Duminica a 6-a din Post (a Floriilor) | Taina biruinței oglindită în pătimire

Duminica a 6-a din Post (a Floriilor) | Taina biruinței oglindită în pătimire

Intrarea Domnului în Ierusalim

Ev. Ioan 12, 1-18

 

„Șezând pe mânz, Hristoase, când veneai la patimă, ai primit de la pruncii cei fără de răutate cântare de biruință. Tu, Cela ce eşti lăudat de îngeri cu cântare întreit sfântă” (Stihiră, Duminica Floriilor)

Slăvitul Praznic al Intrării Domnului în Ierusalim, în care pășim tainic astăzi, ne deschide ușile bucuriei, dar, în același timp, desparte apele între biruința arătată de Mântuitorul și calea postului binecuvântat al plângerii, de data aceasta cu și doar pentru Domnul, intrând în Săptămâna cea Mare a Sfintelor Pătimiri.

Postul cel Mare, în care am călătorit până acum, a fost unul al pătimirii și al răstignirii noastre, a plângerii pentru neputințele, dar căderile noastre, încheindu-se cu o biruință asupra morții – Învierea lui Lazăr (învierea omului) – acest praznic în praznic, de neseparat de Florii. Săptămâna cea Mare, pecetluită de pătimirea Domnului, ne va deschide calea spre Învierea lui Hristos – biruința mai presus de biruință, cel mai mare praznic al creștinătății.

Intrarea Mântuitorului în Ierusalim este relatată în Noul Testament de către toți Sfinții Evangheliști – Matei (21, 1-11), Marcu (11, 1-11), Luca (19, 29-38) și Ioan (12, 12-18). Evanghelia cu care călătorim astăzi, cea de la Ioan, Apostolul iubirii, ne spune atât de adânc: „Deci da mărturie mulțimea care era cu El, când L-a strigat pe Lazăr din mormânt și l-a înviat din morți. De aceea L-a și întâmpinat mulțimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta” (In. 12, 17-18).

 

Taina biruinței – stâlpările credinței

Praznicul de astăzi este unul al bucuriei, în care suntem chemați să aducem în fața Domnului toate faptele noastre cele bune, pe care le-am adunat vreme de 40 de zile de postire, asemenea poporului care a adus ramuri de finic, atunci când a intrat Mântuitorul biruitor în Ierusalim.

Așa precum monahii de odinioară reveneau astăzi la mănăstiri (viața Sfintei Maria Egipteanca), după o osteneală și o pribegie prin anevoioasa pustie (a postului) timp de 40 de zile, aducând virtuțile chivernisite, ca niște stâlpări bineplăcute Domnului, și noi suntem chemați să aducem toată fapta cea bună și bineplăcută lui Hristos, spre a fi pusă înainte ca o jertfă curată și cu mireasmă duhovnicească.

Ungerea din Betania – dragostea femeii unește Cerul și Pământul

Între Învierea lui Lazăr, pe care am prăznuit-o ieri, și Praznicul Floriilor, pe care îl prăznuim astăzi, este ascunsă și ungerea tainică a Mântuitorului, în Betania, de către Maria, sora lui Marta. În această taină se ascunde dragostea întregului neam omenesc față de Cel care va duce crucea păcatelor noastre celor grele pe Golgota, pentru a birui moartea cu Învierea Sa de a treia zi.

Acest pasaj, care se regăsește, pe lângă Evanghelia de la Ioan (12, 1-8), la Sfântul Matei (26, 6-13), dar şi la Sfântul Marcu (14, 3-9), este citit în timpul Săptămânii celei Mari la Liturghia Darurilor mai înainte sfințite din Miercurea cea Mare (lectura de la Matei), de Intrarea Domnului în Ierusalim (lectura de la Ioan) şi în Joia cea Mare, la Cina cea de Taină (iarăși de la Matei).

În timpul cinei de după învierea lui Lazăr (o preînchipuire a cinei euharistice de după botez, o nouă naștere prin înviere), are loc ungerea cea mai presus de mirungere, cu mir de nard de mare preț, a Mântuitorului Hristos de către Maria, sora iubitoare a lui Lazăr.

Gestul, în sine, care nu putea fi făcut decât de o femeie (și una care iubește cu adevărat), este unul de o dragoste greu de închipuit, care unește, în chip tainic, Cerul și Pământul, căci mireasma acelui mir de nard curat, a cuprins mai întâi capul Celui care va urma să intre în mormânt (Cerul mai presus de ceruri) și apoi picioarele, care urmau să fie pironite pe cruce (Pământul, pe care se odihnește Domnul Savaot).

