Selectează o Pagină

Loading

Duminica a 5-a după Paști | Hristos – Apa cea Vie

a Samarinencei

Ev. Ioan 4, 5-42

Trecând de înjumătățirea praznicului, îndreptați fiind cu pași curajoși spre Pogorârea Duhului Sfânt, dar nu înainte de a îmbrățișa Înălțarea, astăzi mai facem un popas duhovnicesc care ne va adânci taina harului Dumnezeiesc, taina Duhului celui aducător de viață, care Îl descoperă pe Hristos Domnul fiind apa cea vie și Templul cel adevărat.

Duminicile premergătoare sărbătorii Pogorârii Duhului Sfânt sunt duminici pregătitoare, în care Hristos ni se descoperă: ca fiind milostiv, tămăduitor și vindecător, în Duminica a patra după Paști (a vindecării slăbănogului de la Vitezda); ca și izvor viu al vieții, în Duminica a cincea după Paști (a Samarinencei); ca lumina lumii, în Duminica a șasea după Paști (a vindecării orbului din naștere). Totul va culmina o dată cu Pogorârea Duhului Sfânt, prin care descoperirea și arătarea lui Hristos făcută lumii va fi desăvârșită.

 

Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau” (In 4, 7)

Dintru început, Fericitul Augustin ne tâlcuiește, atât de frumos, taina zicând că: Băutura Lui era să facă voia Celui ce L-a trimis. De aceea a spus: „Mi-e sete; dă-mi să beau”, adică să lucreze credința în ea şi să bea din credința ei şi să o altoiască pe ea în Trupul Lui, căci Trupul Lui este Biserica”.

Astăzi suntem martorii unui dialog deosebit de profund dintre Domnul și cea care va deveni Sfânta Fotini (cea luminată – 26 februarie), femeia samarineancă, chiar la puțul lui Iacov („întorcându-se Iacov din Mesopotamia şi ajungând cu bine la Salem, o cetate în ținutul Sichem, din pământul Canaan, s-a așezat în fața cetății” – Fc. 33, 18).

Domnul ni se descoperă ca Mântuitor și ca izvor de apă vie și de har, pericopa evanghelică pregătindu-ne pentru trecerea de la Taina Învierii la Taina Pogorârii Duhului Sfânt. Întâlnirea Sfintei Fotini cu Domnul se arată a fi întâlnirea cea mai importantă din viața ei, dar și a noastră – o schimbare din interior, pentru a ne pregăti pentru Împărăția Cerurilor.

La fântâna lui Iacov avem parte, astăzi, și de o adevărată Teofanie, o arătare a Dumnezeirii – Hristos se descoperă femeii samarinence ca fiind Dumnezeu adevărat, Hristosul, pe Care nu doar iudeii, dar și samarinenii Îl așteptau.

Hristos vine și Se descoperă, prin femeia samarineancă, unui întreg popor, însetat după apa cea vie. Momentul întâlnirii dintre Hristos și femeia samarineancă arată dragostea adâncă și râvna lui Dumnezeu de a sta față în față, într-o tainică spovedanie cu făptura Sa, părtășie din care vor răsări niște revelații teologice de însemnătate majoră pentru ceea ce ni se va arăta a fi Biserică a Duhului Sfânt.

În evanghelia de astăzi vom descoperi trei tablouri duhovnicești:

  • Hristos și samarineanca – imaginea care ne duce de la taina apei pământești la taina apei celei vii;
  • Hristos și ucenicii Săi – imaginea care ne duce de la mâncarea trupului la cea a duhului, descoperind taina ascultării;
  • Hristos și samarinenii – imaginea care ne duce de la templul pământesc la Biserica Duhului.

 

Cine erau samarinenii ?

Samarinenii se trăgeau din amestecul evreilor rămași în țară, după prăbușirea regatului din nord (722 î. Hr.), cu popoarele păgâne, aduse de asirieni să populeze Israelul, după cucerirea acestuia. „După aceea, regele Asiriei a adunat oameni din Babilon, din Cuta, din Ava, din Hamat şi din Sefarvaim şi i-a așezat prin cetățile Samariei în locul fiilor lui Israel. Aceștia au stăpânit Samaria şi au început a locui prin cetățile ei (IV Regi 17, 24).

Evreii, când s-au întors din robia babiloniană, nu i-au mai recunoscut pe samarineni ca făcând parte din poporul ales, din cauza că aceștia s-au amestecat cu neamurile păgâne, de la care au și asimilat, în parte, idolatria.

Samarinenii, neputând participa la reconstrucția templului de la Ierusalim, fiind în conflict cu iudeii, care îi renegau, și-au construit propriul lor templu pe muntele Garizim. Pe acest munte, samarinenii au continuat să se închine chiar și după ce templul a fost distrus.

La început, după porunca Mântuitorului, apostolii au evitat Samaria – „în calea păgânilor să nu mergeți, şi în vreo cetate de samarineni să nu intrați” (Mt. 10, 5), însă tot Domnul este Cel care îi pregătește pe ucenici pentru o înțelegere mai profundă a evanghelizării, fiind Cel care se ascunde în chipul Samarineanului milostiv, îi vindecă pe cei zece leproși, dintre care unul era samarinean (mulțumitor) și astăzi stă de vorbă cu femeia samarineancă (chiar dacă aceasta avea o viață indecentă).

