Duminica a 6-a după Paști | Hristos – Lumina lumii

Duminica a 6-a după Paști | Hristos – Lumina lumii

a Orbului din naștere

Ev. Ioan 9, 1-38

Purtând harul bucuriei care ne trece prin școala Luminii și a Vieții, așteptând să mai facem un singur popas duhovnicesc în trecerea noastră de la Înviere la Înălțare, spre Pogorârea Duhului Sfânt, astăzi călătorim cu o duminică în care Mântuitorul face a șasea mare minune, din cele șapte, relatate de Evanghelia de la Ioan – vindecarea orbului din naștere.

În binecuvântata perioadă în care purtăm vie lumina Învierii, Biserica ne îndeamnă să ne apropiem asupra întâlnirii lui Hristos cu omul orb din naștere (în fapt, întreaga omenire care se arată a fi oarbă), un episod adâncit în har, relatat doar de Ioan, tainicul evanghelist al dragostei, care ne descoperă, cu adevărat, Cine este Lumina lumii.

Cuvintele Domnului Însuși, descoperă taina cu care călătorim astăzi: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (In. 8, 12). Cuvântul Domnului devine, astăzi, piatră de căpătâi, în întâlnirea cu orbul din naștere, unde El se descoperă a fi Luminătorul sufletului și al trupului.

„Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (In. 9, 3)

Domnul se află la Ierusalim pentru sărbătoarea corturilor (In. 7, 2), la care nu voia să meargă dintru început, dar unde va merge și va avea o lungă dispută cu iudeii (cap. 7 și 8) care erau înțepeniți în obiceiurile care îi orbeau și nu-i lăsau să vadă mai mult decât firul legii care robea partea interioară, partea inimii și a harului.

La înjumătățirea praznicului, Hristos este Cel care spune: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (In. 7, 37-38). În contextul în care nu este primit și nici înțeles de către iudei, trăiește o adevărată pătimire sufletească, înainte de pătimirea Sa cea trupească – „oare, nu zicem noi bine că Tu ești samarinean şi ai demon?” (In. 8, 48), – Hristos iese din Templu și aici are loc întâlnirea cu orbul din naștere.

Este întâlnirea lui Dumnezeu cu omenirea care este orbită (de păcat) și cerșește, nu are vlagă de a răzbate în viață cu propriile forțe, nu poate depăși bariera neputințelor care o țin atât de departe de Cer.

Teodor de Mopsuestia tâlcuiește atât de frumos acest pasaj evanghelic zicând: „Domnul îi învață pe ucenici că există multe motive pentru toate aceste evenimente şi că ele sunt tainice şi inexplicabile. Şi așa, noi întotdeauna ne plângem de evenimente ale căror cauze le ignorăm, dar apoi  de asemenea învățăm că nimic nu se întâmplă în zadar. Această cunoaștere va fi dată nouă în lumea viitoare, pentru că ceea ce este ascuns, ne va fi descoperit”.

Domnul ne dă tuturor o lecție minunată și surprinzătoare, în același timp: suferința nu se datorează în exclusivitate păcatului, suferința este și cea care Îl descoperă pe Fiul lui Dumnezeu – Lumina lumii. Infirmitatea incurabilă a omului (și a omenirii), în chip tainic Îl descoperă cu adevărat pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui Viu – „nici el n-a păcătuit, nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (In. 9, 3). De data aceasta, suferința va fi cea care va lărgi cu adevărat sufletul orbului din naștere.

„Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în fața lui suflare de viață şi s-a făcut omul ființă vie” (Fc. 2, 7)

Minunea cu care călătorim astăzi este una profetică, o anticipare a tainei botezului și a refacerii omului din temelie, prin Înviere. Vindecarea, în sine, are aspectul unei inițieri creștine – un parcurs asemenea celui pe care îl făceau creștinii atunci când se botezau în primele veacuri, venind spre sfânta luminare.

Hristos este Cel care scuipă în pământ, ia tina cu scuipat şi pune această tină (glie, pământ umed) pe ochii celui care nu vedea. Îi unge cu acest pământ – peste care a suflat şi a dăruit din suflarea Lui (suflarea Duhului), din suflul Lui şi din respirația Lui, ungând cu el ochii orbului – aici ne întâlnim cu prima parte a minunii, care este una simbolică.

Domnul îl trimite, după aceea, pe orb, la scăldătoarea Siloamului, care înseamnă „trimis”, spunându-i să se spele. Faptul că este trimis la scăldătoare, simbolizează întoarcerea la Dumnezeu, spălarea în sine simbolizează lepădarea de toate relele și unirea cu Hristos – Botezul.

