Duminica dinaintea Botezul Domnului | Calea Domnului – Calea Pocăinței

Duminica dinaintea Botezul Domnului | Calea Domnului – Calea Pocăinței

Predica Sfântului Ioan Botezătorul

Ev. Marcu 1, 1-8

„Precum el însuși trupește a venit înaintea lui Hristos ca înaintemergător, tot astfel botezul său a fost o pregătire pentru Botezul Domnului” – ne spune Fericitul Ieronim despre taina duminicii în care călătorim astăzi, duminica dinaintea Botezului Domnului.

O duminică îmbrăcată în har, care ne așază pe făgașul pregătirii pentru taina cea mare a Botezului Domnului Iisus Hristos, Cel care se pocăiește de păcatele noastre, Cel care ne curăţeşte de toate fărădelegile noastre, Cel care ne aduce nemăsurată mângâiere, dăruindu-ne iertare și vindecare adâncă.

Astăzi suntem alături de cel care ni-l descoperă pe Hristos, Înaintemergătorul Ioan, care spune – „vine în urma mea Cel ce este mai puternic decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălțămintelor. Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt” (Mc. 1, 7).

Hristos este Cel care vine, El este Cel care a lucrat și lucrează pocăința și adevărata iertare în această lume trecătoare – schimbarea noastră de mentalitate și de orientare, dinspre ale căderii înspre cele ale mântuirii. Pocăința noastră neînsemnând altceva decât intrarea în pocăința Celui Care, fără de păcat fiind, se pocăiește de răutățile noastre, dăruindu-ne iertare și revărsând Harul Său cel curățitor și înnoitor asupra tuturor celor care se întorc spre o nouă viață.

Începutul Evangheliei

Evanghelia Mântuitorului Hristos este cartea revelației dumnezeiești, prin care Dumnezeu Tatăl ne descoperă marea taină a mântuirii, prin întruparea Fiului Său Cel mult iubit. Este firesc să ne așteptăm ca Evanghelia să înceapă cu momentul Bunei Vestiri și să se încheie cu Înălțarea la Cer a Domnului Hristos. Două dintre Evanghelii însă, își încep relatarea cu cel care a fost trimis înaintea lui Hristos, Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului – Ioan.

Evanghelia după Marcu începe cu prorocia de la Isaia (și Maleahi) despre Ioan Botezătorul, iar Evanghelia după Luca începe cu relatarea despre Dreptul Zaharia, tatăl Înaintemergătorului și descoperirea pe care o are acesta la Templul de la Ierusalim în timpul slujirii sale sacerdotale.

Deși Evanghelia după Ioan începe cu prologul teologic despre Cuvântul lui Dumnezeu, descoperind taina Treimii celei de o ființă și nedespărțite, deja de la versetul al șaselea se face referire la Sfântul Ioan Botezătorul. Acest lucru subliniază importanța Înaintemergătorului în planul mântuirii, în firul roșu al Scripturii, căci toți cei patru evangheliști menționează prorocia lui Isaia (și Maleahi) despre cel care vine să-l mărturisească pe Hristos.

Dacă adâncim și mai mult tâlcuirea, conștientizăm că însuși Evanghelia începe cu veacuri înainte de arătarea lui Hristos, când prorocul Isaia vestește venirea Mântuitorului și descoperă semnele prin care Dumnezeu Cel întrupat va fi cunoscut de către oameni. Isaia prorocește nu doar despre Emanuel Domnul, ci și despre Înaintemergătorul Său, cel care va pregăti calea Sa înaintea poporului celui iubit Israel.

Gătiți calea Domnului

„Glasul celui ce strigă în pustie: „Gătiți calea Domnului, drepte faceți cărările Lui”” (Mc. 1, 3) – este prorocia care ne este pusă astăzi în față. Marcu este cel care a preluat două profeții spuse în locuri diferite, în două timpuri diferite, de către doi proroci diferiți și le-a contopit într-una, pentru a descoperi taina venirii lui Dumnezeu într-o lume căzută, dar totuși nerăbdătoare de a descoperi mântuirea și pe Cel care o aduce.

„Glasul celui care strigă în pustie” este de la Isaia Prorocul (40, 3), care aduce în lumină această prorocie imediat după istorisirea despre izbăvirea lui Ezechiel de boala sa (Is. 38, 10-20). Aceasta este unită cu „Iată, trimit îngerul Meu să pregătească calea înaintea Mea”, de la Maleahi Prorocul (3, 1), care îl descoperă pe cel care a fost un înger în trup – Înaintemergătorul lui Hristos.