După Învierea Domnului, apostolii primesc o nouă poruncă, de a propovădui evanghelia la toate neamurile pământului: „venind Duhul Sfânt peste voi, Îmi veți fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului” (FA. 1, 8). În Faptele Apostolilor se relatează și propovăduirea apostolului Filip în Samaria, după martiriul arhidiaconului Ștefan, acolo unde primii creștini de la Ierusalim se vor refugia.

 

„Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea” (In. 7, 37)

Hristos este Cel care depășește toate regulile de puritate ce îi separau pe evrei de samarineni şi îi spune femeii de la puțul lui Iacov: Dă-Mi să beau!(In. 4, 7) – Dumnezeu cere făpturii, însetate de cele duhovnicești, apa care le potolește pe cele trupești.

Mântuitorul se folosește de setea omenească ca să o învețe pe femeia samarineancă că există nu doar apa care potolește setea trupului, ci există şi o apă care potolește setea sufletului. Apa harului și a duhului, care vine de sus, nu este o apă moartă, care ne leagă de pământ, ci o apă cerească pe care o dă Domnul tuturor celor care o cer, iar apa aceasta vine de la Cuvântul Întrupat.

Vedem o paralelă frumoasă între Sfântul Proroc Ioan Botezătorul, care aduce botezul și pocăința, prin apă, și Hristos, care aduce puterea Duhului și botezul haruluifemeia samarineancă caută apa trupului și tânjește adânc după pocăință, Hristos este Cel care îi descoperă apa cea vie și puterea Duhului.

Mântuitorul ne descoperă că există (şi) o altă mâncare decât mâncarea aceasta pământească și trupească – „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o știți” (In. 4, 32). Domnul îi învață pe apostoli taina ascultării mai presus de ascultare – „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârșesc lucrul Lui” (In. 4, 34).

„Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (In. 7, 38)

Întâlnirea cu femeia samarineancă este și întâlnirea vieții, care nu va fi ratată nici de Hristos, dar nici de cea care va lăsa totul și toate pentru a deveni o adevărată misionară – mulți samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut(In. 4, 39).

Vedem aici o paralelă frumoasă, întâlnirea la o fântână între Iacob patriarhul și Rahela care-i va deveni soție, între Moise prorocul și Sefora, care îi va dărui doi fii nuntirea cea tainică, care se face mereu în taina harului, izvorât din taina apei.

Întâlnirea Domnului cu femeia care nu a reușit să-și păstreze fidelitatea are loc tot la o fântână, acel puț a lui Iacov Israel. Infidelitatea femeii samarinence arată, într-un fel și infidelitatea poporului celui iubit, care Îl trădează pe Domnul și poruncile Sale mântuitoare. Întreaga scenă va culmina cu o descoperire tainică, unirea lui Hristos și Biserica Harului, care se va arăta la sfârșit.

Totul pornește de la un dialog firesc (διά λογος, dia logos – prin cuvântul împărtășit cu cel din față), în care, fiecare dintre părți primește (și folosește) cuvintele din propria perspectivă – Hristos, din cea a duhului, samarineanca din cea a trupului. Domnul nu îi face femeii o lecție de morală, ci îi deschide inima printr-o atingere a harului, care va duce dialogul la o înălțime duhovnicească: dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ți zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ți-ar fi dat apă vie (In. 4, 10).

Hristos își destăinuie inima (prin prisma unei dureri, până la urmă) în fața acestei femei simple, la prima vedere. Inima ei este atinsă de har, având putere să continue dialogul (chiar dacă l-ar fi putut întrerupe), punând întrebările potrivite, care vor desluși cele mai adânci descoperiri duhovnicești.

„Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viață veșnică” (In. 4, 14)

Ca să atingă cu adevărat inima femeii, Domnul îi descoperă (și) ceva tainic din viața personală, în clipa în care o întreabă de propriul bărbat (soț) – „Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbați ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ți este bărbat. Aceasta adevărat ai spus” (In. 4, 18). Aici dialogul s-ar fi putut opri, dar de fapt a trecut de la literă la har – femeia samarineancă înțelege că Cel din față este cu adevărat proroc și mai mult decât proroc.

Femeia samarineancă îl recunoaște în Iisus pe Mesia, Hristosul. Domnul coboară de la Ierusalim, unde fusese respins de iudei (durerea trădării) şi este descoperit de către o samarineancă. Aici e punctul culminant al dialogului și singurul moment din Noul Testament, când Domnul se descoperă pe față făpturii sale: „știm că va veni Mesia care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine(In. 4, 25 – 26).

„Femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: Veniți de vedeți un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristosul? (In. 4, 28 – 29) – samarineanca devine o mărturisitoare, un apostol, lasă găleata (păcatelor), găleata lumii acesteia, ca să-L binevestească pe Cel care este – „Calea, Adevărul și Viața” (In. 14, 6). Prorocia lui Iezechiel (43, 2) se împlinește: „și iată slava Dumnezeului lui Israel venea dinspre răsărit; glasul Lui era ca glasul de ape multe şi pământul strălucea de slava Lui”.

