Duminica a 7-a după Paști | Taina Unimii în Credință

Duminica a 7-a după Paști | Taina Unimii în Credință

a Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic

Ev. Ioan 17, 1-13

Între bucuria Înălțării și așteptarea tainică a Pogorârii Duhului Sfânt, care va plini sensul praznicului în care încă ne aflăm, ne este pusă în față o duminică închinată Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic – primul Sinod al lumii creștine, care a avut loc la Niceea, în anul 325.

Acest prim Sinod al Bisericii ne-a rânduit un dar minunat, care este rezumatul credinței noastre, piatra de temelie a creștinismului – Crezul. Părinții reuniți la Niceea au alcătuit, inspirați fiind de Duhul Sfânt, primele șapte articole ale Simbolului de Credință, celelalte, alte 5 la număr, fiind completate de Sinodul al II-lea Ecumenic, care a avut loc la Constantinopol în anul 381.

Cuvântul de despărțire

Evanghelia cu care călătorim astăzi este o parte din capitulul al 17-lea de la Ioan, cel mai tainic și mai înălțător cuvânt din întreaga relatare a evangheliștilor – Rugăciunea arhierească a Mântuitorului – care vine la sfârșitul cuvântului de despărțire a lui Hristos.

Capitolul al 17-lea nu este altceva decât o minunată teologhisire a Mântuitorului în rugăciune. Hristos le vorbește Apostolilor despre credință și despre unitate ca și temelie a Bisericii, pregătindu-i pentru tainica despărțire, care va aduce bucurie multă, pentru întoarcerea Lui la Tatăl cel Ceresc şi pentru venirea Duhului Sfânt, Mângâietorul – „Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare” (Lc. 24, 52).

Mântuitorul știa că Se va înălța întru slavă la Tatăl, pentru a ne trimite nouă pe Mângâietorul, Duhul Adevărului, Duhul cel Sfânt, iar prin El, bucuria apostolilor să fie cu adevărat deplină, astfel fiind bine vestită credința tuturor neamurilor pământului.

Domnul aduce în față mărturia dragostei Lui desăvârșite („iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârșit i-a iubit” – In. 13, 1), în centrul cuvântării punând o pildă care stă ca piatră de temelie în relația pe care o avem cu Hristos Domnul – „Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic” (In. 15, 5). Această învățătură este o adevărată inițiere în taina Bisericii – doar altoindu-ne pe tulpina Viței celei binecuvântate putem trăi în (și cu) Mântuitorul Iisus Hristos.

De trei ori cu ochii spre cer

Mântuitorul își ridică de trei ori ochii spre cer în relatările scripturistice. Prima dată este atunci când se roagă pentru înmulțirea pâinilor şi pentru hrănirea mulțimilor înfometate din Galileea – „luând cele cinci pâini şi cei doi pești şi privind la cer…” (Mt. 14, 19). Își mai înalță încă o dată ochii spre cer când se roagă la Cina cea de Taină și Își mai înalță ochii spre cer, acum, în marea și cea mai presus de taină rugăciune arhierească – „acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăvește pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească” (In. 17, 1).

Mântuitorul se roagă cu ochii spre cer asemenea unui arhiereu, dar de data aceasta, nu mai are în mâinile Sale o pâine exterioară pe care să o înmulțească, ci El Însuși este cu adevărat pâinea cea cerească care vine ca să fie dăruită lumii – preaslăvirea – „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este trupul Meu” (In. 6, 51).

Întreaga imagine, o adevărată icoană, nu este altceva decât o liturghie cerească mai presus de orice liturghie, care începe cu o rugăciune și se sfârșește cu jertfa de pe Cruce, iar odată cu moartea Mântuitorului, care zdrobește moartea noastră, din coasta străpunsă de sutaș, va izvorî viața cea veșnică.

