Duminica a 5-a după Rusalii | Taina restaurării chipului dumnezeiesc

Duminica a 5-a după Rusalii | Taina restaurării chipului dumnezeiesc

Vindecarea celor doi demonizați din ținutul Gadarei

Ev. Matei 8, 28-34; 9, 1

 

Suntem în inima evangheliei de la Matei, iar astăzi vom încerca să pătrundem tainele minunatei vindecări din ținutul Gadarei – o evanghelie relatată și de Marcu și de Luca, evangheliștii. Totul are loc la nordul mării Galileei (sau Tiberiadei) în Decapole, cele zece orașe cu o prezență păgână puternică și o cultură romană care și-a pus amprenta.

Înainte de a ajunge în ținutul Gadarei sau al Gherghesenilor (după relatarea de la Luca), Mântuitorul potolește furtuna de pe mare, uimind ucenicii care încă erau învăluiți de harul predicii de pe munte, dar și al primelor vindecări săvârșite de Hristos.

 

„Şi trecând El dincolo, în ținutul gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizați, care ieșeau din morminte, foarte cumpliți, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea” (Mt. 28, 28)

Dintru început, Cromațiu ne tâlcuiește alegoric minunea din ținutul Gadarei: „după o interpretare alegorică, demonizații care L-au întâlnit pe Domnul în ținutul gadarenilor, adică în țara neamurilor, ar putea fi văzuți ca având sorgintea celor din seminția lui Ham și Iafet, cei doi fii ai lui Noe, ca osebiți de evrei, care își au sorgintea în Sem, primul născut al lui Noe.

Sau ar putea fi înțeleși ca toți cei ținuți robi de către diavol, în păcatul idolatriei. Ei sunt împovărați de lanțurile greșelilor și cătușele păcatelor. Nu locuiau în oraș, adică în comunitatea legământului, unde poruncile divine erau în vigoare. Mai curând, ei sălășluiesc printre morminte, închinându-se la idoli și cinstind amintirile celor puternici sau imaginile celor morți”.

Omul harului și omul lumii 

În Evanghelia de astăzi vedem contrastul lumii acesteia: diferența atât de mare între omul împătimit după cele lumești și omul zidit după chipul lui Dumnezeu, omul harului, al iubirii și al duhului. Demonizatul, gol și prins în lanțuri, arată omenirea care a pierdut harul și s-a depărtat de Dumnezeu, în esență, neamurile păgâne. Ea este robită de lanțul păcatului și petrece în singurătate, în pustia lumii acesteia strivită de greutăți.

Toate lucrurile lumești sunt fără valoare în raport cu cele dumnezeiești. Mai devreme sau mai târziu, cele lumești se risipesc. Aruncarea de pe mal în apă a porcilor cuprinși de diavoli și înecarea acestora semnifică faptul că atașamentul de cele lumești trebuie să fie nesemnificativ. Dispariția celor materiale, față de care omul s-a atașat, dă naștere iadului lumesc, care întunecă mintea omului și îl îndepărtează de Dumnezeu.

Dragostea lui Dumnezeu devine salvatoare, în contrast cu iubirea omului față de cele lumești, care îl duc la pieire. Răsplata pentru grijile lumești exagerate sunt: descurajarea, disperarea și deznădejdea. Răsplata pentru cele dumnezeiești este harul lui Dumnezeu, care îl reașază întru binecuvântare și îl restaurează în chipul harului pe cel căzut.

Evanghelia de astăzi ne pune în față și taina libertății – omul este împodobit cu libertate de la Dumnezeu (de altfel singura peste care nu poate trece). Diavolul este și el liber (mai ales în alegeri), dar în evanghelia de astăzi el este cel care pune stăpânire pe libertate omului, care devine robit, mutilat și lipsit de chipul dumnezeiesc pe care îl purta. De aceea, Matei ne arată astăzi felul în care se întâlnește chipul îngeresc al lui Dumnezeu întrupat în om, cu chipul îngerilor căzuți, care preiau chipul (icoana) omului căzut.

De la cădere la ridicare

Neascultarea de Dumnezeu duce la pedeapsă, iar aceasta reașază lucrurile într-o singură direcție – îndreptarea celui pedepsit – căci Dumnezeu „voiește ca toți oamenii să se mântuiască şi la cunoștința adevărului să vină” (I Tim. 2, 4). Omul este chemat să asculte de cuvintele Domnului și să le împlinească. Atunci când omul devine neascultător, pentru ca să nu se piardă cu desăvârșire, Dumnezeu îngăduie pedeapsa spre îndreptare. Locuitorii din orașul Gadara au fost pedepsiți pentru lăcomia lor. Erau preocupați mai mult de cele lumești, de porci, decât de vindecarea celor demonizați – suflete chinuite și robite de vrăjmaș.

