luca – care a scris pentru neamuri (păgâni), a arătat mai adâncit faptul că Dumnezeu este Cel Care se întrupează pentru a dăinui printre oameni, și mai mult decât atât, a le aduce în dar mântuirea. Aici e ascunsă tâlcuirea: Dumnezeu se face om, pentru ca omul să devină dumnezeu (Atanasie cel Mare).

La Matei se pune un accent deosebit pe descendența regală a Mântuitorului Hristos – din seminția lui David și din seminția lui Iuda – acel tron mesianic pe care Dumnezeu îl făgăduiește regelui iubit, prin prorocul Natan.

Matei a vrut să arate (iudeilor, pentru care a scris) că Hristos este cu adevărat Om (Mântuitorul, pe care îl așteptau de veacuri), fiu al lui David și rege adevărat (din rege adevărat), iar Luca a vrut să arate că este Fiu al lui Dumnezeu adevărat (din Dumnezeu adevărat) și, așadar, dumnezeirea întrupată. Mântuitorul Hristos se arată a fi amândouă: Dumnezeu adevărat și Om adevărat. El, – Dumnezeu, unul din Sfânta Treime, (astăzi) întrupat – se face pe pământ fiu al lui David și fiu al lui Avraam, aducând mântuire întregii omeniri.

42 de generații –  întreitul har pierdut și regăsit

Matei ne prezintă, în evanghelia sa, un prim șir de 14 generații, până la regele David, un al doilea șir care are (doar) 13 generații, la care se adaugă strămutarea în Babilon, care întregesc numărul la 14; și un al treilea șir, care este de 13 generații, la care se adaugă legătura de rudenie între Iosif logodnicul și Maica Domnului, care întregesc iarăși numărul la 14.

Primul șir de generații (neamuri) ascunde în sine harul chemării tainice a lui Dumnezeu, prin cele două chipuri mesianice, care poartă pecetea dumnezeirii și se arată a fi părinți ai lui Israel – Avraam și David. Legământul (împlinit cu adevărat doar în creștinătate) este dat lui Avraam, iar împărăția (cea a lumii acestea) se desăvârșește în David.

Al doilea șir de generații (neamuri) ascunde în sine încercarea dumnezeiască, pierderea primului har, neputința omului, ispitirea și căderea – de la gloria marelui Solomon, care își termină viața în neascultare de poruncile celui Preaînalt și până la robirea babiloniană –, strămutarea cea dureroasă, asemenea celei din Egipt, care pune capăt regatului pământesc al poporului mult încercat a lui Israel.

Al treilea șir de generații (neamuri) ascunde în sine ridicarea, pocăința, redobândirea harului prin smerenie – suferința de a fi mereu într-o ascunsă strivire și robie (exterioară), pentru ca să se zămislească acea piatră nestemată (interioară), într-un popor care nu-și va mai recăpăta libertatea și împărăția râvnită (aici), decât când va striga – bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului (Mt. 23, 39).

De 39 de ori, întâlnim cuvântul a născut în relatarea de la Matei, iar când șirul ajunge la Născătoarea de Dumnezeu, se împlinește cifra de 40, care arată și șirul zilelor de post care ne-au pregătit pentru marele Praznic al Nașterii Domnului.

Descoperirea lucrării dumnezeiești, cu fiecare generație în parte, s-a arătat tainic, pentru croirea căii spre întruparea Sa pământească. La sfârșitul celor 42 de generații, peste douăzeci de veacuri de așteptare, s-a arătat Lumina întrupată, – rod al răbdării și al pătimirii, al rugăciunii, dar și al suferinței adesea, ca să se zămislească acel mărgăritar fără de preț – Maica Domnului, Maria, care se arată fără de prihană, pentru a-L putea naște pe Singurul Cel fără de păcat.

Veacuri de asceză și adâncă răbdare, împletite cu rugăciune și încredere nestingherită în Dumnezeu, au fost necesare ca să lumineze și să curețe firea omenească de pecetea păcatului neascultării – a acelei rupturi, atât de dureroase, de Cel Care ne-a dăruit viață. Fără neclintita încredere că, Domnul își va îndeplini ascunsa făgăduință (dintru început), nimic nu s-ar fi putut întâmpla.

