Duminica a 8-a după Rusalii | Dumnezeu, Care hrănește omenirea

Duminica a 8-a după Rusalii | Dumnezeu, Care hrănește omenirea

Înmulțirea pâinilor

Ev. Matei 14, 14-22

 

O evanghelie de căpătâi ne este pusă în față astăzi – dragostea lui Dumnezeu, Care îi hrănește pe toți cei ce L-au urmat, nu doar cu cuvântul ziditor, dar și cu pâinea care întărește trupul, – relatată de toți cei patru evangheliști (Mt. 14, 14 – 22; Mc. 6, 30 – 44; Lc. 9, 10 – 17 și In. 6, 1 – 15), capătă în cele din urmă un caracter universal, fiind o preînchipuire a Liturghiei care hrănește omenirea.

Cu minunea înmulțirii pâinilor și a peștilor ne întâlnim de două ori în relatările scripturistice, în contexte asemănătoare, în același ținut, pe malul Mării Galileea:

• prima dintre ele, care este relatată de toți cei patru evangheliști, este hrănirea celor cinci mii de bărbați (familii), cu înmulțirea a cinci pâini și a doi pești, în urma cărora s-au strâns doisprezece coșuri de fărâmituri;
• a doua, relatată doar de Marcu (8, 1 – 9) și Matei (15, 32 – 39), este hrănirea celor patru mii de bărbați (familii), cu „șapte pâini” și „câțiva peștișori”, după care s-au strâns șapte coșuri pline de fărâmituri.

Dintru început, Ilarie de Poitiers ne tâlcuiește atât de frumos minunea înmulțirii celor cinci pâini și a celor doi pești: „pâinile au fost date apostolilor, căci prin ei aveau să fie împărțit darul harului divin. Apoi, mulțimile au fost hrănite cu cele cinci pâini și doi pești și s-au săturat. Rămășițele de firimituri de la pâine și de la pește, după ce oamenii mâncaseră pe săturate, s-au adunat cât pentru a umple douăsprezece coșuri.

Astfel, prin cuvântul lui Dumnezeu care vine din învățătura legii și a prorocilor, mulțimea s-a săturat; și o putere din preaplinul dumnezeiesc, păstrată deoparte din slujirea Pâinii celei veșnice pentru neamuri, a rămas pentru cei doisprezece apostoli”.

 

Durerea – izvor al harului

Minunea ce ne este pusă astăzi în față izvorăște dintr-o durere adâncă, dar și o milă nemăsurată care țâșnește din acea inimă răvășită de suferință a lui Hristos – „Iisus a văzut mulțime mare şi I s-a făcut milă de ei, căci erau ca niște oi fără păstor” (Mc. 6, 34).

Mântuitorul se retrage în pustie pentru a petrece timp în rugăciune și pentru a plânge moartea Sfântului Ioan Botezătorul – cel care I-a fost înainte mergător până la capăt, gustând mai înainte de Hristos mucenicia și moartea. Îmbrățișarea suferinței și a morții este cea care Îl vădește pe Cel care este Viața.

Ucenicii se întorc din misiunea la care au fost chemați („și i-a trimis să propovăduiască împărăția lui Dumnezeu şi să vindece pe cei bolnavi” – Lc. 9, 2), fiind obosiți și osteniți peste măsură – Domnul, lovit de durere, le îngăduie timp de tihnă, de rugăciune și răgaz – „întorcându-se apostolii, I-au spus toate câte au făcut. Şi, luându-i cu Sine, S-a dus de o parte într-un loc pustiu, aproape de cetatea numită Betsaida” (Lc. 9, 10).

Domnul pierde un prieten drag, pe cel care L-a cunoscut cu adevărat precum este, pe cel care L-a mărturisit până la capăt. Hristos nu socotește însă moartea lui un păcat al tuturor oamenilor. Mântuitorul vindecă, propovăduiește, ajută, compătimește – este Viu și prezent – dragostea neobosită nu rupe niciodată legătura cu omenirea care era într-o așteptare, lovită de dor după Cer și foame după Lumină.

Chipul încercat de durere, cunoaște din experiență belșugul de har ce izvorăște din inima rănită de nedreptățile lumii. Omul greșește mereu și Dumnezeu, totuși, îl iubește necondiționat. Tocmai îmbrățișarea Crucii, așa cum a făcut-o Hristos, devine izvor de har vindecător, dătător de viață pentru tot sufletul înfometat (nu doar de pâinea lumii acesteia) și însetat (nu doar de apa trecătoare).