În această Liturghie a Cuvântului, cea înainte de pătimire, Hristos face trei adresări, trei cereri tainice, către Tatălui Ceresc:

• Una pentru sine – „Părinte, a venit ceasul! Preaslăvește pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească” (In. 17, 1);
• Alta pentru apostoli – „Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi” (In. 17, 11);
• Și ultima, pentru toți cei care vor crede în El – „Dar nu numai pentru aceștia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor” (In. 17, 20).

 

Ca toți să fie una

Mântuitorul se roagă pentru ca toți cei care vor crede în numele Lui să fie una cu El, una în El, una prin credința şi mărturisirea dumnezeirii Lui şi în deplină unitate, să fie desăvârșiți una – „toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, așa şi aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (In. 17, 21).

Aici înțelegem și taina cu care călătorim în această duminică, care este în inima praznicului Înălțării – Hristos Se înalță în slava Tatălui Său, în slava Mângâietorului, în unirea tainică dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, în sânul slavei Sfintei Treimi – Unitatea ca și temelie a Bisericii.

Slava şi unirea despre care vorbește Domnul, ne descoperă rugăciunea, pentru noi toți care credem în El, toți creștinii care suntem (deja de aici) în Împărăția lui Dumnezeu. Suntem în Biserică şi prin Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie (Raiul coborât pe pământ) intrăm în comuniunea şi în bucuria Sfintei Treimi. Acolo S-a înălțat Domnul nostru Iisus Hristos şi acolo vrea să ne tragă pe noi pe toți. 

Unitatea în treime şi după chipul dumnezeirii, oglindind Sfânta Treime în viața noastră liturgică şi în viața noastră duhovnicească – ne arată cu adevărat inima creștinismului. Numai cine stă în Biserică are legătură cu Sfânta Treime şi poate să primească dragostea, bucuria şi lumina Sfintei Treimi – nucleul tainic, prin care viază tot ceea ce există în Univers.

 

Taina Credinței

La început a fost iubirea (Pr. Dumitru Stăniloae), mai presus de iubirea lui Dumnezeu Tatăl, Care Îl naște înainte de veci pe Fiul şi Cuvântul Său, Tatăl din Care purcede Duhul Sfânt – Treimea cea de o ființă și nedespărțită, Care arată legătura dragostei, dragoste din care se va naște Biserica.

Duminica de astăzi ne arată că Biserica se naște și stă pe temelia de neclintit a credinței, a Sfinților Părinți şi a Sinoadelor Ecumenice – primul dintre ele, de la Niceea, fiind măsură pentru celelalte șase care au urmat.

Astăzi îi pomenim pe părinții care au pus temeliile credinței noastre. Cei 318 părinți de la Niceea, dintre care, așa cum ne spun tratatele, 220 au fost episcopi, iar restul au fost preoți şi diaconi care au participat la eveniment.

Cel mai tânăr dintre toți, Sfântul Atanasie cel Mare al Alexandriei, a fost arhidiacon, iar participarea la acest Sinod l-a făcut mare apărător al dreptei credințe, fiind cel care a introdus în Crez termenul – de o ființă  (în greacă – ὁμοούσιος, homoousios, în latină – consubstanțial) cu Tatăl.  

Sub influența decisivă a Sfântului Atanasie, Părinții Sinodali au condamnat categoric erezia ariană și au afirmat limpede dumnezeirea Fiului, precizându-se că El este de o ființă cu Tatăl. Celor șapte articole de credință de la Niceea li s-au adăugat în anul 381, alte cinci articole, elaborate la Constantinopol de către Sinodul al II-lea Ecumenic, formând împreună Simbolul de Credință sau Crezul, folosit până astăzi în Biserica Ortodoxă.

Cât de frumos ne vorbește despre aceasta Sfântul Vasile cel Mare (Contra lui Eunomie, I, 20): „Este imposibil ca Dumnezeul universului să nu coexiste din veșnicie împreună cu chipul Său, care strălucește atemporal, şi să nu aibă legătură cu El nu numai dincolo de timp, dar şi de toate veacurile. Căci pentru aceea, într-adevăr, se spune că este strălucire, ca să ne facă să înțelegem această legătură, şi că este pecete a ipostasului ca să ne învețe deofiinţimea (ὁµοουσίος)”.