Alături de această ungere spre înmormântare – „Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat” (In. 12, 7), are loc și o teofanie tainică: ni se descoperă Hristos ca împărat, deoarece împăratul era uns în momentul înscăunării sale, dar și ca arhiereu veșnic, precum erau unși și arhierii templului, la momentul hirotoniei.

Gestul făcut de Maria, nu este îmbrăcat doar în haina dragostei și al iubirii (taina femeii), este și un gest de răsplătire duhovnicească pentru minunea învierii din morți a lui Lazăr, dar şi un gest profetic – Maria a anticipat pătimirea, răstignirea, moartea și Învierea Celui Care este dragostea cea desăvârșită. Aici este ascunsă taina ungerii în descoperirea martiriului – Celui ce va primi moarte pentru viața noastră.

Ungerea din Betania care anticipă punerea în mormânt a Mântuitorului este și o preînchipuire a Sfântului Antimis – acea pânză binecuvântată, altar sfințit, pe care se săvârșește Dumnezeiasca Liturghie în orice loc, – va fi și memorialul dragostei adânci, până la moarte, a femeii care salvează onoarea neamului omenesc.

Iuda, iubitorul de arginți, face calculul matematic al „risipei” – „pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?” (In 12, 5), ucenicii trec pe lângă taină, femeia e singura care vede mai mult decât aparențele, e singura care a înțeles cu adevărat minunea învierii, e singura care poate dărui iubire, cum nimeni altul nu poate să o facă, ea Maria – „iubitoarea luminii”.

„Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preț, a uns picioarele lui Iisus şi le-a șters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului” (In. 12, 3)

Mireasma mirului simbolizează prezența Duhului Sfânt – Treimea va fi de nedespărțit, nu doar la acea cină pecetluită de mister, dar și la pătimirea cea greu de închipuit. Capul este primul peste care se revarsă mirul binecuvântat, căci Hristos este Cap al Bisericii, apoi sunt unse picioarele, acele mădulare binecuvântate (noi toți care ne-am botezat în taina morții și a Învierii) – acestea vor fi țintuite pe cruce, dar înainte de aceasta vor fi spălate de lacrimile Mariei.

În tradiția iudaică, un rob spăla picioarele oaspeților cu apă (de multe ori cu arome de parfum), Astăzi, Maria – „roaba Domnului”, – varsă mir de nard de mare preț pe picioarele lui Hristos, pentru că aceste picioare pironite pe lemnul vieții, ne vor duce înapoi în Raiul cel pierdut.

Ungerea din Betania este o adevărată Teofanie și prin faptul că dragostea este cea care îl descoperă pe Dumnezeu. Acea dragoste ascunsă în inima femeii este taina omenirii care îl dezvăluie pe Hristos – „Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Mt. 6, 21).

Iubirea este gratuită și liberă, Maria a putut intra (și trăi) în taina dragostei care a salvat onoarea neamului omenesc, așa cum o vor face și Femeile Mironosițe în ziua Învierii, din cauză că a fost liberă întru toate și necondiționată de nimic. Averea, din păcate, este mereu condiționată și frânge libertatea omului – de unde și căderea lui Iuda, iubitorul de arginți.

 

Doamne mântuiește (pe noi și lumea Ta)!

După ungerea din Betania, din casa Mariei și a Martei, Hristos, Împăratul Slavei, intră în Ierusalim, ca un adevărat biruitor al morții, ca nouă celor orbiți de patimi, să ne arate că este cu adevărat Viața cea fără de moarte.

Iudeii și „mulțime multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, au luat ramuri de finic şi au ieșit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (In. 12, 12-13)

Cuvântul osana (în latină osanna, iar în greacă ὡσαννά, hōsanná) provine din cuvântul ebraic הושענא – Hoshana, care înseamnă „mântuiește”. Acest cuvânt este regăsit în Psalmul 117, 25-27: „O, Doamne, mântuiește! O, Doamne, sporește! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului; binecuvântatu-v-am pe voi din casa Domnului. Dumnezeu este Domnul și S-a arătat nouă”.