În pustie, Domnul este găsit de acea mulțime multă de popor care Îl căuta pentru a-și vindeca bolnavii și neputincioșii. Mântuitorul, din milă, revarsă dragostea Sa cea nemăsurată peste toți cei care Îl căutau: îi învață, înainte de toate, apoi le vindecă bolile (Hristos are grijă și de suflet și de trup), luând asupra Sa nu doar neputințele, dar și durerile poporului pribeag. Pe lângă acestea, la sfârșit, îi hrănește cu pâine și cu pește (ICHTHYS – „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul”) – chipul tainic al dumnezeirii.

Hristos se arată a fi peștele cel tainic, care nu se va frânge, ci în întregime se va dărui fiecăruia dintre cei cinci mii care erau de față. Mântuitorul e Cel ce dăruiește hrană lumii, dar Se și dăruiește, ca o jertfă, în chip tainic, spre mâncare. Tot cel ce gustă din acest pește mistic, nu va muri în veac, ci va avea viață veșnică.

Îl vedem pe Hristos cum hrănește Biserica Sa cu pâine (cea a harului), care preînchipuie Trupul Său, Care Se va jertfi pentru viața lumii. La Cina cea de Taină Domnul numește pâinea Trupul Său, iar în minunea de astăzi cele cinci pâini reprezintă cele cinci simțuri ale omului prin care se încununează trupul. Cei doi pești ni se arată a fi cele două firi ale Mântuitorului: dumnezeiască și omenească, care din Viață ne dau viață.

 

De la lege la har

Exegeții au arătat mai multe semnificații ascunse în minunea de astăzi:

• Cei 2 pești se arată a fi legea și prorocii, prorocii și psalmii, dar și noul și vechiul testament;
• Cele 12 coșuri sunt cele 12 seminții ale lui Israel, care deschid calea spre noile seminții, spre noul popor creștin, care se arată a fi roada Duhului Sfânt, prin taina Euharistiei. Cele 12 coșuri sunt și cei 12 apostoli – primii care au rodit în Biserica Duhului Sfânt;
• Cele 5 pâini sunt cele 5 cărți ale lui Moise, care au hrănit duhovnicește poporul lui Israel până la arătarea și descoperirea Mântuitorului. Cele cinci pâini sunt și simbolul celor cinci prescuri aduse la biserică pentru Sfânta Proscomidie, în vederea pregătirii Sfintei Liturghii. Acestea mai simbolizează și cele cinci pâini pe care preotul le binecuvintează împreună cu grâul, untdelemnul și vinul, la slujba Litiei, în cadrul vecerniei celei mari și a privegherilor. Toate acestea se împlinesc în cele 5 simțuri ale omului, care sunt chemate să se hrănească din cele dumnezeiești, nu doar din cele trupești;
• Cei cinci mii de bărbați, care s-au săturat (gustând din pâinea harului), sunt o preînchipuire a celor cinci mii de bărbați care au crezut în cuvântul lui Petru și al apostolilor, la Cincizecime (FA 4, 4), primind botezul și convertirea;
• 40 de ani în pustiu, Dumnezeu se face hrană poporului Său – mană cerească, care este întruchiparea euharistiei. Dumnezeu a hrănit și hrănește și astăzi poporul Său iubit cu ceea ce preînchipuie trupul și sângele cel de viață dătător, spre viață veșnică.

 

„N-au trebuință să se ducă; dați-le voi să mănânce” (Mt. 14, 16)

Îndemnul adresat apostolilor (cel de a hrăni mulțimile), este o prelungire a tainei apostolatului, Domnul face minunea, El este și Jertfa și Jertfitorul, dar a apostolilor este chemarea de a împărți pâinea cea binecuvântată, nu însă fără a descoperi smerenia și mulțumirea cea făcătoare de minuni.

Ilarie de Poitiers explică că răspunsul dat de apostoli privind pâinea și peștii („nu avem aici decât cinci pâini şi doi pești” – Mt. 14, 17) arată că „până atunci ei au depins de cinci pâini, adică de cele cinci cărți ale legii. Iar cei doi pești din care s-au hrănit sunt propovăduirea prorocilor și cea făcută de Ioan. Pentru că în faptele legii era viață precum este viață și din pâine, însă predica lui Ioan și a prorocilor a readus nădejdea în viața omului, prin virtutea apei (botezului)”.

