Duminica a 9-a după Rusalii | Hristos – Corabia cea mântuitoare a vieții

Duminica a 9-a după Rusalii | Hristos – Corabia cea mântuitoare a vieții

Umblarea pe mare – Potolirea furtunii

Ev. Matei 14, 22-34

 

După înmulțirea pâinilor și a peștilor, pentru a hrăni mulțimile înfometate, nu doar de cele pământești, dar și de cele sufletești, Mântuitorul își silește ucenicii „să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe țărmul celălalt, până ce El va da drumul mulțimilor” (Mt. 14, 22).

Hristos s-a „suit (și El) în munte, ca să Se roage singur. Şi, făcându-se seară, era singur acolo” – știind că poporul care s-a săturat de cele ale trupului va voi să-l facă rege, neînțelegând adâncul tainei, –  aici se tulbură cu adevărat apele lumii acesteia și începe furtuna interioară, de unde și tâlcul evangheliei cu care vom călători.

Relatarea umblării pe mare ne este pusă în față de trei din cei patru evangheliști – Matei (14, 24-26), Marcu (6, 47), dar în mod paradoxal și de Ioan, care de obicei omite episoadele expuse de sinoptici (6, 16).

 

Pâinea vieții

Domnul își chemă poporul la o lucrare mai tainică, mai adâncită în har, una a mântuirii – „Mă căutați nu pentru că ați văzut minuni, ci pentru că ați mâncat din pâini şi v-ați săturat. Lucrați nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viața veșnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului, căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl” (In. 6, 26 – 27) – dar nu este înțeles, de unde și pecetea durerii ce se așază peste întreg episodul relatării scripturistice de la Matei.

Duminica de astăzi este și o icoană a descoperirii Bisericii, care este Trupul lui Hristos – El, corabia cea Vie, în care dacă cineva va sta statornic nu va gusta din moarte în veac. Așa precum în Vechiul Testament, în Sfânta Sfintelor, se aflau: Tablele Legii (Cuvântul Domnului), Mana din pustie (preînchipuirea euharistiei) și Toiagul lui Aaron (harul prorociei) – în Biserica Noului Testament regăsim: Sfânta Evanghelie (Cuvântul Domnului); Sfânta Împărtășanie (Trupul și Sângele Domnului) și Sfânta Cruce (noul pom al Vieții din care izvorăște har curățitor și mântuitor). Unde sunt acestea, acolo este și Biserica întemeiată pe jertfa Mântuitorului. Acolo este și Pâinea Vieții care s-a pogorât din Cer (In. 6, 35), pe care a încercat să o descopere Mântuitorul mulțimilor, – dar ispita sațiului trupesc a fost mult prea mare.

 

„Marea vieții văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul tău cel lin alergând strig către Tine: Scoate din stricăciune viața mea, Multmilostive”

Marea în care era să se înece Petru este și marea vieții noastre, în care adesea ne înecăm în ispite. Marea e învolburată, precum adesea și viața noastră, tocmai din cauză că e cuprinsă de întunericul neștiinței și al păcatelor, dar și al uitării de Dumnezeu. În toate acestea, doar Hristos mai este corabie de scăpare – Biserică Sfântă, spre mântuire ucenicilor Săi.

Corabia în care se aflau apostolii siliți de Domnul să treacă pe celălalt mal al Mării Tiberiadei, este și imaginea sufletului omului credincios în lupta sa cu patimile tulburătoare. Domnul este Cel care vine cu harul Său liniștitor în inima omului tulburat de ispite, precum a intrat în corabia aflată în primejdie și a potolit furtuna.

Hristos este Cel care potolește furtuna gândurilor rele, a ispitelor, a tulburărilor, a căderilor, a neputințelor, a necazurilor și a suferințelor (adesea de nedepășit) care tulbură sufletul omenesc. De aici înțelegem că mâna întinsă astăzi de Domnul lui Petru este una a încurajării și a speranței, a biruinței asupra ispitelor, dar și a izbăvirii din necaz și durere.

Înțelegem, prin urmare, că evanghelia de astăzi este una a nădejdii, căci încredințați suntem să ascultăm de cuvintele Domnului, asemânându-ne cu omul înțelept „care, zidindu-şi casă, a săpat, a adâncit şi i-a pus temelia pe piatră, şi venind apele mari şi puhoiul izbind în casa aceea, n-a putut s-o clintească, fiindcă era bine clădită pe piatră” (Lc. 6, 48). Cel ce își zidește casa sufletului pe credința în Hristos Domnul, nu va fi clintit în veac de nici o ispită, căci este piatra mărturisirii lui Petru, care, astăzi, se va arăta izbăvit din valurile neputințelor.

 

„Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniți, Eu sunt; nu vă temeți!” (Mt. 14, 27)

Hristos le face ucenicilor săi o descoperire asemenea celei vechi testamentare, făcute de către Iahve lui Moise – „Atunci Dumnezeu a răspuns lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt„” (Ieș. 3, 14). Cel ce este mereu cu noi, este Cel ce ne miluiește și ne scoate din toate necazurile. O reînnoire a făgăduinței de a milui poporul cel iubit se arată din nou vie și lucrătoare: „voi rosti numele lui Iahve înaintea ta şi pe cel ce va fi de miluit îl voi milui şi cine va fi vrednic de îndurare, de acela Mă voi îndura” (Ieș 33, 19) zice Domnul Savaot.

