Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci | Taina nașterii din apă și din Duh

Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci | Taina nașterii din apă și din Duh

Convorbirea lui Iisus cu Nicodim

Ev. Ioan 3, 13-17

Luna septembrie, luna facerii, conform unei vechi tradiții iudaice, este cea care deschide calea noului an bisericesc. Acesta începe cu praznicul Nașterii Maicii Domnului (8 septembrie), cea prin care se împlinește lucrarea mântuitoare a venirii în trup a Mântuitorului Hristos și este urmat de un alt mare praznic – Înălțarea Sfintei Cruci (14 septembrie), care ascunde taina mântuirii omului: taina învierii și a vieții celei veșnice.

Aceste două praznice sunt cele două axe, cele două puncte centrale şi de referință ale primei luni a anului bisericesc. După sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului (cu care am călătorit cinci zile), în această duminică ne pregătim deja pentru sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci. O duminică pregătitoare și alta de după prăznuire, sunt cele care îmbrățișează Taina Crucii, cu care vom călători până în 21 septembrie, când va fi și Odovania acestui mare praznic.

Taina Facerii celei noi – Taina Raiului cuvântător

Maica Domnului şi Mântuitorul Hristos sunt Cei care luminează în mijlocul acestei luni, care deschide noul an bisericesc, ca niște luceferi prea strălucitori. Septembrie este o lună a facerii, a începuturilor, așa precum luna august este o lună a încheierii şi a sfârșitului, a trecerii în lumea de dincolo, care este binecuvântată de un alt mare praznic – Adormirea Maicii Domnului.

Dumnezeu este Cel care face lumea în șase zile – în a șasea zi, după ce a făcut cerul, pământul şi toată podoaba lor, l-a făcut pe om, pe Adam şi pe cea care răsare din coasta lui, pe Eva, mama tuturor celor vii (Fc. 3, 20).

Prin cădere, însă, viața dăruită omului de către om devine moarte și de aceea toată taina Bisericii stă tocmai în dobândirea unui nou început, care să reîntoarcă lucrurile la început – o zidire din nou a lumii celei vechi. Pentru acest nou început trebuia să vină pe lume o nouă Evă, iar noua Evă se arată a fi Preacurata Fecioara Maria – ea este Raiul cel nou, Raiul cel cuvântător, de aceea este prăznuită și pe 8 septembrie, la sfârșitul facerii, care se arată a fi și un nou început.

Dumnezeu zidește lumea în șase zile, a șaptea zi este ziua cea binecuvântată, ziua de odihnă, ziua a opta fiind ziua Învierii, a unui nou început al lumii, a unei vieți noi, a unei lumi noi. Tot în a opta zi a anului, în a opta zi a lui septembrie, apare pe pământ, din două vlăstare binecuvântate, Ioachim şi Ana, Preacurata Fecioara Maria – Maica Vieții. Ea este făptura cea nouă, Eva cea nouă, cu care începe din nou (renaște) istoria lumii, prin care moartea se va răsturna și viața se va arăta biruitoare.

Fecioara Maria este noua grădină a Edenului, noul Rai, în care va apărea un nou Pom, pomul vieții celei adevărate, va apărea un nou Adam, iar acesta va fi Hristos Domnul. Noul Adam este Fiul Omului, Care se urcă la cer, pentru că a fost mai înainte în cer, pogorându-se din cer ca să ne tragă pe toți înapoi la cele înalte – El este Omul Cel adevărat – „și nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer” (In. 3, 13).

Maica Domnului şi Fiul ei, Fiul Omului, dar și Fiul cel veșnic al Tatălui, Hristos Domnul, arată chipul cel adevărat al omului, pe care Biserica ni-l pune astăzi în față, la început de an nou bisericesc, omul rezidit prin har, omul prin care ne vine viața cea veșnică.

