Duminica a 6-a după Rusalii | Taina iertării – taina biruinței
Vindecarea slăbănogului din Capernaum
Ev. Matei 9, 1-8
În miezul vindecării din evanghelia de astăzi ne întâlnim cu una dintre cele mai mari taine care ni le-a lăsat Domnul pentru a depăși căderile lumii acesteia; ea îi scandalizează pe cărturari, îi lasă fără cuvinte pe farisei, îi uimește pe apostoli, dar tocmai cu ea suntem chemați să călătorim în această duminică binecuvântată – taina iertării.
Iertarea, pentru noi, cei de astăzi, este greu de pus în practică, ca și pentru cei care îl judecau pe Mântuitorul, odinioară. Trecem peste toate, dar, când vine vorba de iertare, încă nu am reușit să îmbrățișăm o prietenie mântuitoare cu aceasta. Iertarea este frumoasă atât timp cât o primim. Când vine vorba să o oferim, ne pune în dilemă și în mare încurcătură. Însă, toată minunea relatată astăzi de Matei apostolul stă tocmai în iertare.
Cel care oferă iertare se aseamănă lui Dumnezeu, se aseamănă lui Hristos, căci aduce înviere în sufletul celui iertat – îl învie pe aproapele său – îl îndumnezeiește. Hristos a venit pe pământ nu ca să-i vindece trupește pe toți (ar fi putut să o facă), ci ca să-i ierte și să aducă, prin aceasta, vindecare lăuntrică. El a venit să șteargă păcatul din lumea aceasta tocmai prin taina iertării pe care noi, cei de astăzi, am uitat să o folosim, ținând-o ascunsă sub praful adânc al angoaselor adânci ale inimii.
Iertarea dumnezeiască – învierea omului
Evanghelia de la Matei, care ne însoțește astăzi, vorbește despre vindecarea slăbănogului din Capernaum. Cu aceeași evanghelie, în relatarea paralelă de la Marcu, am călătorit în a II-a duminică din Sfântul și Marele Post, care a purtat și pecetea luminii celei necreate din perspectiva învățăturii lăsate nouă de Sfântul Ierarh Grigorie Palama.
Domnul, Care a biruit moartea omului prin moartea Sa, dăruind iertare și viață veșnică întregii lumi, este Cel care astăzi, prin iertarea dăruită sufletului slăbănogului din Capernaum, aduce înviere trupului celui neputincios, coborât de către prieteni prin acoperișul casei (păcatelor noastre, ale tuturor).
Un creștin adevărat iartă din și cu toată inima, fără să pună condiții, fără să ceară justificări și îndreptățiri. Îl vedem pe Dumnezeu Care S-a coborât între noi ca, prin iertare, pe noi să ne înalțe. Bolnavul de astăzi, căzut în păcat, este coborât de sus, de la cer spre pământ și prin dragostea prietenilor săi este vindecat și ridicat spre cele înalte.
Imaginea celor care coboară patul, legat cu frânghii, în care ședea cel bolnav este asemănătoare cu punerea unui sicriu în mormânt – atinge profund ochiul căutător de mântuire și de har. Aici observăm o diferență care marchează: dacă cel coborât în mormânt merge spre moarte, bolnavul coborât astăzi de prietenii săi merge spre Viață. Acolo se află Domnul, mormântul devine izvor de viață, boala devine sănătate și iertarea devine vindecare.
De la cădere la ridicare
Evanghelia ni-l pune în față pe un paralitic, un slăbănog paralizat care nu se mai putea mișca – paralizia arată starea omului căzut, care și-a pierdut libertatea prin păcat, cel țintuit la pat nu poate făptui nimic, nu poate viețui în adevăratul sens al cuvântului, neputința aducătoare de durere îl arată cu adevărat rob al căderii – un fel de moarte înainte de moarte.
Adam cel căzut din grădina Raiului, în chipul căruia ne oglindim cu toții, nu este altceva decât imaginea omului aflat în durerea de a fi țintuit de către cele pământești, de data aceasta însă polii se inversează – bolnavul este coborât de pe acoperiș (din Cer), spre a se întâlni cu Dumnezeu, Care este jos pe pământ (pentru ca omul să fie ridicat din nou, Dumnezeu este Cel care s-a coborât întru cele mai de jos ale pământului).
Prietenii celui bolnav, văzând că nu pot intra prin ușă în casă, îl coboară pe funii, de pe acoperiș – de obicei cu funii se coboară sicriul în groapă – de data aceasta prietenii slăbănogului îl coboară pe cel mort în păcate de pe acoperiș (Cer) în casă (Pământ), dar nu spre îngropare (care este moartea), ci spre înviere (care este viața), ne arată minunea.
„Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu?” (Mc. 2, 7)
În clipa în care toți cei prezenți se așteptau la o minune trupească, vizibilă, ieșită din comun (dorința spectaculosului este mereu mai puternică decât vindecarea sufletească) – Hristos, văzând credința prietenilor, „a zis slăbănogului: Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale!” (Mt. 9, 2). Domnul, văzând pe fariseii care cârteau, face pe loc un lucru uimitor: vindecă pe slăbănog chiar după ce l-a dezlegat de păcate – pentru a arăta că El este Cel care are, cu adevărat, puterea dumnezeiască de a lăsa orice păcat, de a ierta orice datorie de neiertat.
A lăsa păcatele (datoriile) este mai mult decât a ierta, iertarea este (și o poruncă) omenească, a lăsa ce este de neiertat, este doar a lui Dumnezeu; doar Dumnezeu pune de o parte păcatele noastre, ca și cum nu ar fi existat niciodată – „de vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, și de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face ” (Is. 1, 18). Vindecarea de netăgăduit a slăbănogului, care a descoperit puterea dumnezeiască de a ierta păcatele, arată, până la urmă, că Hristos este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii – „Că de veți ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veți ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşalele voastre” (Mt. 6, 14-15).
Când cazi într-un păcat, o faci singur, individual, păcatul este al persoanei (al omului), vindecarea, pe de altă parte, vine mereu prin ceilalți, prin aproapele, nu este niciodată individuală, Domnul ține cont de rugăciunea aproapelui, de dragostea aproapelui, care se arată pricină de vindecare și de mântuire.
Rugăciunea aproapelui dăruiește înviere, dăruiește vindecare – și aici este ascuns mesajul minunii de astăzi. Ceea ce înseamnă că și noi, când ne rugăm pentru aproapele nostru, nu facem altceva decât să îi dăruim înviere.
„Putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ” (Mc. 2, 10)
Astăzi ne întâlnim cu o mică înviere, mai întâi una duhovnicească și mai apoi una trupească. Cel care a fost robit de păcate, mort fiind sufletește, a ajuns să fie țintuit la pat, mort fiind trupește. Învierea se arată a fi una care vine dinspre suflet spre trup – învierea sufletului, prin iertarea păcatelor, înseamnă învierea trupului și viața redobândită. De aici învățăm că învierea celor vii este, câteodată, mai mare decât învierea celor adormiți.
În conștiința iudeilor, păstrători ai legii celei vechi, păcatele puteau fi iertate doar la templu, prin jertfa mielului (care astăzi se arată a fi Hristos Domnul). Ceea ce arată Mântuitorul în Capernaum, este tocmai faptul că El reprezintă noul Templu (care devine Biserică a Duhului Sfânt), El este Cel ce se jertfește pentru iertarea păcatelor noastre, El este și Jertfa și Jertfitorul tainic – ceea ce se întâmplă de fiecare dată și la Sfânta Liturghie.
Pentru ca omul bolnav (fiecare dintre noi) să-și poată ridica targa (neputințelor sale), Omul – Dumnezeu ridică păcatul lumii pe Cruce, El, mielul cel tainic a lui Dumnezeu. Domnul se va pune în mormântul omului (e singurul dar pe care I l-am dat), luând asupra Sa tot păcatul lumii, ca lumea să poată să se scoale (din patul căderii) și să se ridice din moartea păcatului.
„Iisus, văzând credința lor, a zis slăbănogului: Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale!” (Mt. 9, 2)
Măsura dragostei e măsura iertării – prietenii celui bolnav, prin dragoste, dobândesc credință puternică că acesta se va putea vindeca. Măsura dragostei se arată a fi asemenea cu măsura iertării care astăzi aduce vindecare.
Suferința fără dragoste în Hristos este adevărată nebunie. În loc să scoată sufletul din iadul deznădejdii și să-l vindece, îl adâncește și mai mult și-l zdrobește. Prietenii celui bolnav s-au arătat iubitori de Dumnezeu și încrezători în cuvântul Său mântuitor. Cât de frumos spunea Sfântul Porfirie Kavsokalivitul: „Răbdarea este iubire și fără iubire nu poți avea răbdare”.
Dumnezeu a venit și vine ca să-l ierte pe om, pe fiecare slăbănog care viețuiește în inima noastră – iată taina mântuirii. Dumnezeu are însă nevoie și de iertarea noastră – iertare pe care trebuie mereu să o dăruim, căci este gratuită, jertfelnică, ca și dragostea – prietenii celui țintuit la pat s-au arătat nu doar iertători, dar și iubitori de aproapele.