Bucuria iudeilor, atunci când L-au văzut Mântuitorul întrând în Ierusalim, era justificată de speranța lor că El îi va elibera din robia romană, îi va slobozi de jugul sclaviei, îi va face cu adevărat liberi – îi va mântui. De aceea și exclamarea spontană folosită: „Osana!” (Ioan 12, 13). Pentru creștini – Doamne, mântuiește! – nu este altceva decât strigătul după veșnicie, dorul de a fi sloboziți de păcat, pentru a moșteni Împărăția Cerurilor.

Iată ce ne spune Sfântul Chiril al Alexandriei în legătură cu această exclamație: „Mulțimea nu Îl slăvește pe Iisus printr-un limbaj comun, ci citează din Scriptura inspirată (Psalmul 117, 26) care vorbea foarte frumos despre El. Mărturisind că El era într-adevăr Regele lui Israel, L-au numit regele lor şi au acceptat stăpânirea lui Hristos”.

Cântarea din Duminica Floriilor este și cea care a inspirat imnul Sanctus, care se regăsește în anaforalele tuturor Sfintelor Liturghii euharistice: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot! Plin este cerul și pământul de slava Ta. Osana întru cei de sus. Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului. Osana întru cei de sus!”

Prima parte a imnului constă în cântarea serafimilor din cartea prorocului Isaia, la capitolul al 6-lea, cântarea având un adânc sens profetic trinitar. Cea de-a doua parte a imnului reprezintă preluarea cuvintelor de laudă ale iudeilor, care l-au întâmpinat cu ramuri de finic pe Mântuitorul Hristos, la Intrarea Sa în Ierusalim.

 

„Şi când S-a apropiat, văzând cetatea, a plâns pentru ea, zicând: Dacă ai fi cunoscut şi tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi (Lc. 19, 41 – 42).

În toată bucuria intrării Domnului în Ierusalim, („toată mulțimea ucenicilor, bucurându-se, a început să laude pe Dumnezeu” – Lc. 19, 37) Unul singur este trist și varsă lacrimi, Mântuitorul, care privește mai presus de bucuria celor care peste cinci zile vor striga: „Răstignește-L!”.

Noi, cei ce astăzi aducem stâlpări de bucurie, în amurg de seară, la auzul clopotelor care vestesc Deniile care bat la uşile bisericilor, vom fi chemați să intrăm în postul euharistic și cel al tânguirii – o intrare în marea Liturghie a Postului Sfintelor Pătimiri.

 

„Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor, smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei” (Za. 9, 9)

Asinul pe care intră Mântuitorul în Ierusalim reprezintă poporul evreu care îl aștepta pe Mesia, iar poporul care L-a întâmpinat pe Hristos reprezintă neamurile, care se vor converti la creștinism, părăsind rătăcirea și închinarea la idoli.

Sfântul Ioan Gură de Aur mai spune că și mânzul asinei este o tainică reprezentare a neamurilor, căci este adus Mântuitorului de către Apostoli, care vor și converti neamurile la creștinism.

 

„Bucură-te, fiica Sionului, saltă de veselie, Israele; veselește-te şi te bucură din toată inima, fiică a Ierusalimului” (Sof. 3, 14)

Hristos a intrat în Ierusalim prin Poarta de Aur, care deschidea calea dinspre Betania, de unde venea Domnul, drumul trecând prin Muntele Măslinilor, loc în care Hristos a petrecut timp de taină cu ucenicii, a învățat poporul și de unde se va și înălța la Cer.

Poarta de Aur deschidea drumul către cetatea Ierusalimului, spre Templu, din care au fost alungați vânzătorii și schimbătorii de bani (relatările sinoptice), arătându-ne că Hristos nu a intrat doar într-o simplă clădire (a cărei distrugere o va și proroci), ci în Casa lui Dumnezeu, împlinind rostul pentru care a fost zidită: loc al sfințeniei și al rugăciunii, loc unde sălășluiește Împăratul Slavei.

Intrarea prin Poarta de Aur arată și intrarea solemnă a Împăratului (Hristos – preînchipuit de Melchisedec în cartea Facerii), care unește porțile cele mari ale Orașului Păcii cu Templul lui Dumnezeu (locul unde se odihnește Cel Atotputernic) – o analogie cu Vohodul cel Mare al Dumnezeieștii Liturghii.

