Duminica a 7-a după Rusalii | De la orbirea trupească la cea sufletească

Duminica a 7-a după Rusalii | De la orbirea trupească la cea sufletească

Vindecarea a doi orbi și a unui mut din Capernaum

Ev. Matei 9, 27-35

 

O evanghelie adâncită în har, un episod relatat doar de Matei apostolul, ne însoțește astăzi, în călătoria noastră, nu doar prin tainele scripturii, dar și prin cele ale vieții, unde Mântuitorul ne este împreună călător, chemându-ne, în chip tainic, să-I urmăm.

Duminica de astăzi ne pune în față măsura dragostei lui Hristos, dragoste cu care vindecă lumea, iar astăzi îi vindecă pe cei doi orbi și un mut, nu pe calea rătăcirii (vieții acesteia), ci în lăcașul său din Capernaum, care (pre)închipuie Biserica. Orbii își recapătă vederea în Biserica lui Hristos, acolo unde suntem chemați cu toții să venim pentru a ne vindeca de orbirea sufletului și muțenia inimii.

„Plecând Iisus de acolo, doi orbi se țineau după El strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David” (Mt. 9, 27)

Cromațiu de Aquileia ne tâlcuiește foarte frumos minunea pe care o săvârșește Hristos astăzi: „Conform unei interpretări alegorice, acești doi orbi simbolizează cele două regate în care au fost împărțiți iudeii (după moartea lui Solomon, între Roboam și Ieroboam). Potrivit unei alte interpretări, putem considera că iudeii și neamurile sunt prefigurați prin acești doi orbi […].

Amândoi erau orbi prin necredința lor, pentru că nu puteau vedea Lumina cea adevărată, pe singurul Fiul al lui Dumnezeu, prorocit în lege și prin proroci. […] De aceea, orbilor li s-a redat vederea de îndată ce și-au exprimat credința în Fiul lui Dumnezeu. Acest lucru ne arată că oricine va crede că Fiul lui Dumnezeu a venit să mântuiască pe om, va primi cunoștința Luminii celei adevărate, imediat ce orbirea păcatelor este vindecată”.

Astăzi, mulți suferim de o orbire sufletească care nu ne permite să-L vedem pe Hristos descoperit nouă. Suntem mai mult cu gândul la cele lumești, decât la cele dumnezeiești. Pe lângă această orbire sufletească, mai suferim și de muțenia inimii. Din inima noastră nu mai izvorăște dragostea cea mântuitoare, ci cele care aduc deșertăciune, irosind harul primit prin binecuvântare.

Ne plângem de greutățile noastre, de situația în care suntem, dar și așa nu dorim să ne deschidem inima față de Dumnezeu. Astfel, ne trezim în situația celor doi orbi, care strigă după Hristos ca să-i miluiască. Loviți de deznădejde, durere și de chin, singura noastră scăpare este îndreptarea către Mântuitorul.

 

„Atunci se vor deschide ochii celor orbi şi urechile celor surzi vor auzi” (Is. 35, 5)

Credința nu trebuie privită ca pe un rezultat al vindecării, ci aceasta din urmă trebuie văzută ca rezultat al credinței, ne încredințează Sfântul Ilarie de Poitiers. Pe acest principiu trebuie să ne clădim și noi cererile noastre către Domnul, ceea ce dorim să primim trebuie să fie rezultatul propriei noastre credințe.

Adevărata vindecare se dobândește în casa Domnului, care este Biserica, – acolo creștem în credință, acolo ne hrănim din cele sfinte, acolo primim tainele cele aducătoare de viață. În Biserică găsim izvorul vieții celei veșnice și al mântuirii, Trupul și Sângele Domnului, care ne întăresc credința.

Vindecarea se arată, prin urmare, cu adevărat o consecință a credinței. Orbii cer vindecarea de la Hristos și sunt convinși că o vor obține. Datorită credinței lor sunt vindecați, prin dragostea nemăsurată arătată de Dumnezeu omului aflat în neputință.