Pâinile erau făcute din orz, care se zdrobește pentru a face făina care va deveni aluat binecuvântat. Această taină ne arată cum suntem chemați să zdrobim mândria, patimile și păcatele noaste pentru a deveni prescuri binecuvântate în fața Domnului. Pâinile ne amintesc și de mana din pustie, cu care Dumnezeu a săturat poporul Său aflat în pribegie.

Mana cea cerească era binecuvântată doar pentru o singură zi, cu excepția Sabatului, tot ce rămânea pentru a doua zi se strica. Aici descoperim taina de a păstra doar ce este necesar și de a împărți mereu tot ceea ce avem cu aproapele și mai cu seamă cu cei aflați în lipsuri și greutăți. Astăzi, mana cea cerească devine pâinea noastră, cea de toate zilele, pe care o cerem fără de osândă Tatălui Ceresc, în rugăciunea Domnească.

Astăzi, la proscomidie, se folosesc cinci prescuri, precum și la Litie, când tot poporul primește pâinea sfințită, stropită cu vin, ca și binecuvântare. Dintr-o prescură se pregătește și Sfântul Agneț, care va deveni Trupul Domnului, care se dăruiește pentru viața lumii, la fiecare Sfântă Liturghie.

Minunea are loc în chip tainic. Totul se întâmplă după o rânduială firească, nimic nu pare a fi ieșit din comun: apostolii împart pâinea, oamenii mănâncă, se satură și adună resturile. Poporul însă rămâne surprins de această minune și dorește să-L pună pe Hristos rege – „Cunoscând deci Iisus că au să vină şi să-L ia cu sila, ca să-L facă rege, S-a dus iarăși în munte, El singur” (In. 6, 15).

Israeliții, uimiți de puterea minunii, umblau după pâinea trupească, neînțelegând că adevărata pâine este Trupul Domnului, Dumnezeiasca Euharistie, cea mai mare jertfă pe care noi o aducem Domnului, iar El ne-o dăruiește înapoi în chip tainic. Înțelegem, prin urmare, încă o dată, că ceea ce mâncăm ne definește existențial – cel ce se hrănește cu Domnul se îndumnezeiește, cel ce se hrănește cu cele lumești se împământenește tot mai mult.

De la pocăință la binecuvântare

Domnul le poruncește apostolilor „să-i așeze pe toți cete, cete, pe iarbă verde. Şi au șezut cete, cete, câte o sută şi câte cincizeci” (Mc. 6, 39 – 40). Iudeii, o dată la cincizeci de ani, sărbătoreau Jubileul, când erau iertate toate datoriile – chip al pocăinței și al întoarcerii către Dumnezeu. 100 era cifra desăvârșirii, la care suntem chemați cu toții să ajungem, prin pocăință și iertare, neuitând de mulțumire și de binecuvântare. Schimbarea interioară stă tocmai în trecerea de la cincizeci la o sută – de la pocăință la ridicare, de la iertare le binecuvântare.

Faptul că Domnul i-a îndemnat să stea pe iarbă arată că se sprijineau pe faptele cele bune, cerute de legea pe care o cunoșteau, fiind acoperiți cu roadele harului, precum pământul este acoperit de verdeață.

Hristos nu oprește minunea doar la înmulțirea pâinilor, ci continuă cu fărâmiturile strânse în cele doisprezece coșuri. Fărâmiturile arată pe undeva că unele pâini au rămas nemâncate și asta pentru ca cei care nu au fost de față să afle de cele ce s-au petrecut, ne încredințează Sfântul Ioan Gură de Aur. Acesta a și fost motivul pentru care Domnul a lăsat mulțimile să înfometeze, ca nimeni să nu creadă că ceea ce s-a întâmplat a fost o nălucire.

Mulți dintre părinții care au comentat această minune au văzut în fărâmiturile rămase (câte un coș pentru fiecare apostol) și merindele duhovnicești prin care ucenicii Domnului vor fi hrănit toate neamurile care au îmbrățișat creștinismul. „Iar după ce s-au săturat, a zis ucenicilor Săi: adunați fărâmiturile ce au rămas, ca să nu se piardă ceva” (In. 6, 12) – nimic nu s-a pierdut din învățătura Mântuitorului, cei din urmă au mâncat ca și cei dintâi și toți s-au împărtășit din același har.