Un alt lucru minunat ne descoperă această facere din nou, faptul că polii rezidirii se inversează – prima dată apare chipul Evei celei noi, Preacurata Fecioară, pentru că nu putea să apară omul dacă nu era grădina Raiului, nu putea să apară Dumnezeu pe pământ, în trup, ca să coboare Cerul în lume, dacă nu era acel om în stare să-L primească (și să-I dăruiască trup), iar apoi apare chipul lui Adam cel nou – Mântuitorul Hristos, Care se naște din Eva cea nouă.

Duminica în care ne aflăm va duce istoria nașterii omului mai departe, căci fiecare din noi va trebui să se mai nască o dată, de data aceasta nu din trup, ci din apă și din duh, fiind fii ai lui Dumnezeu cu adevărat.

Taina nașterii din apă și din duh

Evanghelia de astăzi ne descoperă dialogul, adâncit în har, între Hristos Domnul și Nicodim, învățătorul de lege iudeu. Domnul prorocește despre moartea și Învierea Sa, care descoperă Taina nașterii din nou la o altă viață, cea a harului, prin Sfântul Botez.

Taina botezului, descoperită astăzi de Însuși Hristos, ni se arată a fi o naștere din apă – care pe toate le curăță și le reface – și din Duh – adică din fire dumnezeiască. Este o refacere a lumii prin har, de data aceasta, printr-o naștere care ne duce la viața cea veșnică.

Dumnezeu ne înfiază în chip tainic, arătându-ne cetățeni ai Raiului și ne călăuzește toată viața prin Duhul Sfânt, care la botez se sălășluiește în inima omului, inimă ce devine după cuvântul patericului – stâlp de foc rugător. Din această clipă, se naște Împărăția Cerurilor înăuntrul celui care se unește, prin apa botezului, cu Hristos, Împărat și Dumnezeu adevărat.

Chipul Lui Hristos pe Cruce

În dialogul la ceas de veghe cu Nicodim, Domnul îi pune în față acea întâmplare din istoria poporului evreu consemnată în Cartea Numerii (a IV-a a lui Moise), despre iudeii care au fost pedepsiți de Dumnezeu în pustiu, pentru neascultare și cârtire. Evreii care tocmai au fost sloboziți din robia egipteană, se îndreptau spre Pământul Făgăduinței, însă cârteau mereu împotriva lui Moise, judecându-l. Judecata și nemulțumirea care o aveau se îndrepta și împotriva lui Dumnezeu, Care-i călăuzise în pustie și Care le trimitea în chip minunat hrană, mana cea cerească.

Ca să-i îndrepte pe iudei, Dumnezeu îi pedepsește prin șerpi veninoși, care pe mulți din popor, mușcându-i, i-au omorât. Moise, însă, aducând pocăință și rugăciune, îl îmblânzește pe Dumnezeu, Care le dă o șansă de tămăduire.

Aflăm prin urmare din evanghelie că, după cum a înălțat Moise șarpele de aramă în pustie ca să se vindece poporul (Num. 21, 8), tot așa se cuvenea să fie înălțat şi Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El (și se botează în numele Lui și se pecetluiește cu pecetea Duhului Sfânt) să aibă viața cea veșnică.

Vechiul Testament ne relatează că, pentru a se putea vedea șarpele de aramă, acesta trebuia să fie „înălțat”, ca tot poporul să-l privească și să se vindece de rănile (păcatului). Aceasta este o prorocie a chipului lui Hristos pe Cruce pe Care, privindu-L tot omul care crede în El, să dobândească vindecare. Șarpele este simbolul înțelepciunii. Arama cea „înfocată” ne amintește de focul iubirii lui Dumnezeu care aduce tămăduire inimilor noastre, rănite și zdrobite de „veninul” răutăților, a căderii și a păcatului.

Hristos este Înțelepciunea, Care ne descoperă iubirea cea nebună a lui Dumnezeu pentru om, primind moartea pe Cruce, El biruie moartea noastră a tuturor. El este Șarpele dumnezeiesc, remediul tainic și veșnic, împotriva vrăjmașului neamului omenesc (șarpele păcatului). Toiagul lui Moise, pe care a fost ridicat șarpele de aramă, este chipul Crucii, pre-închipuire a pomului cunoașterii binelui și a răului, sădit în mijlocul Raiului pierdut (și astăzi arătat din nou).