„Că două rele a făcut poporul Meu: pe Mine, izvorul apei celei vii, M-au părăsit, şi şi-au săpat fântâni sparte, care nu pot ține apă” (Ier. 2, 13)

Mântuitorul îi descoperă samarinencei că în Împărăția mesianică, care este revelată de Hristos Însuși, oamenii nu se vor mai închina lui Dumnezeu nici pe muntele Garizim, a cărui umbră se vedea deasupra fântânii lui Iacob, unde se închinau samarinenii, nici pe muntele Ierusalimului, unde se afla Templul iudeilor, ci „vine ceasul şi acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători își dorește” (In. 4, 23).

Ni se arată deja o profeție a Sfintei Treimi. Nimeni nu poate să se închine lui Dumnezeu Tatăl dacă nu Îl are pe Duhul Sfânt şi nu Îl poate avea pe Duhul Sfânt dacă nu cunoaște (și trăiește) adevărul lui Dumnezeu, care este Iisus Hristos şi Evanghelia Lui.

Întreaga scenă e o tainică teofanie trinitară – samarineanca Îl mărturisește pe Fiul, Fiul îl mărturisește pe Tatăl și pe Duhul Sfânt, Cel Care dăruiește viață. Întâlnirea cu femeia samarineancă înseamnă și trecerea la Biserica Duhului Sfânt, unde trăim adevărata închinare, adevărata mărturisire și adevărata trăire.

Ni se descoperă o tainică trecere de la templul pietrelor celor trecătoare la templul Duhului Sfânt, care se zidește în inimile oamenilor – „sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveți de la Dumnezeu şi că voi nu sunteți ai voștri?” (I Cor. 6, 19).

De la ceasul al șaselea la ceasul veșniciei

Tradiția bisericii spune că în ziua a șasea a săptămânii, ziua de vineri, la ceasul al șaselea (ora 12), a avut loc căderea primilor oameni în Rai – căderea lui Adam și căderea Evei. Ceasul al șaselea din zi este şi ceasul căderii din har și din binecuvântare și este ceasul neascultării, când mâna omului este întinsă spre pomul cunoașterii binelui și a răului, gustând din păcat, care doar pe cruce va fi cu adevărat răscumpărat.

Tot în ziua şi în ceasul al șaselea, în Vinerea cea Mare, Vinerea sfintelor pătimiri, la ceasul al șaselea (ora 12), Hristos este răstignit pe Golgota şi în mâna Lui sunt înfipte piroanele, fiind înălțat pe Cruce ca să vindece mâinile Evei şi mâinile lui Adam, care s-au întins spre pomul cunoștinței binelui şi a răului.  

De două ori a spus Domnul în evanghelie: Mi-e sete, la ceasul al șaselea – la fântâna lui Iacov, dar și pe Cruce, la tainica Răstignire, unde a trăit acea sete de a mântui omenirea – „după aceea, știind Iisus că toate s-au săvârșit acum, ca să se împlinească Scriptura, a zis: Mi-e sete” (In. 19, 28).

Mâna Domnului este înfiptă cu piroane în lemnul Crucii în ziua a șasea, în ceasul al șaselea din zi, ca să vindece prin Cruce și prin moarte pe om, care a fost robit de moarte prin veninul păcatului intrat în lume (tot) în ceasul al șaselea.

Mântuitorul vorbește despre El Însuși și se descoperă tainic la ceasul al șaselea din zi, care va fi și ceasul răstignirii Lui. El este grăuntele de grâu care cade în pământ ca să guste moarte, ca să ne dăruiască nouă viață veșnică – „adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă(In. 12, 24).

Moartea Domnului va face să încolțească cu adevărat sămânța creștinilor, iar apa cea vie despre care îi vorbește femeii samarinence, care nu e scoasă din fântâna lui Iacov, de la Sihar, va fi apa cea vie care izvorăște din coasta Lui, care va fi împunsă la ceasul al nouălea din Vinerea cea Mare.

Astăzi, suntem chemați să răspândim, în continuare, taina învierii Domnului în lume, suntem chemați să fim secerători ai secerișului duhovnicesc – „ridicați ochii voștri şi priviți holdele că sunt albe pentru seceriș” (In. 4, 35) – ca să ne bucurăm în veșnicie alături de Domnul, căci „cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viață veșnică, ca să se bucure împreună şi cel ce seamănă şi cel ce seceră”.

Domnul este Semănătorul cel Bun, care din coasta Sa străpunsă a semănat sămânța vieții celei veșnice, care s-a făcut pentru noi, astăzi, apă a învierii, care ne hrănește pentru Împărăția cea nepieritoare, în care vom dăinui în veci.

Din apa vieții astăzi gustând,

Setea cea neastâmpărată după har potolind,

Pe Hristos Domnul, Izvor al Vieții văzând,

Într-un glas cu toții, cântare de bucurie cântând:

 

Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând

Şi celor din morminte viață dăruindu-le!

† Atanasie de Bogdania

ro_RORO
Copy link