La scăldătoare orbul se vindecă – a doua parte a minunii. Vedem o imagine simbolică a creației Omului în cea de-a șasea zi (Fc. 2, 6-7). Domnul l-a zidit pe om din țărâna care a fost umezită de aburul ce ieșea din pământ, suflând cu duhul Său peste el viață – dăruindu-i suflet.

Gestul pe care îl face Hristos nu reprezintă altceva decât recrearea Omului, o liturghie cerească – o nouă facere, o rezidire prin apa harului. Domnul îi cere omului bolnav să se facă împreună lucrător vindecării sale, să facă un efort, să meargă şi să se spele la scăldătoarea Siloamului – omul se face părtaș la propria rezidire (de data aceasta din adâncurile sufletului și din rodul suferinței).

Așa cum l-a plăsmuit pe Adam luând țărână, acea argilă roșiatică şi a plămădit-o ca o prescură binecuvântată, asemenea celei de la Liturghie, peste care a suflat cu Duh Sfânt, așa cum a făcut și prorocul Elisei, care s-a așezat peste copilul căruia i-a dăruit înapoi viață (IV Rg. 4) – Hristos este Cel care a îmbrățișat (din nou) prescura aceasta de lut, făcută cu mâini dumnezeiești și i-a dăruit viață.

Mântuitorul face aceste gesturi tainice cu lutul (tina) şi cu scuipatul (saliva – apa) ca să descopere că, ceea ce face El cu oamenii (prin Învierea care va urma) este o recreare a lumii, o refacere a omului, printr-un tainic botez. Botezul se arată a fi Sfânta Luminare, apropierea şi unirea omului cu Hristos – rezidirea omului prin apa harului. Fiecare suflet intră în apa botezului învăluit de păcate, ieșind din această apă o făptură nouă, după întreita scufundare, asemenea Mântuitorului care a stat trei zile în mormânt.

De la vindecare la judecată

Hristos săvârșește o minune împărțită în două părți – prima parte prin atingere cu mâna, care pare dintru început a nu fi o adevărată minune – atât doar, că întinde niște tină umezită pe ochii unui orb din naștere (pentru omul profan, un gest de neînțeles), după care îl trimite la scăldătoarea Siloamului.

A doua parte se întâmplă la scăldătoare – la distanță de văzul lumii, la un puț (fântână tainică, asemenea celei unde are loc și întâlnirea cu Samarineanca) care se afla la câteva sute de metri distanță mai jos de Templul din Ierusalim. Spălându-se, orbul din naștere își recapătă vederea. După vindecare, vor urma patru întâlniri îndelungi, cu un caracter tensionat – un adevărat proces al orbului, la fel ca şi procesul Mântuitorului din Vinerea cea Mare, unde vor fi chemați mai mulți martori, care nu o vor scoate la capăt cu propria mărturie. 

Orbul din naștere devine, deodată, martorul puterii vindecătoare și a adevărului lui Hristos în fața fariseilor și a iudeilor, pentru care tot ce conta era legea îngustă a sâmbetei. În fața obiecțiilor și a îndoielilor, el mărturisește hotărât: „De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic” (In. 9, 33).

Reacția diferitelor personaje din relatarea scripturistică – de la ucenici, vecini, iudei, farisei până la părinții orbului – subliniază contrastul dintre cei care primesc lumina lui Hristos cu inimă deschisă și cei care rămân în întuneric din cauza închiderii lor față de Adevăr.

Personajul cel mai remarcabil rămâne, totuși, orbul cel vindecat. Hristos, prin puterea Tatălui și prin suflarea Duhului (o lucrare treimică – Dumnezeu este de nedespărțit), nu doar i-a deschis ochii trupești, dar i-a deschis şi ochii sufletești.

La fiecare întrebare, asemenea celor din cadrul unui proces juridic, răspunde inspirat cu puterea harului, cu îndrăzneală, cu inteligență, făcându-i de rușine pe farisei – „din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naștere, de n-ar fi Acesta de la Dumnezeu n-ar putea să facă nimic” (In. 9, 32 – 33).

Fericitul Augustin, vorbind despre mărturisirea orbului, arată atât de limpede: „Vedeți cum a devenit el un vestitor al harului? Vedeți cum propovăduiește Evanghelia? Vedeți cum, odată ce îi este dăruită vederea, el devine un martor? Acel om orb mărturisea şi cei necredincioși erau tulburați în inimile lor pentru că nu aveau în inimile lor ceea ce vedeau în el”.

 

De la judecată la credință

„Dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă” (In. 4, 22) – scoaterea orbului din sinagogă prefigurează scoaterea creștinilor din sinagogă, o separare de legea cea veche pentru a îmbrățișa legea harului, o naștere a Bisericii care este (și) trecerea de la orbire la vedere, de la întuneric la lumină, de la literă la har – toate aceasta, prin Botez.