Duhul Sfânt a rânduit ca poporul lui Israel să fie învățat să recunoască momentul împlinirii prorociilor vechi testamentare, atunci când Ioan Botezătorul își va începe misiunea de vestire și de descoperire a celui Care Se arată a fi Hristos, Cel mult așteptat. În acest fel, Dumnezeu, în pedagogia Sa divină, i-a pregătit îndelung pe israeliți pentru marea taină a întrupării Fiului Său.

Planul lui Dumnezeu, stabilit încă de la facerea lumii, era ca omul să intre în comuniune desăvârșită cu El – taina dragostei celei fără de sfârșit, taina iubirii mai presus de orice iubire. Însă, după căderea lui Adam și a Evei, lumea a avut nevoie de o lungă pregătire pentru a trăi (și a gusta) din nou din această taină, iar această pregătire a culminat cu venirea Sfântului Ioan Botezătorul, vestitorul apropiatei veniri a lui Hristos.

Ioan își începe predica în „al cincisprezecelea an al domniei Cezarului Tiberiu, pe când Ponţiu Pilat era procuratorul Iudeii, Irod, tetrarh al Galileii, Filip, fratele său, tetrarh al Itureii şi al ţinutului Trahonitidei, iar Lisanias, tetrarh al Abilenei, în zilele arhiereilor Anna şi Caiafa, a fost cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie” (Lc. 3, 1-2), împlinind astfel prorociile scripturilor și pregătind calea Domnului.

Luca evanghelistul și medicul cărturar ne oferă detalii istorice deosebit de importante despre această perioadă, subliniind că întruparea Cuvântului, Fiul lui Dumnezeu, este o realitate istorică, săvârșită în contextul în care Imperiului Roman, care cuprindea toată lumea civilizată la acea vreme, era în culmea dezvoltării sale. Aceasta arată că Cel veșnic și necuprins, Dumnezeu care a făcut Cerul și pământul, s-a întrupat și a intrat în istorie tocmai pentru a aduce mântuire neamului omenesc, pentru a răscumpăra căderea lui Adam și a dărui iertare tuturor.

Imperiul Roman, cel mai mare pe care l-a cunoscut omenirea vreodată, care unise sub o singură conducere toate neamurile vremii acelea, devine astfel locul ales de Dumnezeu pentru a-și arăta iubirea Sa nemăsurată față de omenire prin trimiterea Fiului Său.

Schimbarea lăuntrică

Ioan Botezătorul, fiul drepților Zaharia și Elisabeta, s-a arătat a fi plin de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale. Viața sa, de la zămislire și până la arătarea sa în pustie, a fost strâns legată de viața Domnului Hristos. El a fost vestitorul venirii Mântuitorului, iar predica sa a fost una de pocăință, chemând pe toți oamenii să se întoarcă către Dumnezeu. Ioan a predicat în pustia Iudeei, simbol al lumii lipsite de har, chemând poporul la o schimbare profundă a inimii și vieții interioare.

Sfântul Ioan Botezătorul a împlinit misiunea sa prin cuvânt puternic și prin botezul pocăinței, pregătind astfel poporul iudeu pentru primirea lui Hristos. El a cerut tuturor să aducă „roade vrednice de pocăință” (Lc. 3, 8), adică să-și dovedească schimbarea lăuntrică prin fapte bune mustrându-i aspru pe cei fățarnici, care se arătau evlavioși doar în cele exterioare.

Misiunea Sfântului Ioan Botezătorul a fost un exemplu de ascultare desăvârșită față de Dumnezeu și o chemare la curățirea inimii prin pocăință sinceră. Astfel, Sfântul Ioan a pregătit calea Domnului, vestind apropiata Împărăție a lui Dumnezeu și îndemnându-i pe toți să primească pe Răscumpărătorul Cel făgăduit, pe Mântuitorul Hristos.

Sfântul Ioan Botezătorul nu este doar un simplu martor al Împărăției, el este deja cel care anunță biruința asupra lumii și a morții, locul sfânt în care Împărăția este deja prezentă (Paul Evdokimov). Înaintemergătorul se face la propriu vocea Împărăției celei vestite, el se arată a fi prietenul tainic al Mirelui Hristos, micșorându-se până la moarte pentru ca Iubitorul de oameni dumnezeiesc să poată crește, descoperindu-se lumii așa precum este.

Toată viața sa Sfântului Ioan a fost în lumina unui singur și cel mai de preț lucru – pocăința. Înaintemergătorul Domnului începe propovăduirea sa cu pocăința, ne cheamă la pocăință și acest apel la pocăință este preluat de Hristos Însuși: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor!” (Mt. 2, 3). Pocăința este moștenirea cea mai de preț pe care ne-o lasă cel care a fost înger în trup, cel mai mare dintre proroci.