Pentru omul îndepărtat de Dumnezeu, iadul începe din lumea aceasta – iadul suferinței, al bolii, al deznădejdii, al neînțelegerii, al războiului și a tot ceea ce înseamnă apăsarea greutăților de zi cu zi. Creștinul purtător de har, care s-a detașat de poftele lumii trecătoare, este chemat să aducă liniște și mângâiere, să fie o oază de binecuvântare, alinare, pace și odihnă sufletească – o prezență vindecătoare într-o lume chinuită.

Suferința izvorâtoare de har

În minunea de astăzi, ni se descoperă o lecție a suferinței izvorâtoare de har, la care Domnul îi face martori pe ucenicii Săi. Văzând durerea și suferința, apostolii vor înțelege rostul misiunii lor, vor înțelege și rostul minunilor săvârșite de Mântuitorul – minuni izvorâte din dragostea (și durerea) Lui pentru lume – „iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârșit i-a iubit” (In. 13, 1).

În starea de suferință a celor doi demonizați se oglindește starea noastră de întemnițați în propriile păcate, neputințe și gânduri, păstrate în inimă și de care nu reușim să ne eliberăm fără ajutor dumnezeiesc. Omul mereu cade singur în păcat, însă are nevoie de o prezență vindecătoare ca să se ridice și fiecare dintre noi este chemat să devină o prezență vindecătoare pentru aproapele.

Nereușind să depășească propriile neputințe și dureri, omul caută o ușurare și le revarsă peste aproapele său – dacă vina este a aproapelui, parcă și durerea este mai mică, dar câtă înșelare. De aici, din această stare, izvorăște strigătul de ajutor către Dumnezeu a celui împovărat de păcate, care învață că răbdarea este virtutea prin care va primi răspuns la strigătul său. Cel care rabdă, învață să iubească, iar cel care iubește se îmbracă în haina răbdării.

Evanghelia de astăzi ne învață să cultivăm și taina răbdării, căci din ea rodește mântuirea. Prin răbdare, Îl facem pe Dumnezeu să se minuneze de noi. Alături de răbdare se așază mereu taina iertării, a pocăinței și a rugăciunii, rupând astfel lanțul suferinței și aducând binecuvântare.

„Toată cetatea a ieșit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor” (Mt. 8, 34)

Cromațiu explică atât de adânc durerea de a-L vedea pe Domnul izgonit din ținutul unde săvârșește o atât de mare minune: „Văzându-L, gadarenii L-au rugat să treacă din hotarele lor. Astfel de oameni se găsesc și astăzi printre noi. Din necredință Îl silesc pe Domnul și Mântuitorul lumii să treacă din hotarele inimii lor, după cum spune și Scriptura: înțelepciunea nu pătrunde în sufletul viclean şi nu sălășluiește în trupul supus păcatului” (Sol. 1, 4).

Domnul merge printre păgâni, în Decapole și doar pe cei doi demonizați dintre ei îi mântuiește – îi învie, căci morți (sufletește) erau și au înviat, pierduți (trupește) erau și s-au aflat. Toți ceilalți, din împrejurimi, Îl refuză pe Hristos, prezența lui Dumnezeu deranjează – și, oare, nu e la fel și în ziua de astăzi? Cele ale lui Dumnezeu nu sunt compatibile cu cele omenești, care nu caută cele ale sufletului, ci cele ale trupului.

Cei care caută cele lumești, cu cât mai mult le dobândesc, cu atât mai mult sunt nefericiți, mai descurajați, mai cuprinși de deznădejde – excesul de bunăstare stoarce de vlagă sufletele împovărate de cele exterioare. Lipsa harului îl golește pe om de haina bucuriei, a fericirii și a împlinirii.

Doar cel care se dezbracă de bunătățile lumii acesteia și caută cele dumnezeiești, se îmbracă în haina harului, care îi aduce însutită binecuvântare pe lumea aceasta și nemăsurat mai multă în Împărăția Cerurilor.

O evanghelie a mărturisirii

În relatarea evangheliei de la Luca, sfârșitul este mai complex, Domnul fiind Cel care îl îndeamnă (pe unul din cei vindecați) să devină mărturisitor – „spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu” (Lc. 8, 39). Evanghelia de astăzi este prin urmare una a mărturisirii, căci cel vindecat (și prin el, noi toți) este chemat să mărturisească lumii întregi cât de mult bine i-a făcut Dumnezeu.

Sfântul Ambrozie al Mediolanului ne spune că „cel care a purtat în el un mormânt al minții devine (astăzi) un templu al lui Dumnezeu” – devine, cu adevărat, biserică, sălaș al Duhului Sfânt. Aici e ascunsă taina cea mare – suntem chemați, cu toții, să devenim temple în care se odihnește și sălășluiește Dumnezeu.

