Selectează o Pagină

Loading

Duminica a 5-a din Post | Taina biruinței prin pocăință

a Cuvioasei Maria Egipteanca

Ev. Marcu 10, 32-45

Astăzi pășim spre ultimul nostru popas duhovnicesc în calea celor patruzeci de zile, care se va și termina vineri seară, o dată cu intrarea în praznicul Învierii lui Lazăr, ce este de nedespărțit de Intrarea Domnului în Ierusalim – bucuria tainicei biruințe asupra morții. Parcursul Postului, însă, îl vom termina cu o săptămână aparte, care se adaugă celor 40 de zile, cea a Sfintelor Pătimiri, care și deschide calea spre Înviere.

În ultima săptămână în care vom păși, vom intra într-o altă taină, care nu mai este, de data aceasta, taina înfrânării noastre, a postului, ca și luptă cu plăcerile trupești, legate de ființarea noastră în moștenirea lui Adam şi a Evei, ci, începând din seara duminicii Floriilor, vom intra în călătoria unei împreună pătimiri – postul durerii și al tânguirii, postul lacrimilor pentru Cel care ni se arată a fi Împăratul Slavei.

În Viața Sfintei Maria Egipteanca, ce se citește la Denia Canonului Sfântului Andrei Criteanul din Săptămâna a V-a a Postului Mare, pe care o încheiem astăzi, citim următoarele: monahii de odinioară, la începutul Postului, după ce își luau iertare unii de la alții, în Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, luau calea pustiei, pentru a petrece Postul în rugăciune continuă și asceză desăvârșită. Doar în Sâmbăta cea Mare se întorceau la Mănăstire pentru a se bucura împreună de Înviere.

Asemenea monahilor de odinioară, am luat și noi toți calea retragerii din vâltoarea lumii în cămara tainică a sufletului, pentru a ne întâlni astăzi și cu roadele ascezei și ale luptei duhovnicești prin tainica pocăință, dar și smerenia lucrătoare.

Sfântul Nicolae Velimirovici ne învață, dintru început, cum să dobândim această virtute mântuitoare a pocăinței, pe care atât de mult a lucrat-o Cuvioasa Maria Egipteanca în viața ei: „Adevărata pocăință nu înseamnă doar a te căi pentru păcatele făptuite, ci a-ți întoarce desăvârșit sufletul propriu de la întuneric la lumină, de la pământ la cer, de la sine la Dumnezeu”.

 

Îmbrățișarea durerii

Duminica în care ne aflăm astăzi, cea de-a doua din șirul celor ascetice, închinată Cuvioasei Maria Egipteanca, este și una care ne cheamă și ne învață lupta cu plăcerea, prin îmbrățișarea durerii celei mai adânci posibile, șlefuite de pocăință.

Mesajul revelator care ne este pus în față este tocmai răstignirea trupului şi a poftelor pentru ca în noi să se nască o altă viață, o viață a duhului, o viață dumnezeiască, dar care nu poate să izvorască din noi, decât pe măsura încetării pornirilor lipsite de stavilă ale trupului în viața pe care o cunoaștem cu toții – viața legată de plăceri, dar și de dureri, de suferințe, dar și de boli, care toate duc doar într-o singură direcție nefericită – moartea.

Taina Crucii, care strălucește ca un luceafăr, pe întreg parcursul Marelui Post, ca să nu ne rătăcim în călătoria noastră anevoioasă, ci văzând-o ca un far care sclipește continuu, să știm în ce direcție să ducem cârma corabiei duhovnicești în care ne aflăm, desparte apele acestei perioade a nevoinței, între duminicile ce țin de credință (dogmatice) și cele ale luptei duhovnicești (ascetice).

Duminica trecută l-am văzut pe Sfântul Ioan Scărarul, luând chipul lui Adam cel Nou, urmând icoana lui Hristos, purtând pecetea duhovnicească, ca un bărbat cu adevărat desăvârșit, „fiind la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Ef. 4, 13) – care luptă cu patimile şi urcă treptele virtuților pe scara Raiului.