De data aceasta, Hristos este Domnul Cel „îndelung-răbdător și mult-milostiv” (Ps. 102, 8), Care se descoperă apostolilor Săi în mijlocul mării învolburate. Atât timp cât Petru a avut ochii îndreptați către Mântuitorul, minunea a fost vie și lucrătoare: mergea fără frică pe deasupra mării (tuturor ispitelor) ca pe uscat. Atunci când şi-a abătut ochii de la Hristos şi i-a alipit către valurile grijilor lumii acesteia, s-a înfricoșat şi a „început să se scufunde” (Mt. 14, 30). Ca de fiecare dată, mai întâi are loc scufundarea sufletului, urmată de cea a trupului – ispita lovește cele interioare ca să le doboare pe cele exterioare.

Mâna mult-milostivă care îi va scoate pe Adam și pe Eva din iad, prin tainica Înviere, este cea care astăzi îl scoate și pe Petru din valurile necredinței – „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (Mt. 14, 31).

 

De la îndoială la certitudine

Sfântul Ioan Gură de Aur ne tâlcuiește de ce Hristos îngăduie o încercare ca cea de astăzi asupra ucenicilor Săi, zicând: „S-a îndepărtat și permite să se ivească o furtună în mijlocul mării. Toate acestea erau ca să-i întărească și să nu privească către o speranță de scăpare pământească venită dintre cele pământești. Apoi îngăduie să fie învăluiți de furtună întreaga noapte ca să le trezească pe deplin inimile lor împietrite. Astfel S-a ocupat Iisus de firea fricii lor, pe care apa cea învolburată și timpul o născuse. Îi trimite într-o situație în care ei să-L dorească mai mult și să-și țină mintea în permanență îndreptată către El”.

Firea omului se arată a fi mereu cuprinsă de îndoială, îndoială care l-a luptat și pe Petru, care îndrăznește (zelos fiind) să-L încerce pe Mântuitorul, să-I ceară o confirmare, o minune: „Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe apă” (Mt. 14, 28) – omul are mereu nevoie să fie încredințat ca să poată păși înainte.

Petru va reuși să meargă pe apă, atâta timp cât va fi privit spre Domnul, când schimbă direcția privind spre furtună, fiind cuprins de frică, se scufundă – tocmai schimbarea direcției aduce căderea. Asemenea se întâmplă și în viața fiecăruia dintre noi, ruperea legăturii cu Domnul duce la cădere sigură.

Înțelegem prin urmare că toate neputințele și necazurile pe care le întâmpinăm în viață pot fi depășite, dacă nu contăm pe propriile noastre forțe, ci ne încredințăm ajutorului Dumnezeiesc. Cine vrea să-L urmeze pe Mântuitorul e chemat să fie dispus să se lase în mâinile Lui, chiar dacă furtuna ispitelor pare de nedepășit.

 

De la straja Vechiului Testament la straja care aduce izbăvire

Biserica, întemeiată pe jertfa Mântuitorului, este corabia ucenicilor Săi iubiți, pe care are să-i treacă pe cealaltă parte a mării, adică pe cealaltă parte a lumii – spre mântuire și izbăvire din cele trecătoare.

Domnul se arată ucenicilor Săi pe mare la a patra strajă a nopții. O noapte (de 12 ore, de la 6 seara la 6 dimineața – ceasul întâi al zilei) era împărțită în patru straje a câte 3 ore, Hristos fiind Cel care se arată la orele 3 dimineața. Împărțirea nopții în straje ni se descoperă a fi împărțirea istoriei mântuirii omului în generații care vor fi căutat mântuirea mult așteptată.

În acest sens, Cromațiu de Aquileia ne tâlcuiește atât de frumos tainele ascunse în evanghelia cu care călătorim astăzi: „Prima strajă a nopții, adică a lumii prezente, este înțeleasă a fi de la Adam până la Noe, a doua de la Noe până la Moise, cel prin care s-a dat legea. Straja a treia a fost de la Moise până la venirea Domnului și Mântuitorului nostru. În timpul acestor străji, Domnul, chiar înainte de a veni în trup, prin atenția îngerilor, apără taberele sfinților Săi de la cursele vrăjmașului, adică ale diavolului și ale îngerilor Săi, care de la începutul lumii au uneltit împotriva mântuirii celor drepți.

În straja întâi sunt socotiți Abel, Set, Enos, Enoh, Matusalem și Noe. În straja a doua, Avraam, Melchisedec, Isaac, Iacov și Iosif. În cea de-a treia, Moise, Aron, Iosua, fiul lui Nun, și după aceea, către ceilalți drepți și proroci. Straja a patra reprezintă vremea de la nașterea Fiului lui Dumnezeu în trup și în care a pătimit, vremea despre care a promis ucenicilor și Bisericii Sale că va priveghea după ce va învia, spunând: iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului”.