 

Hristos – Judecător, Împărat și Veșnicul Arhiereu

Avraam este părinte al multor neamuri (Fc. 18, 18) – din ele se va zămisli Hristos. În chip tainic, Domnul se arată Judecător prin prisma primelor 14 generații, relatate de Matei, Împărat prin descoperirea celui de-al doilea șir de 13 generații, și Arhiereu veșnic și adevărat, din relatarea celui de-al treilea șir de generații. El este Cel ce Este – Judecător, Împărat și Veșnicul Arhiereu, căruia i se vor și aduce darurile magilor – aur, tămâie și smirnă. Aur, pentru că este Împăratul fără de început și fără de sfârșit, temeiul a tot ce există; tămâie, pentru că este Arhiereul cel veșnic, și smirnă, pentru că Își va da viața pe Cruce pentru a mântui pe toți oamenii, prin judecata cea dreaptă (și totuși injustă – căci, Cel fără de păcat moare pentru păcatul cel nepocăit de om). Dreptatea Dumnezeiască se arată a fi cea care ridică toată nedreptatea neasumată de om.

Numele prezentate în relatarea de la Matei nu au ca scop să prezinte, neapărat, o ordine cronologică exactă, pe alocuri neînțeleasă, ci mai degrabă să arate legătura ontologică cu Avraam, cu David și cu exilul babilonian (har și plinătate, urmate de cădere și apoi de ridicare), după care se restaurează (iarăși) vocația mesianică a poporului iudeu – care trebuia să-L zămislească pe Hristos. Din inima acestui popor trebuia să se nască Mesia, fiind singurul neam care, în adâncul său, a păstrat dragostea dumnezeiască netrădată.

Ne putem pune întrebarea firească, ce vrea cu adevărat să ne spună Evanghelia după Matei prin această relatare – această așteptare a zeci de generații care au vărsat adesea lacrimi fără de sfârșit pentru venirea unui Mântuitor și a unui Împărat, Izbăvitor și Biruitor în toate – Cel Care vine (Maràna tha – Da, vin curând. Amin! Vino, Doamne Iisuse!) la sfârșitul așteptării, când parcă nimeni nu mai credea, și într-un chip neînțeles de lumea aceasta. Domnul – bogat fiind, pentru (noi) a sărăcit, ca (noi), cu sărăcia Lui să (ne) îmbogățim” (2 Cor. 8, 9) – acesta este mesajul ascuns în întruparea cea mai presus de fire.

 

Ascultarea și smerenia aducătoare de har

Două peceți, ale ascultării și smereniei celei bineplăcute, împletesc voința lui Dumnezeu cu cea a omului și încununează cu har șirul neamurilor, a acelor generații care (par)curg și au reușit să împletească acea țesătură tainică – firea omenească a Mântuitorului Hristos.

Prima dată ni se descoperă smerenia și ascultarea desăvârșită a lui Avraam – „Dumnezeu a încercat pe Avraam şi i-a zis: „Avraame, Avraame!”, iar el a răspuns: „Iată-mă!” (Fc. 22, 1). Acel iată-mă, care pune prima pecete duhovnicească, prin prisma durerii aducătoare de binecuvântare – „de vreme ce ai făcut aceasta și n-ai cruțat nici pe singurul tău fiu, pentru Mine, de aceea te voi binecuvânta cu binecuvântarea Mea” (Fc. 22, 16 – 17) – îl va arăta pe Dumnezeu mereu biruit de dragostea Sa – căci Tu ai iubit lumea Ta atât de mult, încât pe Unul-Născut Fiul Tău L-ai dat, ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viață veșnică (Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur).

La acestea se adaugă smerenia și ascultarea neatinsă a Maicii Domnului. Numele Maicii Domnului – „Maria” (Miryam), în aramaică, înseamnă „iubitoarea de lumină”. Cea care iubește lumina, ne descoperă adevărata Lumină care luminează tuturor. Dumnezeu se încredințează omenirii prin Maica Domnului, care stă la căpătâiul celor 42 de generații, căci Maica Domnului a adus, prin purtarea ei, pocăință pentru întreaga lume; iar lacrimile ei nu se opresc niciodată (de unde și izvorul nesecat de har izvorât din suferință), înduplecând inima lui Dumnezeu să mântuiască neamul omenesc.

Smerenia Maicii Domnului este nemăsurată pentru noi, de neînțeles și de necuprins. Ne întâlnim în chip vădit în primul capitol de la Luca cu această taina ascunsă a smereniei: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Lc. 1, 38) – mărturie care ascunde comoara trăirii creștine: să ne încredințăm întru totul voii lui Dumnezeu.

Pentru a putea răspunde iubirii nemăsurate a lui Dumnezeu, care cu nerăbdare a așteptat veacuri la rând ca să-l poată răscumpăra pe Adam cel vechi, trebuia să vină pe lume (înainte de toate) Maica Domnului (cea care reprezintă întreaga omenire asumată în chip tainic) ca să unească voința lui Dumnezeu cu voința omului. Pentru prima dată, inima lui Dumnezeu și inima omului au bătut împreună în inima Maicii Domnului.