Sfântul Ioan Gură de Aur scrie atât de frumos: „Lumea este ca o fântână adâncă. Hristos a coborât în ea pentru a scoate omul din întuneric și a-l aduce la lumină”, astfel, întâlnirea lui Hristos cu Orbul din naștere devine simbolul transformării noastre din întunericul păcatului în lumina harului dumnezeiesc, în sânul viu al Bisericii.

Orbul are marea șansă de a se întâlni față în față cu Ziditorul lumii – „Și a auzit Iisus că l-au dat afară. Şi, găsindu-l, i-a zis: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” (In. 9, 35) – cei lepădați ai lumii acesteia, sunt mereu pescuiți de Dumnezeu, care îi pune în lumina dragostei neobosite care vindecă.

Asemenea femeii samarinence, Hristos se destăinuie pe sine în fața orbului – „Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? L-ai şi văzut! Şi Cel ce vorbește cu tine, Acela este” (In. 9, 35 – 36). Orbul nu va ezita să facă o atât de frumoasă mărturisire de credință, ca un nou născut (din morți) pentru Împărăția Cerurilor – „Iar el a zis: Cred, Doamne. Şi s-a închinat Lui” (In. 9, 38).

De la credință la viață

Sfântul Grigorie de Nyssa spune că: „întunericul este lipsa luminii, iar lumina este izvorul vieții. Prin urmare, luminarea sufletului și vindecarea trupului vin prin întâlnirea cu Hristos, Lumina lumii” – această înțelegere ne duce spre conștientizarea profunzimii și a puterii transformării duhovnicești pe care o aduce întâlnirea orbului, și a noastră a tuturor, cu Hristos vindecătorul și tămăduitorul tainic.

Orbul din naștere, care nu L-a văzut (dintru început) pe Hristos ca om, ci numai L-a auzit ca om, s-a deschis către Domnul prin credință puternică, arătând că ochiul nevăzut al inimii e mai presus de ochiul trupului – de aceea s-a și învrednicit să-l vadă (la sfârșit) ca și Dumnezeu.

Sfântul Efrem Sirul ne vorbește atât de adânc de puterea Cuvântului lui Dumnezeu care se face pricină de vindecare, nu doar pentru orbul din naștere, ci și pentru noi toți: „Nu scăldătoarea Siloamului i-a deschis ochii orbului, așa cum nu apele Iordanului l-au curățit pe Neeman (2 Rg. 5, 14). A fost porunca Domnului care a lucrat. Tot așa, nu apa pocăinței ne curăţeşte. Ci numele pronunțate asupra ei (ale Sfintei Treimi) ne dăruiesc mântuirea”.

Dacă la început, Domnul este cel care îl vede pe orb, la sfârșit, orbul este cel care îl vede pe Dumnezeu, prin ochii sufletului vindecat. Astfel, ne este pusă în față taina prin care Dumnezeu îl vede pe om, dar și a omului vindecat, care îl vede pe Dumnezeu Întrupat, în lumina apropierii Sale de făptura Sa cea aflată în neputință.

Ochiul pe care Hristos vine să-l refacă astăzi, asemenea lui Dumnezeu Creatorul de la începuturile lumii, este ochiul minții şi al sufletului nostru – ochiul tainic al duhului. Ni se mai descoperă o înțelegere adâncită în har – ochiul dinăuntru al omului se deschide numai atunci când cel din afară se închide (adesea prin suferință și durere). Ochiul lăuntric al sufletului şi al inimii, care este ascuns sub umbra trupului neputincios, nu va muri niciodată, ci se va înălța din slavă în slavă, după moarte, şi prin el Îl vom vedea şi vom fi împreună cu Dumnezeu pentru veșnicie.

–

În această duminică am descoperit taina Luminii care se arată a fi Hristos Domnul, izvorul vindecării și ziditorul lumii, fiind chemați a fi sloboziți din întunericul păcatului și al suferinței, pentru a putea deveni martori ai luminii Sale în lumea noastră învăluită de întuneric, asemenea orbului care a devenit un adevărat mărturisitor printre iudei.

Să nu uităm, adevărata orbire este cea a inimii și a sufletului – să căutăm curăția interioară pentru a ne învrednici a-L vedea și a gusta din taina Celui Înviat din morți pentru veșnicie !

–

Astăzi Lumina lumii văzând,

Din orbirea patimilor noastre ieșind,

Pe Hristos în inimă am primit,

Cu al Său har dulce ne-am sfințit,

Cu taina Învierii mai departe călătorim,

Spre a Înălțării prăznuire, cu bucurie să o primim!

–

Hristos a înviat !

† Atanasie de Bogdania