Dar ce este pocăința? Pocăința este, în primul rând, întoarcerea de la păcat spre virtute și la fapta cea bună, de la nelegiuire la paza poruncilor lui Dumnezeu și la lucrarea binelui, care duce spre desăvârșire. Pentru pocăință este nevoie, mereu, de multă rugăciune. Rugăciunea și pocăința merg tot timpul împreună, fiind de nedespărțit. Pocăința presupune cel mai important demers lăuntric, către Dumnezeu, dându-I, mai întâi de toate, dreptate întru toate, doar astfel putând (re)găsi Calea (cea bună) și Adevărul.

Astfel, prin pocăință se dobândește vindecarea cea adevărată care ne schimbă din interior și ne smerește adânc. Pocăința ne descoperă smerenia autentică și ne slobozește din iadul deznădejdii care vine, cel mai des, din mândrie.

De două ori pocăiți-vă

Toată viața Înaintemergătorului este legată, în chip tainic, de viața Mântuitorului Hristos. Zămislit la bătrâneți adânci, prin prorocie și minune dumnezeiască, este cel care „s‑a umplut de Duhul Sfânt” (Lc. 1, 15) încă din pântecele maicii sale.

Arhanghelul Gavriil îl încredințează pe Zaharia că Ioan va fi „mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici altă băutură amețitoare şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt. Şi pe mulți dintre fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor” (Lc. 1, 15 – 16). El este cel care aduce nădejde neclintită de mântuire poporului său căci: „nu s-a ridicat între cei născuți din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul” (Mt. 11, 11).

Beda Venerabilul ne tâlcuiește de ce Înaintemergătorul a renunțat la dreptul moștenit pentru înalta preoție, preferând să fie un bine vestitor al pocăinței tainice: „El a respectat îmbrăcămintea preoțească țesută în aur, însă cu o valoare mai mică decât cea făcută din păr de cămilă, strânsă cu o curea din piele. De ce? Nu a fost el, cel care pe bună dreptate, a primit dreptul să predice?

Nu a fost el cel care a putut să arate chiar și prin neglijarea dreptului său moștenit pentru preoție, că el cu adevărat a fost vestitorul și înaintemergătorul unei preoții mai înalte?”

Sfântul Ioan Botezătorul prorocește cu stăruință despre Judecata de Apoi și vestește lucruri care par înfricoșătoare. Hristos Domnul, pe Care Îl vestește are „lopata în mână şi va curăța aria Sa şi va aduna grâul în jitniță, iar pleava o va arde cu foc nestins” (Mt. 3, 12). Aria se arată a fi lumea aceasta, după cum ne învață Sfântul Ioan Gură de Aur. Hristos va propovădui Adevărul și va aduce lumina în întunericul acestei lumi.

Grâul cel care a aduce rod însutit sunt sufletele drepților care doresc Împărăția Cerurilor, iar pleava – cei care au trecut pe lângă taina pocăinței, sunt cei care vor moșteni întunericul fără de sfârșit. Ei vor gusta din acel foc nestins al dragostei dumnezeiești, care mântuiește și îndumnezeiește pe cei care îl primesc cu inimă deschisă, dar care în același timp îi arde pe cei ce-L resping.

Dragostea lui Dumnezeu copleșește, fiind mai presus de orice trăire omenească. Această iubire dumnezeiască, mai presus de orice iubire, ne așteaptă mereu să împărțim între noi acea bucurie desăvârșită pe care am primit-o, care nu mai este din această lume, e bucuria cu care se întâmpină Împărăția.

Sfântul Ioan Prorocul arată chipul lumii celei vechi, ultimul dintre proroci („toți prorocii şi Legea au prorocit până la Ioan” – Mt. 11, 13), care cheamă poporul lui Israel la o schimbare adâncă, o schimbare lăuntrică, o schimbare a inimii care este chemată să-L primească pe Dumnezeu Omul – Iisus Hristos.

Un înger în trup

„Iată, Eu trimit pe îngerul Meu şi va găti calea înaintea feței Mele şi va veni îndată în templul Său Domnul pe Care Îl căutați şi Îngerul legământului pe Care voi Îl doriți. Iată, vine!, zice Domnul Savaot” (Mal. 3,1) – aceasta este prorocia lui Maleahi care vorbește despre Ioan Botezătorul, îngerul Domnului, care va pregăti calea venirii lui Hristos în lume.