Ascultarea neclintită a lui Avraam (Iată-mă, – sunt aici, mereu și întru toate în fața Ta) și cea fără de măsura a Maicii Domnului (Iată roaba Domnului – sunt aici, fie mie după cuvântul Tău mântuitor), sunt cele două virtuți, acel Da (de necuprins, spus lui Dumnezeu), care împletește șirul tainic al neamurilor care l-au zămislit pe Hristos, început prin Avraam și sfârșit prin Maica Domnului.

Acest mântuitor – Da, îmbrățișează toată durerea ascunsă în șirul generațiilor care au așteptat clipa răscumpărării. Fără el, nimic nu ar fi fost posibil, omul a trebuit să învețe să rostească acest Da adâncit în har, izvorât din durere și încercare, din așteptare, care parcă părea că nu se mai termină niciodată (oare va veni cu adevărat?!), din rugăciune, din lacrimi, din încercare, din nedreptate, din robie, din prigonire, din suferință, din sfințenie, din har adâncit – Da, Vino Doamne !

Suntem chemați și noi astăzi să ne hrănim din smerenia și ascultarea care dezleagă blestemul cel de veacuri căzut peste om, căci doar acestea pot, cu adevărat, aduce binecuvântare, stricând moartea care ne robea, dăruindu-ne viață veșnică!

-II-

 

Cel care ești din mamă fără tată şi din Tată fără mamă

„Fără tată, fără mamă, fără spiță de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârșit al vieții, ci, asemănat fiind Fiului lui Dumnezeu, el rămâne preot (arhiereu) pururea” – ne spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei (7, 3), ascunzând chipul Mântuitorului Hristos în cel al lui Melchisedec, regele (Ieru) Salemului. El, Cel făr’de-nceput, vine ca o floare, ca o mlădiță binecuvântată răsărită din rădăcina lui Iesei, care se întrupează din pururea Fecioara Maria – darul cel mai mare, al neamului omenesc făcut lui Dumnezeu. Acest dar, care s-a curățat de păcat și de durere, generații în șir, până când ajunge să întruchipeze, prin Hristos, toată firea noastră omenească. Acest dar de neprețuit, arătându-se a fi Maica Domnului – un potir atât de curat și de frumos, încât să-L poată primi pe Dumnezeu pentru veșnicie. De acum nimeni și nimic nu ne va mai putea despărți de Rai, de Dumnezeire și de veșnicie – firea omenească s-a împletit cu cea cerească, ca să descopere (din nou) taina Împărăției.

Cu acest potir purtător de Hristos și de mântuire, ne întâlnim la fiecare Dumnezeiască Liturghie. Acolo așteaptă tainic Domnul să se întrupeze (iarăși din noi, din om – și cu cât dor!) în fiecare suflet răvășit și ostenit care vine să se adape din cina vieții celei veșnice, la care suntem chemați cu toții.

„Ea va naște Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor” (Mt. 1, 21)

Îngerul îi descoperă lui Iosif taina întrupării. Domnul se va naște și va primi numele de Iisus Hristos. Iisus (Ιησούς în greacă) înseamnă – YHWH (Dumnezeu) cel care mântuiește, de unde și cuvântul preluat în română – Mântuitorul. Hristos (Χριστός în greacă) înseamnă – משיח (în ebraică, adică mașiach) – de unde vine și cuvântul Mesia, care înseamnă „uns”-ul (lui Dumnezeu). Cel Care se va naște din Fecioară este Iisus Hristos – Mântuitorul, Unsul lui Dumnezeu. Hristos (Mesia cel așteptat de veacuri) va veni să mântuiască poporul lui Dumnezeu, și prin el, toate popoarele lumii.

Prorocul Isaia (7, 14), citat în evanghelia de astăzi de la Matei, ne descoperă semnificația numelui Domnului, care se grăbește să vină în lume: „Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naște Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu” (Mt. 1, 23). Domnul este cu noi, așa cum a fost cu Avraam, așa cum a fost cu Isaac și cu Iacov (Fc. 28, 15) și va rămâne cu noi până la sfârșitul veacurilor (Mt. 28, 20).

Taina tainelor

 

Dumnezeu l-a zămislit pe om după chipul Cuvântului, după chipul lui Hristos – astăzi, omul îl zămislește tainic pe Dumnezeu, din chipul pierdut și regăsit, căzut și ridicat, din osteneala rugăciunii și a durerii, a suferinței și a răbdării – căci Dumnezeu, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfățișare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce (Fil. 2, 7 – 8). Crucea devine vindecarea tuturor răutăților, remediul pe care îl descoperă Domnul pentru iertarea păcatului celui de nedepășit.