Tainic lucru înțelegem, că Omul a trebuit să primească a muri sieși, lepădându‑se de antinomiile acestei lumi, pentru a se uni cu Dumnezeu și a ajunge la pomul vieții – care rodește din Sângele și Trupul Domnului Hristos. Pentru a putea gusta din acest rod, în chip tainic, la fiecare Sfântă și Dumnezeiască Liturghie, omul trebuie să se unească, prin Botez, cu Cel care ni se descoperă a fi „Calea, Adevărul și Viața” (In. 14, 6).

Hristos este Șarpele Cel dumnezeiesc care își dă viața pentru noi, până la sfârșit. Înainte de a muri cu trupul, pe Cruce, El a murit lăuntric, a murit Sieși, singurul cu adevărat drept și nevinovat, singurul fără de păcat, a primit răstignire și moarte, ca noi să gustăm cu adevărat din rodul vieții.

Hristos primește de bună voie moartea pe Cruce și, astfel, vindecă întreaga omenire prin moartea Sa, înșelând pe vrăjmașul neamului omenesc, care credea că la poalele lemnului răstignirii totul s-a terminat. Șarpele (Hristos), ridicat pe toiagul lui Moise (taina Crucii), se arată a fi remediul care (re)aduce, din nou, viață neamului omenesc.

Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, deși port rănile păcatelor

Chipul preacurat al Fecioarei Maria ne arată chipul nostru cel adevărat, iar chipul Domnului nostru Iisus Hristos, ne arată că „Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (In. 3, 16). Omul, în loc să primească iubirea dumnezeiască cu iubire adâncă, o primește cu ură şi cu violență, trimițându-L pe Fiul dragostei Tatălui Ceresc la moarte pe Cruce.

Dumnezeu, deși știa din veci această taină ascunsă, totuși, Îl trimite pe Fiul Său Cel iubit în lume, pe Cel care este Mântuitorul lumii, ca noi, văzând crucea Lui şi moartea Lui cea zguduitoare, să ne întoarcem din nou la Dumnezeu și să ne schimbăm viețile. Duminica de astăzi este una în care suntem chemați cu toții să răspundem cu iubirea (care am ratat-o), iubirii Lui, să ne asemănăm chipului Preacuratei Maici şi chipului preacurat al Domnului Hristos, Cel răstignit de om pe Cruce, care devine taina mântuirii noastre.

De aceea, luna facerii este împodobită cu două mari praznice, cel al Nașterii Maicii Domnului şi cel al Înălțării Sfintei Cruci, în care vedem taina iubirii Tatălui față de Fiul şi iubirea dintre Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt, Care pe toate le plinește.

Dacă Adam şi Eva au primit acea viață care ne-a dus pe toți spre moarte veșnică prin cădere, în noua Evă, care este Fecioara Maria şi în noul Adam, care este Domnul Hristos, Cel întrupat, răstignit, înviat şi înălțat la Ceruri pentru noi şi a noastră mântuire, primim și gustăm cu adevărat din Înviere.

Ca să gustăm cu adevărat din Înviere, trebuie însă, înainte de toate, să ne mai naștem o dată, să trecem prin (și să gustăm din) moarte, ajungând la viață prin botez, ca să-L putem primi pe Cel care ni se dăruiește de fiecare dată în Sfânta Împărtășanie. Îl primim prin Sfintele Taine, prin cuvântul Evangheliei, prin cântările Bisericii, prin rugăciunile adâncite în har, pe Cel care este Viața cea adevărată, care este Viața care, deși se jertfește, deși moare, este o Viață din a cărei moarte țâșnește viața veșnică. Iar Iisus Hristos devine cu adevărat noul pom al vieții, iar Crucea devine cu adevărat, în inima vieții noastre creștinești, calea spre Împărăția lui Dumnezeu.