Hristos se atinge de orbi și îi vindecă – atingerea de Cel ce este Viața ne aduce vindecare și viață – de unde și taina stăruirii în Liturghie, unde prin Euharistie, Hristos este Cel care mereu atinge nu doar mădularele trupului nostru, dar și adâncurile sufletului spre vindecare.

 

„Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vestește tăria” (Ps. 18, 1)

Noi, cei de astăzi, oare câtă credință arătăm Domnului? Credem că Domnul poate vindeca rănile sufletelor noastre? Credem că poate îndepărta orbirea și muțenia inimilor noastre? Doar înțelegând că Dragostea răstignită izvorăște viața cea adevărată, iar cel ce se hrănește din această Viață dobândește vindecare, pătrundem taina evangheliei de astăzi.

„Gustați şi vedeți că bun este Domnul” (Ps. 33, 8) – suntem chemați în fiece clipă să mulțumim Domnului pentru toate. Permanenta recunoștință ne aduce adevărata cunoștință și ne ajută să putem vedea mai adânc și mai autentic lucrurile din jur (orbiți fiind sufletește).

Omul recunoscător, care mereu aduce mulțumire Domnului (chiar și pentru încercări și, mai cu seamă, boală) deschide taina Împărăției. Recunoștința și credința stăruitoare vindecă trecutul și dau rost viitorului, prefac sărăcia în bunăstare, tristețea în bucurie, tulburarea în pace, boala în sănătate, întunericul în lumină – iar lumina ne face să-L cunoaștem pe Domnul și să gustăm din Viață!

 

„După credința voastră, fie vouă!” (Mt. 9, 29)

Un lucru demn de notat este faptul că Hristos nu-i vindecă pe orbi doar pentru credința lor, ci mai cu seamă pentru atitudinea lor, pentru râvna lor, pentru mărturisirea arătată ca rod al credinței celei stăruitoare. Faptul că orbii sunt cei care L-au urmat pe Mântuitorul și L-au mărturisit (precum suntem chemați noi toți să o facem), ne arată credința luminată prin fapte, credința vie și lucrătoare.

Acești oameni lipsiți de vederea trupească au știut să treacă pragul propriilor neputințe împreună cu Hristos, au avut încredere neclintită dincolo de ușile închise (ale casei din Capernaum – Biserica Duhului care ne cheamă), au avut credință dincolo de pragurile înălțate (ale durerii), au avut nădejde dincolo de neîncrederea tuturor celorlalți (care judecă și cârtesc până în ziua de astăzi).

„După credința voastră fie vouă!” (Mt. 9, 29), zice Domnul, și s-au deschis ochii lor. În toată necredința noastră de astăzi, Hristos totuși știe să ne iubească cu iubire neobosită, căci noi, cei ce citim slovele evangheliei, n-am ajuns (încă) să nu vedem, n-am ajuns (încă) să nu vorbim, chiar dacă șchiopătăm prin greutățile lumii acestea, plini fiind de multe neputințe.

 

Lumina primului Chip văzut

Primul Chip pe care l-au văzut orbii a fost chipul dumnezeiesc al lui Hristos. Domnul le cere imposibilul – „Vedeți, nimeni să nu știe” (Mt. 9, 30). Pe Mântuitorul, ce-i scosese din orbire, redându‑le lumina, cei doi nu s-au putut abține să nu-L vestească – „iar ei, ieșind, L-au vestit în tot ținutul acela” (Mt. 9, 31). Firesc este să ne apară gândul, câți dintre noi – orbi fiind (chiar dacă vedem) – văzându-L pe Hristos, ne-am întors în cetatea lumii acesteia rătăcite, ca să-L vestim pe Dumnezeu?

Astăzi, chiar dacă trecem prin momente de cumpănă, nu mai avem curajul să-L propovăduim pe Hristos și a Sa evanghelie. Nu mai avem curajul să facem din vindecările pe care le trăim zi de zi, momente de vestire a Celui Care ne dăruiește Viață.