În duminica de astăzi, ne este pus în față chipul celei care s-a ridicat de la păcat la virtute, de la cădere la sfințenie, de la pământ la cer, urmând icoana Evei celei Noi, a Maicii Domnului, întru sfințenie desăvârșită, cu greu de închipuit şi de crezut pentru omul din zilele noastre.

Călătorim alături de Cuvioasa Maria Egipteanca, o mare cuvioasă, dar, în același timp, în trecut, o mare păcătoasă, ca să înțelegem că și astăzi este cu putință ridicarea din abisul păcatului spre culmile sfințeniei, întăriți fiind de harul dumnezeiesc.

Săptămâna a cincea a Postului Mare, care astăzi se termină, a fost marcată de două momente importante, de cele două slujbe ale Deniilor (utrenii făcute la apusul soarelui, ca să arate că tocmai la licăritul primei stele, căutăm calea pocăinței, la sfârșit de vreme – un nou început, o răsturnare a polilor), care ne-au adus în față două icoane ale sfințeniei: Cuvioasa Maria Egipteanca (denia de miercuri seara) și Maica Domnului (denia de vineri seara).

Aceste două icoane ale sfințeniei, ne înfățișează felul prin care Dumnezeu lucrează mântuirea, nu doar cu (și prin) Maica Domnului, care se arată a fi întru totul preacurată și preabinecuvântată, mai presus de serafimi și de heruvimi și de toate puterile îngerești, ci și cu (și prin) Maria Egipteanca – acest suflet care s-a robit de bună voie patimilor și poftelor trupești, care stăpânesc lumea aceasta până în ziua de astăzi.

De aceea, Părinții Bisericii au așezat în această săptămână, dinainte de Duminica a cincea a Marelui Post, Canonul Sfântului Andrei Criteanul, ce se citește în întregime, amintindu-ne tuturor felurimea păcatelor în care putem cădea, dar și mulțimea celor care s-au izbăvit din ele, prin pocăință și mare milă de la Dumnezeu.

Cine a fost Maria Egipteanca (344-422)

Tânără fată, care la doar 12 ani, pleacă departe de familie și de părinți, în Alexandria Egiptului, unde va petrece 17 ani în patimi trupești, dându-și trupul păcatului, nu atât pentru bani, după cum ne relatează viața ei, ci pentru nebuneasca plăcere.

După acei ani dureroși petrecuți în Alexandria, pornește cu corabia, însoțind un grup de bărbați, spre Ierusalim, pentru a se închina lemnului Sfintei Cruci, însă de trei ori încercând să intre în biserică este oprită de o putere nevăzută.

Rugându-se către Maica Domnului, primește puterea (și binecuvântarea) de a intra in biserică pentru a se închina lemnului Sfintei Cruci. Dar, o singură condiție care va însemna totul, îi este puță în față – închinarea la lemnul Sfintei Cruci va trebui să însemne schimbarea radicală a condiției de până atunci.

Așa se face că, după ce s-a închinat la Crucea cea de viață dătătoare, Maria Egipteanca, la treizeci de ani, părăsește biserica Sfântului Mormânt şi pleacă dincolo de Iordan, unde va duce, timp de patruzeci şi șapte de ani, o viață de asceză şi de renunțare, trăind într-o înfrânare de neînchipuit.

După patruzeci şi șapte de ani de nevoințe mai presus de fire, cuvioasa se întâlnește, providențial, cu cel care a și fost martorul acestei minuni dumnezeiești – monahul Zosima, de la care, viața Mariei Egipteanca s-a transmis prin viu grai monahilor din Palestina, ulterior fiind pusă în scris de către Patriarhul Sofronie al Ierusalimului.

