Duminica a VII-a după Rusalii aduce în fața noastră două minuni săvârșite de Mântuitorul Iisus Hristos: vindecarea a doi orbi și a unui mut demonizat (Matei 9, 27–35). Aceste evenimente sunt relatate de Sfântul Evanghelist Matei într-un mod concentrat, dar încărcat de semnificație teologică și duhovnicească. În centrul textului evanghelic se află tema credinței personale și a mărturisirii lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu și recunoașterea Sa ca Mântuitor și Izbăvitor.

Textul din Matei 9,27–35 se încadrează într-o secțiune a Evangheliei care descrie o serie de minuni săvârșite de Domnul Hristos, începând cu capitolul 8, după predica de pe munte. Ele sunt puse în contrast cu necredința sau lipsa de înțelegere a poporului, dar și cu deschiderea unor persoane marginale sau suferinde față de Hristos. Vindecarea orbilor și a mutului are loc imediat după învierea fiicei lui Iair și vindecarea femeii cu scurgere de sânge, ceea ce sugerează o intensificare a descoperirii mesianice a lui Hristos.

Orbii care Îl urmează pe Hristos strigă: „Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David!”(Matei 9,27), ceea ce constituie nu doar o rugăminte pentru vindecare, ci și o mărturisire de credință. Titlul „Fiul lui David” este mesianic, evocând promisiunile veterotestamentare privind venirea unui Rege uns, Care va restaura Împărăția lui Israel (cf. Isaia 11,1-10; Ieremia 23,5-6).

Întrebarea pusă de Hristos – „Credeți că pot să fac Eu aceasta?” – indică faptul că actul vindecării este condiționat de credință. Răspunsul celor doi este simplu, dar esențial: „Da, Doamne!” Mărturisirea și încrederea că Cel din față lor este Dumnezeu este imediat urmată de minunea vindecării, cu gestul simbolic al atingerii ochilor și cuvântul: „După credința voastră fie vouă.” (Matei 9,29).

Sfântul Ioan Gură de Aur observă că Hristos nu doar că vindecă, ci și întărește credința celor care vin la El, cerându-le o mărturisire explicită înainte de minune, pentru a înlătura orice dubiu asupra puterii Sale dumnezeiești și pentru a face minunea un semn public al credinței lucrătoare. (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Matei, omilia XXXII, în Scrieri, partea a III-a, trad. Pr. D. Fecioru, București, Ed. IBMBOR, 1994, p. 391).

Imediat după ce orbii sunt vindecați, Mântuitorul întâlnește un om mut, stăpânit de un demon. Spre deosebire de celelalte cazuri, aici nu este consemnat niciun cuvânt rostit de cel bolnav, nicio rugăciune de cerere. Este probabil că acest om nu putea vorbi din cauza demonizării, ceea ce sugerează o robie totală a voinței și a libertății sale.

„Boala omului acestuia – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – nu era datorită firii, ci răutății diavolului. De aceea a trebuit să fie adus de alții. Bolnavul nu putea să-L roage pe Domnul, că era mut, și nici pe alții, că demonul îi legase limba și odată cu limba îi legase și sufletul. De aceea Domnul nici nu-i cere credință, ci îl vindecă în dată.” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Matei, omilia XXXII, în Scrieri, partea a III-a, trad. Pr. D. Fecioru, București, Ed. IBMBOR, 1994, p. 392).

Hristos alungă demonul fără nicio discuție sau intervenție rituală, iar mutul începe să vorbească. Reacțiile celor prezenți sunt împărțite: mulțimea se minunează și Îl laudă, în timp ce fariseii atribuie puterea lui Hristos unei surse demonice – „Cu domnul demonilor scoate pe demoni!” (Matei 9,34). Această acuzație va fi reluată mai târziu în termeni mai expliciți (cf. Matei 12,24) și face parte dintr-o opoziție tot mai fățișă a conducătorilor religioși față de lucrarea lui Domnului Iisus.

Cele două minuni trebuie înțelese nu doar ca acte de compasiune față de suferință, ci ca semne ale restaurării omului prin Hristos. Orbirea și muțenia sunt simboluri ale păcatului care orbește și paralizează omul, făcându-l incapabil de a percepe adevărul și de a-L mărturisi pe Dumnezeu.

În tradiția patristică, orbul este adesea asociat cu neștiința de Dumnezeu, iar mutul cu lipsa de rugăciune sau de mărturisire a credinței. Prin urmare, Hristos nu doar redă simțurile fizice, ci deschide ochii sufletului și dezleagă limba duhului, restabilind comuniunea cu Dumnezeu. Aceste vindecări sunt, în fond, prefigurări ale luminării harice din viața duhovnicească a Bisericii.

Această duminică accentuează lucrarea pnevmatologică a lui Hristos în Biserică. Dacă Pogorârea Duhului Sfânt a însemnat înființarea Bisericii, minunile relatate după această sărbătoare arată roadele prezenței harului în lume: vindecare, luminare, eliberare.

Pericopa acestei duminici, sintetizează, așadar, două elemente esențiale ale credinței: vederea duhovnicească și mărturisirea. Credința orbilor, deși exprimată în întunericul ochilor, este luminată de convingerea inimii, iar muțenia posedatului este biruită de cuvântul vindecător al lui Hristos.

Aceste vindecări sunt anticipări ale ceea ce Hristos face, în mod tainic, în fiecare credincios, prin Sfintele Taine – deschide ochii inimii și dăruiește cuvânt mărturisitor. În fața orbilor și a mutului se află nu doar un vindecător trupesc, ci Fiul lui Dumnezeu care vine să vindece și să mântuiască lumea.

Pr. Andrei Vizitiu

Bibliografie:

  1. Biblia sau Sfânta Scriptură, București, Ed. IBMBOR, 2023;
  2. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Matei, omilia XXXII, în Scrieri, partea a III-a, trad. Pr. D. Fecioru, București, Ed. IBMBOR, 1994.