 

„În ziua aceea se va zice Ierusalimului: Nu te teme Sioane, căci mâinile tale nu vor slăbi” (Sof. 3, 16)

Așezarea hainelor pe calea pe care trecea Hristos semnifică dorul după Raiul cel pierdut și după veșnicie. Dorul după locul unde nu a mai rămas moarte (biruită fiind de Hristos), dorința tainică de a renunța la haina care ne-a lipsit de cele lumești și de harul mântuitor (de unde și osana, acel strigăt după mântuire).

Dacă întru început, cu haine de piele au fost îmbrăcați Adam și Eva, după izgonirea din Rai (Fc. 3, 21), omul este cel care așază hainele sale la picioarele lui Hristos, Care urma să-l îmbrace pe cel căzut, după Învierea Sa, în haina harului pierdut. Punem la picioarele Domnului hainele cu care am părăsit Raiul, ca să le primim pe cele care ne vor duce în Împărăție.

Ramurile și stâlpările ținute în mâini de popor semnifică faptele cele bune ale smereniei și recunoașterea umilinței noastre înaintea lui Dumnezeu. Postirea, rugăciunea, gândul cel bun, iertarea și împăcarea, smerenia și dragostea nemăsurată, săvârșite de noi, astăzi sunt arătate de ramurile de măslin și de finic pe care le ținem în mâni și le așezăm la picioarele Domnului.

Fericitul Augustin spune atât de frumos că: „Ramurile de finic sunt psalmi de laudă pentru biruința pe care Domnul nostru urma să o obțină asupra morții prin moartea Sa şi, prin biruința crucii, pentru biruința Sa asupra diavolului, împăratul morții”.

 

Împăratul neamurilor și Împăratul lui Israe

Expresia Împăratul (Regele) lui Israel se găsește în prorocia de la Isaia (44, 6) – „Aşa zise Domnul, Regele lui Israel şi Izbăvitorul său, Domnul Savaot: Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă şi nu este alt dumnezeu afară de Mine!”

Domnul este numit însă şi Împărat al neamurilor în prorocia de la Ieremia (10, 7), ceva de neimaginat pentru iudei la acea vreme –„Cine nu se va teme de Tine, Împărate al neamurilor? Numai ţie unuia se cuvine aceasta, pentru că printre toţi înțelepții neamului şi în toate regatele lor nu este nimeni asemenea ție”.

În prorocia lui Zaharia, citită în timpul vecerniei de sâmbătă seară, care vestește limpede sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim, se spune, de asemenea: „Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei” (Za. 9, 9).

 

Taina icoanei

Simbolismul icoanei este foarte bogat și a știut să împrumute elemente din toate evangheliile care relatează tainica Intrare în Ierusalim – cetatea sfântă, locul jertfei lui Isaac de către Avraam, la cererea Domnului. Scena acestui praznic e reprezentată de obicei în naosul bisericilor ortodoxe.

În dreapta icoanei vedem o cetate cu ușile deschise (Ierusalimul și Poarta de Aur). Pe poartă ies atât bărbați, femei, cât și copii – „din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă, pentru vrăjmașii Tăi, ca să amuțești pe vrăjmaș şi pe răzbunător” (Ps. 8, 2).

De cealaltă parte a icoanei se află un munte (Muntele Măslinilor, dinspre Betania, de care e legată pătimirea, rugăciunea cea mai presus de fire, dar și Înălțarea Domnului la Cer). În fața muntelui, spre centrul icoanei se află Mântuitorul, călare pe mânzul asinei.

Copacul care apare în planul secund amintește de episodul de la Stejarul Mamvri (Fc. 18), când Avraam îl întâlnește pe Domnul, care se arată în chipul celor trei îngeri. De altfel și simbolul Muntelui din icoană, evocă la rândul său alte pasaje vechi testamentare profetice – descoperirea (teofania) de pe Sinai și Horeb, iar în Noul Testament, Schimbarea la Față de pe Tabor.

Întreaga scenă este o revelație scripturistică, îmbrățișarea Vechiului și a Noului Testament, care duc într-o singură direcție – descoperirea Mântuitorului Hristos, care astăzi intră biruitor în Ierusalimul Ceresc – împlinirea tuturor profețiilor.

Domnul are ambele picioare de aceeași parte (stânga), binecuvântând smerit mulțimea cu mâna dreaptă, iar în mâna stângă ține un pergament, simbol al Sfintei Evanghelii care se va vesti tuturor neamurilor.