De la iad la viață, prin durerile pocăinței

Maria Egipteanca îi povestește lui Zosima, că primii șaptesprezece ani petrecuți în pustie au fost un adevărat iad. Pentru că șaptesprezece ani a fost chinuită, cu dureri de neînchipuit, de duhul desfrânării trupești. În același timp, se descoperă o tainică simetrie, cei șaptesprezece ani de viață petrecută în păcat în Alexandria, sunt răscumpărați cu șaptesprezece ani de chin şi de luptă ascetică în pustiul Iordanului.

După șaptesprezece ani de asceză, Maria Egipteanca își găsește o așezare sufletească, își descoperă făptura ei cea mai adâncă (zidită după chipul Evei celei noi), cei treizeci de ani care vor urma, însemnând o nouă viață, o viață cu adevărat duhovnicească pentru Cuvioasa  Maria, pe care călugărul Zosima, văzând-o, a fost cuprins de fior adânc.

Când cei doi sfinți s-au întâlnit în pustiul Iordanului, Zosima a rugat-o să se roage pentru el şi pentru lumea întreagă (și cât de mult contează să o facem și noi!) – Maria fiind în picioare, și-a ridicat mâinile și le-a despărțit în semnul Sfintei Cruci, începând să se roage. Cu ochii căzuți la pământ, îndrăznind să se uite puțin către sfântă, Zosima a văzut-o înălțată cu un cot deasupra pământului.

Aici e clipa când se descoperă taina a ceea ce trăim în această duminică de căpătâi a Postului -Zosima şi-a dat seama că el, monah fiind de cincizeci şi cinci de ani – nu a ajuns nici pe departe la măsura acestei mari Cuvioase, care fusese cândva o mare păcătoasă.

Schimbarea spre sfințenie are loc pentru că sfânta a înțeles taina Crucii, prin care a devenit dintr-o mare păcătoasă, o mare cuvioasă. Această prefacere uimitoare şi extraordinară este posibilă numai prin credință și prin puterea Sfintei Cruci, care este schimbarea vieții creștinilor. Cea care a învățat să îmbrățișeze durerea Crucii, cu al cărui semn de altfel și pornește în pustia Iordanului, a știut să schimbe cu adevărat firea cea mai adâncă, pecetluită fiind de har dumnezeiesc.

Măsura legăturii cu veșnicia este pocăința

Tot ce este pocăit este și va fi cu adevărat mântuit, ne arată viața sfintei. Tot ce este asumat este cu adevărat iertat de către Domnul. Tot ce este îmbrățișat în rugăciune izvorăște har vindecător. Tot ceea ce înaintașii noștri nu au reușit să pocăiască, putem pocăi noi și asta a făcut-o Maria Egipteanca – după 17 ani de pocăință pentru propriile păcate, a petrecut alți 30 de ani de rugăciune pentru lume, lume care a continuat să trăiască (și astăzi) în păcat și în durere.

În pocăința Cuvioasei Maria, au fost cuprinși și toți cei care cu neștiință au viețuit în neputință și cădere. Acesta este un lucru mare și minunat. Sfinții schimbă lumea noastră prin pocăința lor. Omul care iubește Omul și lumea întreagă, poate rescrie împreună cu Dumnezeu povestea întregii lumi.

Fiecare dintre noi poate deveni un sfânt necunoscut care a schimbat și schimbă lumea în fiecare zi – ajută-mă Doamne să o schimb, schimbându-mă pe mine, prin pocăință. Prin pocăința personală, nevăzută, tainică, fiecare dintre noi poate schimba istoria întregului univers, „destinul” fiecărui om chiar, așa cum a făcut-o Maria Egipteanca – nu doar cu Zosima, cel copleșit de har, ci cu toți cei care astăzi îi ascultăm viață și trăim o convertire.

Cât de încurajator este să știm că putem schimba trecutul. Și cu el putem schimba și prezentul, dar și viitorul. Trecutul este mereu prezent în noi, este viu. Și cu cât aducem mai multă pocăință, cu atât umbrele sale se șterg, îmbrățișate fiind de lumina Învierii, care ne deschide calea spre viitor, unde găsim, cu adevărat, Împărăția Cerurilor.