Dacă am avea curajul de a iubi până la capăt, vindecarea ar continua mereu, nu s-ar opri niciodată, devenind și noi, la rândul nostru, o adevărată prezență vindecătoare pentru cei din jurul nostru. E nevoie tot mai mult, în ziua de astăzi, să recunoaștem că „toată darea cea bună şi tot darul desăvârșit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor” (Iacov 1, 17).

 

„Cuvântul lui Dumnezeu a venit să redea oamenilor Cuvântul cel dintotdeauna” (Sf. Ioan Gură de Aur)

Hristos redă graiul celui mut, care va fi slăvit pe Dumnezeu cu limba inimii, dar și a trupului, ce vor fi dezlegate pentru totdeauna. De asta și mulțimea se mira zicând – „Niciodată nu s-a arătat așa în Israel” (Mt. 9, 33).

Sf. Ieronim tâlcuiește că, în greacă, „cofos” înseamnă nu doar mut, ci și surd – din acest motiv Mântuitorul nu-l întreabă nimic pe cel aflat în neputință și nici nu-i spune nimic mutului, de asta  cel din urmă a și fost adus de alții spre vindecare. Taina aproapelui care se face mijlocitor spre vindecare ni se descoperă încă o dată.

 

„Iisus străbătea toate cetățile şi satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăției şi vindecând toată boala şi toată neputința în popor” (Mt. 9, 35)

Şi astăzi, Hristos învață în casele inimilor noastre, în Bisericile noastre. El este Cel care vindecă toată boala şi toată neputința în poporul cel dreptslăvitor – popor care iese în întâmpinarea Domnului cu dragostea mutului aceluia care, supus fiind diavolului, a fost vindecat.

Tot ceea ce suntem noi în fața Domnului nu este voia întâmplării, –  nici boala, nici orbirea, nici muțenia – toate sunt fericite circumstanțe care arată lucrarea harului lui Dumnezeu, Cel ce ne voiește pe toți văzători în duh și vorbitori întru adevăr.

Taina evangheliei de astăzi este (și) reîntâlnirea autentică cu Hristos, căci dacă nu-L avem în ochii sufletului suntem mai mult decât orbi, dacă nu-L avem în cuvântul inimii, suntem mai mult decât muți, dacă nu-L avem în toate simțurile care ne-au fost pecetluite cu mireasma harului la botez, suntem mai mult decât slăbănogi.

Hristos este mereu pe calea vieții noastre, să nu uităm să strigăm și noi din toate simțurile lăuntrice, precum cei doi orbi de odinioară: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David, arătând prin credință că vindecarea este cu putință.

 

Dragostea răstignită izvorăște lumină

Evanghelia de astăzi ne descoperă o taină a lumii acesteia – că într-o lume a întunericului, chiar și cei cu ochi sănătoși sunt orbi – de două ori orbi și o dată muți, căci nici sufletește nu vedem, iar din inima răvășită de durere nu scoatem o vorbă ziditoare.

Epoca actuală este o epocă a surzeniei sufletești, căci nu mai auzim pe aproapele; dar este și o epocă a muțeniei interioare – toți se rătăcesc în vorbe multe, fără a spune nimic, fără a transmite un gând mântuitor sau un mesaj ziditor. Doar întâlnirea cu Hristos, Care este Lumina lumii, ne ajută să strigăm din inimă mută și suflet orbit – Miluiește-mă!, lăsând dragostea Lui să străpungă adâncurile inimii și să curețe rănile sufletului nostru rănit.

Astăzi am învățat că, prin credință, omul se vindecă de toate bolile trupești, dar mai cu seamă de cele sufletești, boli care robesc atât de mult și lumea de astăzi.

Hristos mereu se răstignește, ca noi mereu să înviem din adâncul în care ne-a dus orbirea sufletească. Iată taina Evangheliei de astăzi: Dragostea răstignită izvorăște lumină, dezleagă cuvântul și dăruiește viață.

–

Mult milostive Doamne, miluiește-mă și dezleagă muțenia inimii mele,

ca să pot, cu inimă curată, să Te slăvesc, iar cu ochii sufletului să Te văd precum ești!

† Atanasie de Bogdania