Iconografia l-a reprezentat pe Sfântul Ioan Botezătorul având aripi de îngeri, viața sa ascetică fiind modelul viețuirii călugărești desăvârșite, numită de către părinții Bisericii – chipul cel îngeresc. Avea îmbrăcămintea simplă și aspră, asemenea celor dintâi călugări din pustia Egiptului și a Palestinei, cu o alimentație extrem de modestă și ascetică – lăcustele (cele care au arătat dreptatea lui Dumnezeu în plăgile din Egipt, fiind considerate curate în Cartea Levitic) și mierea sălbatică (care ne duce cu gândul la fecioria albinelor și a monahilor purtători de Dumnezeu).

Era îmbrăcat în haină din păr de cămilă – semn al pocăinței la care îi chema atât pe evrei, dar atât de necesară fiind și păgânilor, acelor neamuri care vor primi cuvântul adevărului de la apostoli. Veșmântul purtat de Sfântul Ioan mărturisea pe față asprimea vieții duse de acest proroc bineplăcut Domnului. Acesta era încins cu o cingătoare aspră – semn al pregătirii pentru o lungă călătorie (mult mai lungă decât cea a vieții trecătoare), dar și tăierea voii, a patimilor și ascultarea desăvârșită de Dumnezeu.

Cel ce este Înaintemergător nu face decât să boteze cu apă, semn al curățirii rituale, la suprafață, în exterior, dar totuși însoțită fiind de o mărturisire a păcatelor. Hristos este Cel care va boteza cu Duh Sfânt – despre Care știm că s-a pogorât în ziua Rusaliilor peste Sfinții Apostoli, în chipul limbilor de foc – „Eu unul vă botez cu apă spre pocăință, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc încălțămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Mt. 3, 11).

Un nou început

Sfântul Ioan rămâne legătura de căpătâi dintre proroci și apostoli. El, marele pustnic și marele proroc și, totodată, cel dintâi mărturisitor al lumii creștine, moare pentru sfințenia vieții de familie și pentru mărturisirea Adevărului.

Cel ce a venit „cu duhul și puterea lui Ilie“ (Lc. 1, 17) – acel proroc care schimba inimile, care zguduia conștiințele, într-o vreme când lumea deja era la răscrucea unei mari crize duhovnicești, ne cheamă și pe noi la pocăință și la schimbarea interioară. El este „Ilie (care) a şi venit, dar ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el câte au voit” (Mt. 17, 12) ca să înțeleagă lumea că „şi Fiul Omului va pătimi de la ei” (Mt. 17, 12).

Spunea despre sine însuși că „nu era el Lumina, ci (a venit) ca să mărturisească despre Lumină“ (In. 1, 8), Care este Hristos Domnul – mărturisire zguduitoare, care răsună și astăzi în inimile noastre cu putere adâncă.

Remediul universal

Prin Sfântul Ioan Botezătorul, suntem chemați la o schimbare lăuntrică adâncită în har, suntem chemați la vindecarea tuturor neputințelor noastre. Remediul care vindecă toate este tocmai pocăința îmbrăcată în haina iertării, taina iertării care este vie și dăruiește prin urmare viață. Ioan a chemat lumea la pocăință, Hristos e cel care primește pocăința ca să dăruiască iertare, iar iertarea e cea care aduce înviere tainică.

Lipsa iertării, primită și dăruită, este cea care atrage cele mai multe neputințe, neputințe care își au rădăcinile și în angoasele noastre interioare, în păcatele nepocăite, în neputința de ne împăca cu noi înșine și cu aproapele nostru. Remediul tainic pentru toate acestea este tocmai plecarea genunchilor spre rugăciune, rugăciune care pune temelia pocăinței, care începe de la prima cărămidă, care este iertarea.

Suferința în care petrece lumea de astăzi poate fi vindecată prin pocăință și prin iertare. Suferința nu trebuie să ducă în nici un caz la izolare, la tristețe și la moarte ci, prin încredințarea în lucrarea mântuitoare a lui Hristos, prin pocăință și prin iertare, se preschimbă în bucurie și în comuniune, deschizând calea spre Învierea cea adevărată.

Pocăința și iertarea pe care o dăruim mereu, va putea vindeca lumea de răutate, ne vindecă și pe noi, îl vindecă pe aproapele nostru și aduce (deja de acum) taina Învierii în sufletele răvășite de durere, de cădere și de boală. Dacă am știut să dăruim iertare prin pocăință, am învățat să trăim Învierea, care deja răsare ca un soare luminos în zare – astfel învățam să schimbăm cu adevărat lumea.

–

Tot ce este pocăit este și va fi mântuit!

Tot ce este asumat este cu adevărat iertat și vindecat! Aici și în veșnicie.

Tot ce este îmbrățișat prin pocăință și rugăciune, izvorăște har vindecător.

–

Pocăința curată vindecă lumea, îmbrăcată fiind în iubire care iartă desăvârșit!

† Atanasie de Bogdania