„Puteți să beți paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezați cu botezul cu care Mă botez Eu?” (Mc. 10, 37)

Atât Apostolul (Evr. 9, 11-14), cât și Evanghelia (Mc. 10, 32-45) cu care călătorim astăzi, vorbesc despre taina pătimirii și cea a jertfei Domnului Hristos, care „prin Duhul cel veșnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăți cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiți Dumnezeului celui viu?” (Evr. 9, 14), vestind ucenicilor săi pentru a treia, și ultima oară, pătimirea, moartea și învierea Sa cea de a treia zi – „că, iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor. Şi-L vor batjocori şi-L vor scuipa şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia” (Mc. 10, 33-34).

Cele trei vestiri ale pătimirilor sunt de o importanță duhovnicească înaltă – pentru că întru acestea se descoperă voia Tatălui și a Fiului şi a Sfântului Duh. Toate neamurile vor fi mântuite prin jertfa Mântuitorului, Care este de nedespărțit de Sfânta Treime.

Cea de‑a treia vestire a pătimirilor are o legătură directă cu Învierea, care se apropie şi este relatată de toate cele trei Evanghelii sinoptice. Jertfa Domnului se arată a fi de bunăvoie: Hristos se grăbește să‑l mântuiască pe om, dar apostolii „erau uimiți şi cei ce mergeau după El se temeau” (Mc. 10, 32), pentru că le vestise deja, de două ori, moartea și învierea Sa. Omul, însă, rămâne mereu la durere (veninul morții de care doar sângele tainic din Potir ne va izbăvi), cu greu putând trăi Învierea (care pare atât de departe și astăzi).

Cererea fiilor lui Zevedeu

La prima și la a doua vestire a pătimirii și a morții Sale, Apostolii au rămas gânditori, în ezitare, Petru este singurul care reacționează, chiar îl dojenește pe Domnul, – de data aceasta însă, gândul ucenicilor se îndreaptă, în mod surprinzător, către întâietate, într-o Împărăție pe care o așteptau aici pe pământ, și chiar în acele zile.

Ispita primatului în raportarea la Domnul, a rămas actuală până în ziua de astăzi, la toate nivelele, fie că e vorba de  Biserică, sau de sferele sociale și de Stat. Domnul vestește pătimirea și moartea Sa, iar Apostolii Săi se ceartă pentru locul de-a dreapta și de-a stânga. Domnul vestește însă Împărăția (mult așteptată) de pe Cruce – cine știe să guste din amarul Crucii, și în măsura cu care o va face, va putea gusta și din binecuvântarea slavei de a sta lângă Cel ce este Împăratul Slavei.

Mântuitorul va profita de întrebarea mamei, dar și a fiilor lui Zevedeu – „Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine” (Mc. 10, 35), pentru a pune în față o învățătură duhovnicească care va sta la temelia creștinismului.

Domnul răstoarnă valorile Bisericii, față de cele ale lumii, căci dacă în lume „cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc” (Mc. 10, 42), atunci, în Biserică, cei care vor să-L urmeze pe Hristos, trebuie să facă exact opusul: „care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru” (Mc. 10, 43).

Adevărata bucurie și adevărata măreție se arată a fi tocmai în a sluji și nu în a fi slujit. Adevărata întâietate este de a ne pune, de bunăvoie, pe noi înșine, mai prejos decât toți ceilalți.

A fi cu adevărat mare înseamnă a învăța a sluji pe ceilalți şi nu a fi slujit – aici e temelia creștinismului care a (și) biruit lumea. A fi cu adevărat primul înseamnă a avea slăbiciunea de a fi cu adevărat bun, blând şi milostiv întru toate.

A fi cu adevărat bogat, înseamnă a învăța a sărăci de bunăvoie pentru aproapele – „a ne lipsi de pâinea după care e înfometat aproapele nostru sărac”, după cum ne învață Sfântul Serafim al Sarovului.