Cum putem face acest lucru în ziua de astăzi? Să conștientizăm căderile și neasumările care dăinuie în neamul nostru, în familia noastră, în adâncul inimii noastre, căci din urmările acestor căderi vin, de multe ori, încercarea și durerea. Învățăm, prin urmare, că doar ce iubim – putem vindeca, ce iertăm – putem tămădui, ce pocăim – putem mântui, ce îmbrăcăm în haina lacrimilor – devine piatră de temelie pentru Rai.

 

Taina biruinței – taina pocăinței

E o adevărată binecuvântare să ne readucem aminte de tainele prin care Hristos vindecă lumea: iertarea, comuniunea (părtășia) și, mai cu seamă, împreună-pătimirea (cu fiecare dintre noi). Precum a făcut El Însuși, Dumnezeu oferă și fiecărei generații cinstea și binecuvântarea de a se pocăi pentru toate cele neasumate și ne-pocăite de către strămoșii ei!

Dumnezeu ne-a dat nouă oportunitatea de a ne pocăi pentru strămoșii noștri, ca prin pocăința noastră să-i aducem și pe ei la lumină. Toată ne-pocăința lor se iartă și se vindecă în clipa în care ne-am asumat-o și am pocăit-o noi! Aceasta-i taina biruinței lui Dumnezeu într-o lume aparent învinsă de nedreptate! A ierta ce este de neiertat și a pocăi ce nu a fost pocăit – înseamnă a lucra dumnezeiește.

Ontologic, suntem legați de toți ceilalți oameni de pe lumea aceasta, dar și de dincolo. Durerea lor este durerea mea! Păcatul lor este păcatul meu! Pocăința mea devine și pocăința lor. „Doamne, miluiește!” al meu, devine „Doamne, miluiește!” al lor. Iertarea mea devine iertarea lor (și ce poate fi mai frumos decât să-l îmbrac pe aproapele meu în haina propriei iertări și cât de mult vreau să o fac)

Credința și rugăciunea mea (cât de sărăcăcioase sunt), pocăința mea (cât de mică și slabă) devin, până la urmă, piatră de temelie pe care Hristos zidește Biserica Sa în lumea aceasta. Suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu, așa că fiecare din noi trebuie să aducă câte o piatră pentru această temelie.

Chipul Slavei Tale celei negrăite sunt, deși port rănile păcatelor

Omul stăpânit de patimi și mai cu seamă de cele sufletești se chinuie mereu pe sine însuși, negăsind scăpare, îi chinuie (și) pe cei din jur, fără sorți de izbândă – un ciclu vicios fără de sfârșit. Adevărata taină, descoperită astăzi în evanghelie, este tocmai taina de a ne hrăni din aproapele, nu de a-l chinui cu necazurile, obsesiile, neasumările și durerile noastre, devenind posesivi și obsesivi.

Chinuirea aproapelui este la ordinea zilei și totul pare de nedepășit – Domnul fiind singurul Care poate aduce vindecare. De noi ține importanța de a conștientiza cu adevărat căderea și problemele care dăinuie în neamul nostru, în familia noastră, căci urmare a acestor probleme vin, de multe ori, și încercarea și durerea.

Tot păcatul nepocăit din trecut devine povară pentru următoarele generații. Tot ce pocăim, biruim nu doar spre viitor, dar și spre trecut, aducând slobozire, ispășire și înviere din învierea Domnului, celor care s-au lăsat biruiți de cădere. Singurul care ne izbăvește de cel rău fiind doar bunul Dumnezeu – diavolul se arată a fi cel care îl chinuie pe om, omul este singurul care se chinuie pe sine însuși și pe ceilalți oameni.

Hristos restaurează astăzi chipul dumnezeiesc în rândul celor căzuți, chip care a fost schimonosit timp îndelungat, iar astăzi este împodobit din nou cu lumina harului. Înțelegem cum arată viața cu chinuitorul sufletelor nevinovate, dar cum arată viața și cu Dumnezeu – de unde și tainica chemare de a ne hrăni mereu din cele dumnezeiești pentru a nu cădea pradă celor lumești.

–

„Doamne, miluiește-mă, vindecă sufletul meu, că am greșit Ție.

Doamne, la Tine am scăpat, învață-mă să fac voia Ta, că Tu ești Dumnezeul Meu.

Că la Tine este izvorul vieții, întru lumina Ta vom vedea lumină.

Tinde mila Ta celor ce te cunosc pe Tine.”

(din Doxologia Mare)

† Atanasie de Bogdania