 

De la corabia ucenicilor la corabia Bisericii

Petru, „văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă!” (Mt. 14, 30) – o chemare la credință puternică ne este pusă în față. În firea fiecăruia dintre noi apare, la un moment dat, îndoiala, din cauza întunericului nopții și a greutăților.

Hristos vindecă, mai întâi, îndoiala lui Petru și apoi urcă în corabie, oprind valurile vindecă marea învolburată de viforul ispitelor, aduce liniște și pace, ducându-i pe ucenici pe celălalt mal – al unei noi lumi care va să vină. Până reușim noi să depășim necredința noastră, se arată a fi Domnul Cel care crede în noi până la sfârșit.

Corabia care se arată a fi Biserica a fost și este mereu încercată de ispite din exterior – valurile mari, furtunile, ploile de neoprit, care nu sunt altceva decât prigoanele, ereziile, încercările și poate cea mai grea dintre încercări este iluzia succesului, triumful care duce iarăși spre certitudinea căderii, tocmai pentru a ne învăța taina smereniei.

Hristos este Cel care oprește furtuna doar după ce intră în corabie – corabia Bisericii, de unde și importanța de a rămâne cu statornicie în Biserică, pe care porțile iadului nu o vor birui (Mt. 16, 18). În afara corabiei este furtuna care îneacă și zdrobește tot sufletul aflat în primejdie.

Atât de frumos vorbește Fericitul Augustin despre vremea în care intră Domnul în corabie, vremea vieții și a mântuirii, zicând: „Cea de-a patra strajă înseamnă sfârșitul nopții. Fiecare strajă are trei ore, ceea ce înseamnă că la sfârșitul lumii, Domnul va veni să mântuiască mergând pe apă. Deși această corabie este lovită de furtunile ispitelor, vede în slavă pe Domnul mergând pe valurile mării, adică călcând peste toate puterile acestei lumi. Căci prin vocea patimilor Sale, a dat pildă de smerenie în trup. Acele valuri ale mării, în fața cărora cu voie S-a supus, au fost liniștite, după cum spune și profeția: intrat-am în adâncurile mării şi furtuna m-a potopit (Ps. 68, 3)”.

 

„Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu ești Fiul lui Dumnezeu” (Mt. 14, 33)

De ce îngăduie Mântuitorul ca ucenicii să fie încercați, de ce nu oprește valurile mării și furtuna chiar dintru început? Toate își au rostul în creșterea duhovnicească:

• ca să devină mai duhovnicești, mai experimentați, pentru a putea avea puterea și curajul propovăduirii Celui care îi va fi izbăvit din moarte. Dar și pentru a-i pregăti de apostolat și misiune, care le va pune în cale încercări mult mai grele;
• ca să simtă apostolii la justa valoare ajutorul Său. Dacă i-ar fi ajutat din prima clipă când s-a iscat furtuna, fără nici o osteneală, nu ar fi putut cunoaște cu adevărat ajutorul Dumnezeiesc. În acest fel L-au simțit pe Hristos ca pe un adevărat Izbăvitor al lor;
• ca să învețe taina nădejdii, să învețe să nu descurajeze niciodată, că nu sunt singuri cu adevărat niciodată, chiar dacă întâmpină cele mai mari furtuni ale vieții;
• ca să înțeleagă că toate încercările sunt pe măsura puterilor noastre, precum ne învață și Sfântul Efrem Sirul – „Dumnezeu cunoaște cât trebuie să ne lase în cuptorul încercărilor”.

Domnul este Cel care aduce mereu corabia (Biserica) la țărm în chip minunat, îngrijindu-se de mântuirea fiecăruia dintre noi, dar nu înainte de ne a fi ajutat să ieșim biruitori din lupta cu ispitele.

Domnul l-ar fi putut salva pe Petru și fără să-i întindă mâna, fără să-l atingă, doar prin cuvânt, cum a și făcut-o de atâtea ori vindecând pe cei bolnavi și neputincioși. Petru însă trebuia să simtă angoasa morții, în care a fost dus din puțina sa credință, ca să simtă pe deplin și mâna cea atotputernică a lui Dumnezeu, Care îl scoate din adâncul căderii. Taina dragostei pentru făptura Sa rămâne una care ne cucerește pe deplin.

–

„Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este ocrotitorul vieții mele; de cine mă voi înfricoșa?” (Ps. 26, 1-2).

În viață și noi vom fi încercați de valurile ispitelor și a greutăților, a căderilor și a durerilor, dar să primim cuvânt de mângâiere și stăruitor să-l ținem, asemenea ucenicilor care l-au întrebat pe avva Macarie:

– Cum trebuie să ne rugăm?

Iar el a răspuns:

– Nu e nevoie de vorbărie, ci întindeți-vă mâinile şi ziceți „Doamne, cum vrei şi cum știi, miluieşte“ şi dacă vă vine vreo luptă, „Ajută-mă, Doamne“. Şi El știe ce e bine și ne miluiește!

–

„Doamne, cum știi, cum vrei, cum poți – Mântuiește-mă!”

† Atanasie de Bogdania