Adam cade din Rai pentru neascultare și pierde acest mare privilegiu de a vedea chipul lui Dumnezeu, cu care grăia tainic în amurgul serii. Urmașii săi vor grăi cu Domnul (pe alocuri) și Domnul le va răspunde, dar, de la o vreme, nici glasul ziditor al dumnezeirii nu va mai răsuna în inima omului căzut. Astăzi, Dumnezeu se întrupează, ia chip de om – devine Fiul Omului, la plinirea vremii, – ca omul să poată, din nou, să vadă chipul lui Dumnezeu și să audă Cuvântul lui Dumnezeu și să se hrănească cu El – căci devine pentru noi cu adevărat viață. Suntem, din nou, în Rai! 

Părinții Bisericii ne spun că o taină mai mare decât întruparea Cuvântului nu a existat vreodată. Aceasta este taina universului, este taina tainelor. Această lucrare uimitoare este rod al întâlnirii dintre Dumnezeu și om, care se petrece în adâncul inimii unei Fecioare, întru totul preacurată – rod al rugăciunii, ea, purtătoare de lumină, care ne descoperă Lumina, care ni-L aduce pe lume pe Cel făr’de veci.

Venirea lui Hristos pe lume este și descoperirea a ceea ce am trăit duminica trecută – Domnul, împăratul veacurilor, ne cheamă la o masă a bucuriei. El vine în lume și ne întinde o cină a plinătății, un ospăț al întâlnirii tainice în casa pâinii – Betleemul sufletelor noastre, care se face chipul Bisericii, unde ni se descoperă Cuvântul întrupat. De data aceasta, cina e tainică și veșnică, nu mai este masa întinsă de Dumnezeu în pustie ca să hrănească poporul lui Israel cel istovit de puteri. La capătul drumului se arată răsplata – și cât de mult am așteptat-o, cât de mult am tânjit după ea?

Biserica este cu adevărat Betleemul în care se naște, de fiecare dată, în ieslea potirului euharistic, Pruncul aducător de viață, pentru a împlini acest dor arzător, de a fi la masa vieții cu omul pe care a venit să-L răscumpere. Dragostea mereu se arată biruitoare, dragostea (căci la început a fost iubirea) se întrupează în pâine și vin – și acestea devin ospățul împărătesc – ospăț al credinței, ospăț al vieții, al nădejdii, al nunții celei tainice, care nu se va sfârși niciodată.

Postul este spre sfârșite și suntem cu toții chemați la întâlnirea cu Păstorul cel bun, cu Pruncul care se naște în ieslea din Betleem, pentru a putea intra în peștera din sufletele şi inimile noastre, ale tuturor. Cum oare va putea intra Domnul în peștera aceasta decât (astăzi, mereu reînnoit și veșnic, fără de sfârșit) prin Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtășire, decât prin Liturghie – prin Trup și Sânge, aducătoare de viață?

O evanghelie a mărturisirii

Evanghelia genealogiei Mântuitorului, această carte a neamurilor de la Matei, care ni se descoperă în ultima duminică pregătitoare de marele Praznic al Nașterii, este (și) una a mărturisirii de credință a Celui Care se va întrupa din Fecioară. E o evanghelie care cu adevărat ne învață cum să răscumpărăm vremea (căci trebuie răscumpărată), cum să trecem de la cădere la ridicare, de la cele pământești la cele dumnezeiești, prin pocăință și, mai ales, prin smerenie, cum este să fii mereu acolo, prezent, când Domnul te cheamă (pe tine și pe mine!) – Domnul are nevoie (și) de noi.

Acele înșiruiri de nume de bărbați și de femei (sfinți, dar și oameni simpli, oameni cu har, dar și oameni cu căderi și neputințe), cu care am călătorit astăzi, ne-au arătat sfințenia, dar și păcatul,  virtutea, dar și căderea – însă acei oameni au știut să răspundă chemării (mereu actuale ale) lui Dumnezeu, indiferent unde au fost, în acea clipă tainică, au știut să aducă rod, să fie prezenți, să zică Da, să pătrundă în ascultarea dumnezeiască, să plinească ceea ce au fost chemați să facă – să intre în gândul și în taina lui Dumnezeu.

Astăzi, mai mult ca oricând, să cugetăm că fiecare dintre noi, purtători ai chipului lui Hristos-Dumnezeu și Om adevărat, suntem chemați să răscumpărăm vremea prin pocăință, să lucrăm împreună cu (și pentru) Domnul, ca să intrăm în taina mântuirii, care a pregătit-o Sfânta Treime, Izvorul vieții și al dragostei nemăsurate, Care pe toate le desăvârșește, chiar dintru început, înainte de veacuri – pentru fiecare dintre noi.

Hristos se naște, slăviți-L!

† Atanasie de Bogdania