Orașul Ierusalim, spre porțile căruia se îndreaptă Hristos, poartă reminiscența casei lui Avraam (de unde și fina aluzie la teofaniile scripturistice), fiecare casă mai mică simbolizează lăcașurile din Împărăția Cerurilor (unde vor sta cei fericiți, în sânul lui Avraam) – „în casa Tatălui Meu multe locașuri sunt. Iar de nu, v-aș fi spus. Mă duc să vă gătesc loc” (In. 14, 2).

În spatele Domnului sunt apostolii și ucenicii, conduși de Sfântul Apostol Petru (fără aureolă de data aceasta, căderea urma să fie răscumpărată). În fruntea celor care îl întâmpină pe Domnul sunt doi oameni cu ramuri de palmier, în timp ce la picioarele lui Hristos copiii întind haine (nu mai au nevoie de hainele lumii acesteia, căci îl urmează pe Domnul în Împărăția Harului).

Întreaga icoană are și o dimensiune puternic eshatologică, Domnul se îndreaptă, nu doar spre Ierusalimul care va fi distrus de Romani în anul 70, dar și spre istoricul Ierusalim, care împletește în chip tainic întreaga poveste a poporului lui Israel (de la Melchisedec și până la Hristos), toate ducând spre Ierusalimul cel Ceresc, descoperit în Cartea Apocalipsei – Noul Ierusalim.

Intrarea lui Hristos în Ierusalim poartă, în ansamblu, pecetea unei adânci smerenii. Domnul intră în cetatea sfântă călare pe cel mai umil dintre animale, în antiteză cu imaginea împăraților învingători în marile bătălii ale istoriei, care se bucurau de intrări triumfale. Domnul este primit și cinstit de cei curați la inimă, copii la trup, dar și în nevinovăția sufletească. Întreaga icoană descrisă este plină de bucurie și poartă o așezare duhovnicească, o pace profundă asemenea celei din icoana Nașterii Domnului.

–

Domnul  urcă spre sfânta cetate a Ierusalimului plângând din nou (lacrima care nu a știut să o verse omul pentru pocăință). A plâns pentru Lazăr, pe care l-a iubit atât de mult, cu o zi înainte. Acum plânge cetatea Ierusalimului, pentru că anticipă faptul că primirea de astăzi întru slavă a fost una efemeră și de moment, că doar după câteva zile va îmbrățișa pătimirea și va fi răstignit – „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi cu pietre ucizi pe cei trimiși la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu ați voit” (Mt. 23, 37).

Ierusalimul, care astăzi deschide Poarta de Aur, Îl va respinge pe Dumnezeu, semnând în momentul acela sentința de condamnare la moarte (în seara zilei, Hristos părăsește Ierusalimul, o umbră de tristețe deja se așterne). De aceea, de săptămâna viitoare, nu vom mai posti pentru noi, nici pentru cei pe care îi iubim, ci fiecare dintre noi, alături de (și pentru) Hristos, împreună cu El, până la Cruce, până la Învierea cea biruitoare asupra morții.

Astăzi încheiem o zi de praznic care ne deschide o săptămână de post aspru, aflându-ne între bucurie şi suferință, între învierea lui Lazăr şi răstignirea şi învierea Domnului, între blândețea Celui care intră smerit în cetate cu semnele biruinței, aducând nădejdea vieții celei veșnice pentru prunci, dar și tristețea, ura, dezamăgirea celor care îl vor și răstigni.

Cu aceste gânduri să întrăm în Săptămâna Pătimirilor Domnului, fiindu-I alături cu gândul și cu rugăciunea și cu împreună pătimirea, în fiecare dintre zilele ce vor urma, pentru a primi folosul duhovnicesc pe care fiecare dintre ele îl poartă. Doar astfel vom putea ajunge la liniștea și pacea Sfintei și Marii Sâmbete, întru așteptarea vestirii celei de lumină și de bucurie aducătoare a Învierii.

Cel ce de bunăvoie vine spre Sa Pătimire, pentru a noastră mântuire, să ne facă părtași pe toți de Harul Său cel mângâietor și de viață aducător, în ultimii pași pe care îi facem spre urcușul Sfintei Învieri!

–

Pe Hristos astăzi cu stâlpările virtuților întâmpinând,

De împreună pătimirea cu El, care ni se arată, să ne pregătim,

Și împreună cu frații să cântăm, gând de pocăință punând:

 

„Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am, ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină şi mă mântuieşte”

 

† Atanasie de Bogdania