Iertarea nu poate fi cumpărată, nu poate fi forțată. De aceea iertarea niciodată nu poate fi ruptă de dragoste. Unde este dragoste este mereu și iertare. Dragostea e gratuită, nu putem forța pe nimeni în lumea aceasta să ne iubească. Iertarea și iubirea vin din dăruirea de sine, din inimă – și doar aici pot să răsară și să crească. Ele sunt un dar al Duhului Sfânt, căci „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea” (Gal. 5, 22), ne învață Sfântul Apostol Pavel.
Iertarea vindecă lumea, mă vindecă (și) pe mine, îl vindecă (și) pe aproapele și aduce (deja de acum) taina învierii în sufletele răvășite de durere și de boală. Dacă am știut să dăruiesc iertare, am învățat să trăiesc Învierea.
Iubirea care ne ridică pe treapta desăvârșirii
Astăzi, dragostea se arată a fi condiția esențială pentru moștenirea vieții veșnice, mai presus de orice vindecare pământească, deschizând poarta credinței. Să ne purtăm și să ne împărtășim unii altora suferințele, punând iertarea și îngăduința mai presus ca orice – căci astfel îl vom învia pe aproapele nostru. Iertând, dăm viață din viața celui care este Viața!
Iertând, noi dăruim învierea care nu ne aparține. Hristos este Viața și Învierea și în chip tainic ne dăruiește posibilitatea de a-l învia pe aproapele nostru, dăruindu-i iertare. Cel ce reușește să-și îmbrățișeze durerea, prin iertare o vindecă și lărgește calea spre pocăință.
Iertarea naște mereu iertare și așa devine mai adâncă, mai cuprinzătoare, mai lucrătoare, într-o lume marcată de durere, neputință și cădere. Iertarea naște mereu iertare, precum iubirea naște mereu iubire – e o lege duhovnicească. Cu cât mai mult iubesc, cu atât mai mult învăț să iubesc. Iertând, ștergem în chip tainic ce am greșit, aducând lumină în lume.
Taina iertării – taina biruinței
Astăzi am învățat că toată relația noastră cu Domnul stă în iertare. Cel care oferă iertare se aseamănă lui Dumnezeu, căci aduce înviere în sufletul celui iertat – de unde pornește și minunea. Cine iartă, se face asemenea lui Hristos – dăruiește înviere! Hristos a venit pe pământ nu ca să-i vindece trupește pe toți oamenii, ci, înainte de toate, ca să-i ierte! Această iertare poate vindeca toate durerile de zi cu zi ce par de nedepășit. Cel ce înțelege taina iertării, înțelege că Domnul a venit să șteargă păcatul acestei lumi tocmai prin iertare.
Primul care a iertat a fost Însuși Domnul, „căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Lc. 19, 10). El a venit în lume, înainte de toate, ca să ne ierte pe noi, cei ce ne poticnim atât de mult în a cere iertare. El este Cel care a lucrat și lucrează pocăința și adevărata iertare în această lume trecătoare – schimbarea noastră de mentalitate și de orientare, dinspre ale căderii înspre ale mântuirii – tocmai în Taina Iertării stau.
Întâlnirea cu Domnul Hristos – Lumina lumii, ne poate ajuta să ne conștientizăm boala – paralizia noastră sufletească, căutând vindecarea – prin pocăință și iertare. Singura noastră cale de vindecare este strigătul către Domnul, fie el și din inimă mută și suflet orbit: Doamne, miluiește-mă! – astăzi strigat de prietenii celui bolnav și țintuit pat. Să învățăm a lăsa dragostea lui Hristos să străpungă și să curețe rănile sufletului nostru rănit. Dragostea Domnului este mereu răstignită, jertfelnică: ne iartă și iar ne iartă, ca noi, iar și iar să înviem din adâncul în care ne-a dus orbirea noastră sufletească.
Hristos – Dragostea cea răstignită, izvorăște mereu lumină, dezleagă cuvântul neputinței noastre și dăruiește viață. Sfântul Isaac Sirul ne învață, în acest sens, în Cuvintele sale către singuratici: „Nimic nu e mai iubit de Dumnezeu și nici o cerere nu e mai repede auzită cum e rugăciunea prin care omul cere iertarea greșelilor și putere și ajutor pentru îndreptarea lor; ea împiedică ușor pedepsirea lor, chiar dacă e vorba de greșeli destul de grave”.
–
Să avem curajul de a ne hrăni din taina iertării și a dragostei care astăzi se arată a fi pricină de vindecare pentru aproapele.
Dumnezeu este și astăzi alături și așteaptă să ne coborâm pe frânghiile dragostei care aduc vindecare, să nu pierdem niciodată această taină!
† Atanasie de Bogdania
RO 
IT