Mulțumirea (Euharistia) aducătoare de har

Adevărata minune de astăzi este ascunsă în binecuvântare și mulțumire. Tot ce se face cu mulțumire ne ajută să ne apropiem mai mult de Dumnezeu. Cuvântul evangheliei ne descoperă, prin urmare, virtutea mulțumirii. Milostenia pe care o arată Hristos față de popor, fiind izvorâtă din suferință, descoperă și ea o taină, – fiind cea care vindecă durerea pierderii, a trădării, dar și a neștiinței poporului, care căuta doar partea exterioară a lucrurilor, bucuria de a avea hrană din belșug – „căci nu pricepuseră nimic de la minunea pâinilor, deoarece inima lor era învârtoșată” (Mc. 6, 52).

Căutăm și astăzi vindecare și bunăstare, dar din inimă scoatem răutate, căutăm binecuvântare și oferim gând rău, căutăm să primim daruri, dar suntem egoiști. Doar prin mulțumire și dăruire putem înmulți darurile noastre, ajungând să intrăm în gândul cel tainic al lui Dumnezeu.

Sfântul Chiril al Alexandriei ne explică atât de frumos virtutea mulțumirii care se ascunde în minunea de astăzi: „Ca Hristos să fie cunoscut prin orice chip posibil drept Dumnezeu după natură, înmulțește puținul și privește către cer ca și cum ar cere binecuvântare de sus. Pentru noi face asta, prin iconomie divină.

Căci El însuși este Cel care le umple pe toate și adevărata binecuvântare de sus și de la Tatăl. Hristos a devenit pentru noi început, pildă și cale, ca să învățăm că atunci când suntem stăpânii mesei și ne pregătim să frângem pâinea, trebuie mai întâi să le aducem înaintea lui Dumnezeu cu mâinile ridicate și să coborâm asupra lor binecuvântare de sus”.

Mulțumirea devine premergătoare Liturghiei care ni se descoperă – toate cele plinite de Hristos prin înmulțirea pâinilor se arată a fi o Liturghie Dumnezeiască cu toate componentele ei esențiale – învățarea mulțimilor prin Cuvântul cel viu (hrana duhovnicească), jertfa de mulțumire adresată Tatălui, înălțarea pâinilor către Cer (anaforaua), frângerea pâinilor care au fost sfințite și împărțirea acestora poporului credincios (împărtășirea).

Omul recunoscător, care mereu aduce mulțumire Domnului, deschide taina Împărăției. Recunoștința vindecă trecutul și dă rost viitorului, preface sărăcia în bunăstare, puținul în mult, tristețea în bucurie, tulburarea în pace, întunericul în lumină – iar lumina ne face să-L cunoaștem pe Domnul și să gustăm din Viață.

Cu cât dăruim și mulțumim mai mult, cu atât se săvârșește minunea mai adânc și ajunge în inimile tuturor. Cu cât păstrezi mai multe pentru tine, cu atât te lipsești de darul lui Dumnezeu. Când pâinea mea devine pâinea aproapelui, harul îmbracă sufletul nostru – de aceea pâinea cea mântuitoare este tocmai pâinea noastră.

–

Hristos hrănește, astăzi, mai întâi, mulțimea cu Cuvântul lui Dumnezeu celui viu, Cuvântul care dăruiește viață, hrană dumnezeiască pentru suflet, apoi îi îngrijește pe cei suferinzi, îi vindecă pe cei bolnavi și pe cei aflați în neputințe, în sfârșit, dăruiește hrana pentru cele ale trupului, care și împlinește minunea.

Minunea ne copleșește și acum, căci pâinile au izvorât fărâmituri și pentru alții care nu s-au aflat acolo și mai cu seamă pentru neamurile însetate de har și de adevăr. Hristos ne hrănește sufletele și trupurile cu pâine dumnezeiască în fiecare zi și de fiecare dată ne lasă în dar și fărâmiturile. Să nu uităm însă să dăruim din fărâmiturile rămase, căci cu cât este mai mare fărâmitura pe care o dăruim (din pâinea care o împărțim), cu atât mai mult ne asemănăm cu Dumnezeu.

–

El, hrana cea vine, Pâinea Care s-a pogorât din Cer, astăzi stă cu noi la masă și o face la fiecare Dumnezeiască Liturghie. Să nu pierdem niciodată tainica chemare de a ședea alături de Cel care ni Se dăruiește pentru viața cea veșnică.

Doamne, rămâi cu noi la masă, până la sfârșit!

† Atanasie de Bogdania