 

I Sinod Ecumenic

Sinodul I Ecumenic de la Niceea (astăzi localitatea İznik din Turcia), desfășurat în anul 325, este un moment de importanță crucială în istoria Bisericii. Acest Sinod, convocat de împăratul Constantin cel Mare (272 – 337), a combătut ereziile vremii, dintre care cea mai acută a fost cea a lui Arie, care vedea în taina întrupării Mântuitorului doar latura umană, știrbind astfel dumnezeirea lui Hristos.

Pe lângă rezolvarea disputei legate de dumnezeirea Mântuitorului, Sinodul de la Niceea a stabilit și felul în care se calculează data pentru sărbătorirea Paștelui, în acest fel consolidându-se unitatea Bisericii. Părinții sinodali au stabilit ca Paştile să fie prăznuit totdeauna în prima duminică  imediat următoare lunii pline, de după echinocțiul de primăvară. La acestea, s-a mai statornicit și rânduiala prin care Paştile trebuia serbat tot timpul după cel iudaic și nu înainte.

Conform tradiției, Primul Sinod de la Niceea s-a întrunit în data de 20 mai în anul 325 și a durat până în 25 august 325. Tot în 20 mai, al anului 337, se naște în cer și Împăratul Constantin cel Mare, primind taina Botezului chiar pe patul de moarte.

La primul Sinod Ecumenic au fost prezenți puțini episcopi din Occident (tradiție care se va perpetua și la celelalte sinoade ecumenice), însă au fost prezenți mai mulți Sfinți Părinți din Răsărit, dintre care cei mai cunoscuți fiind: Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Nicolae al Mirelor Lichiei, Sfântul Spiridon al Trimitundei, Sfântul Alexandru al Alexandriei, Sfântul Macarie al Ierusalimului și Sfântul Pafnutie al Tebaidei (Mărturisitorul).

Sfântul Atanasie al Alexandriei, fiind arhidiacon, în vârstă de 30 de ani la acea vreme, consemnează că numărul participanților la Sinod a fost de 318, număr cu semnificație duhovnicească deosebită, fiind numărul slujitorilor lui Avram, pe care acesta i-a luat cu el atunci când s-a dus să-l salveze pe Lot din robie – „Auzind Avram că Lot, rudenia sa, a fost luat în robie, a adunat oamenii săi de casă, trei sute optsprezece, şi a urmărit pe vrăjmași până la Dan” (Fc. 14, 14).

Pe lângă alcătuirea Crezului, în primele sale șapte articole, la Sinodul de la Niceea au fost adoptate și 20 de canoane. Între participanții la Sinod s-au numărat și doi ierarhi de pe teritoriul Sciției Minor – Marcu Tomensis (de la Tomis) și Teofil, episcopul Goților, care își avea reședința în zona de astăzi a județului Buzău.

–

Prin învățăturile și hotărârile sale, Sinodul I Ecumenic de la Niceea ne învață, nu doar taina credinței, dar și cum să o păstrăm vie, lucrătoare, roditoare și cum să o apărăm, căutând unitatea Bisericii. Întreaga creștinătate are ca piatră de temelie adevărurile afirmate la Niceea, iar mărturia Sfinților Părinți adunați acolo rămâne o lumină pentru toți credincioșii de pretutindeni.

Să rămânem și noi ancorați pe temelia Sfinților Părinți și a Sinoadelor Ecumenice, pe care este clădită, cu adevărat, Biserica Slavei lui Dumnezeu.

Pentru rugăciunile tuturor Sfinților Părinților noștri, purtători de Dumnezeu, Hristoase Dumnezeul nostru, miluiește și ne mântuiește pe noi!

–

Hristos S-a Înălțat !

† Atanasie de Bogdania