Crucea Suferinței

Crucea este șansa noastră, a oamenilor de astăzi, care umblăm cârtind și judecând, asemenea evreilor prin pustie, nădăjduind să ajungem în pământul făgăduinței – Împărăția Cerurilor. În călătoria noastră, fiecare dintre noi suntem mușcați, într-un fel sau altul, de șarpele suferinței. Nu există viață fără suferință, aceasta fiind însoțitoarea noastră tainică prin viață.

Dumnezeu este Cel care lucrează prin suferință în viața fiecărui om, asemenea meșterului care sculptează cu măiestrie, cu o daltă în mână, chipul rucodeliei sale. Suferința, prin urmare, se arată a fi (și) medicament, care vindecă rănile păcatelor în sufletele cuprinse de durere, dar căutătoare de mântuire.

Prin taina suferinței înțelegem că Hristos Domnul îl asumă deplin pe om, îl poartă pe om pe umerii Lui, așa cum și-a purtat Crucea fără cârtire, până la capăt. Omul, la rândul său, este chemat să fie purtător de Hristos (Hristofor) în viața și în însăși făptura lui, chiar dacă aceasta înseamnă și multă suferință – presărată este calea cu trandafirii harului, dar și spinii sunt cei care aduc durere.

Toți avem parte în viață, călătoria aceasta tainică spre Cer, de necazuri, de dureri, de suferințe, adesea presărate cu dezamăgiri, supărări, nedreptăți, dispreț și câte altele – toate atât de greu de dus, dar totuși de neevitat. Toate sunt dureroase, strivesc atât de mult, izvorăsc sânge, tocmai pentru că sunt o înfrângere a tot ceea ce înseamnă voia noastră în viață, o piedică pusă de-a curmezișul de către Hristos – voia Lui peste voia noastră, două căi puse una peste alta, care formează Crucea, iar aceasta ne duce la Mântuire.

Asumarea nașterii prin Cruce

Creștinul autentic este cel care își duce Crucea până la capăt, asumat, cu responsabilitate, ca să poată gusta și din harul Învierii. Nu poate exista Înviere fără Cruce! Orice creștin botezat se află între taina Crucii și a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, de aceea Sfânta și de viața dătătoare Cruce se pune mereu în centrul bisericii, ca noi creștinii să dăm mărturie că am înțeles pe deplin ce înseamnă, cu adevărat, atât taina jertfei, cât și taina dragostei și taina învierii.

Taina Crucii cu care începem a împreună călători astăzi, se arată a fi și chipul biruinței asupra suferinței (un paradox, căci îmbrățișând Crucea, îndulcim suferința care devine izvor de har), ea este punte între moarte și viață – nădejdea cea nestrămutată că există biruință asupra morții, trecerea de la pământ la Cer, izbăvirea și mântuirea noastră.

Crucea biruinței este și Crucea din care izvorăște taina Învierii Domnului Hristos. Această Cruce dătătoare de nădejde este Crucea cu care ne însemnăm zilnic, Crucea pe care o purtăm la piept, Crucea de pe schima monahilor, Crucea care se face cale și trecere tainică între moarte și viață, Crucea care ne încredințează că, dincolo de orice mușcătură vătămătoare a șarpelui, dincolo de nedreptate, suferință, durere și cădere, există și nădejde, lumină și, mai cu seamă, viață veșnică pentru fiecare dintre noi.

Astăzi, prin descoperirea tainei nașterii prin Cruce, începe vremea când Domnul vindecă cu adevărat ce este de nevindecat, iartă ce este de neiertat și adună ce este risipit în lumea aceasta. Vremea când Domnul aduce mângâiere acolo unde este nedreptate și pace acolo unde este tulburare; liniște sufletească acolo unde este neliniște și tămăduire inimilor din care, strop cu strop, izvorăște durerea care astăzi a fost biruită!

Să pătrundem mai adânc taina Crucii și să o îmbrățișăm,

căci Crucea este noul Pom al Vieții!

† Atanasie de Bogdania