A fi cu adevărat cel dintâi, înseamnă a lua de bunăvoie locul celui din urmă, pentru a fi siguri că nimeni nu va fi pierdut niciodată, ci toți vor fi înaintea noastră în calea spre Împărăție.

Hristos ne arată aici taina prin care Dumnezeu lucrează în lume, prin cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care zice -„însumi eu, Pavel, vă îndemn prin blândețea şi îngăduința lui Hristos – eu care de față sunt smerit între voi” (I Cor. 10, 1).

 

De la durerea Crucii la bucuria vindecării

Trăirea creștină ne pune mereu în față un paradox, singura cale pentru vindecarea lăuntrică, spre a dobândi liniștea, bucuria, pacea și așezarea duhovnicească – chiar și spre a fi fruntaș, nu este așadar izolarea de ceilalți, nu este fuga de Cruce și de durere, ci este exact opusul: părtășia cu durerea aproapelui, empatia și împreună-pătimirea cu fiecare suflet cuprins de deznădejde. Atât iubesc, cât pot ierta aproapelui meu! Măsura dragostei neobosite este măsura iertării și a pocăinței. Cât voi ierta și iubi, atât de aproape de Domnul voi și fi.

Lacrimile aproapelui să devină propriile lacrimi și bucuria aproapelui propria noastră bucurie. Aceasta înseamnă a îmbrățișa durerea celuilalt. Sfântul Varsanufie cel Mare spunea că „aproapele este ca o oglindă în care văd mereu propriile neputințe” – cu adevărat, tot răul din mine se oglindește în aproapele, de care fug mereu. A fugi înseamnă a acutiza durerea care nu poate dispărea. A îmbrățișa durerea aproapelui – Crucea – se arată a fi singura și adevărata cale de vindecare și de mântuire, pentru fiecare om și pentru aproapele său.

Calea Omului – Îmbrățișarea Crucii – Bucuria Raiului

Astăzi am învățat, din viața Cuvioasei Maria Egipteanca, puterea credinței și a pocăinței. Din Evanghelia de la Marcu, în care ne-am întâlnit cu cererea fiilor lui Zevedeu, am învățat cu adevărat puterea smereniei, pe care ne-o pune în față Mântuitorul, ca o condiție de căpătâi. Toate la un loc ne arată și ne descoperă puterea Sfintei Cruci şi a convertirii lăuntrice, puterea asumării unei vieți noi, prin care reușim să trăim dincolo de trup, în Duhul Sfânt.

Această nouă viață la care suntem chemați, este una în care trăim, de pe pământ, taina vieții celei adevărate de după Înviere.

De astăzi intrăm și în ultima săptămână a celor 40 de zile, cu icoana unei sfinte, care a trăit culmile pocăinței, într-un fel o nouă Evă, care a îmbrăcat prin convertire și Cruce, chipul desăvârșit al icoanei Maicii Domnului.

Dacă Eva cea dintru început, a atras prin dorința plăcerii, prin pofta gustului și prin neascultare, o lume întreagă departe de Dumnezeu, astăzi Maria Egipteanca este cea care ne arată o nouă Femeie, o făptură (re)născută prin pocăință, care a îmbrățișat taina Crucii așa cum nu a știut nimeni altul să o facă.

Scurtă ne este călătoria rămasă, întăriți fiind cu smerenia arătată de Domnul, cu pocăința arătată de Maria Egipteanca, cu puterea Crucii pe care suntem chemați să o îmbrățișăm, pentru a ne apropia de sâmbăta lui Lazăr – o înviere înainte de Înviere, care să ne încredințeze de taina cea mare a Paștelui Domnului nostru Iisus Hristos.

Haina blândă a smereniei astăzi îmbrăcând, pocăința de viață aducătoare la inimă punând, slujitori vrednici tuturor devenind, taina Învierii cu bucurie așteptând, cu frații împreună călători prin Post, să îndrăznim, cu glas tare strigând:

„Aproape este Mântuitorul, cel ce a sădit via și a chemat pe lucrători; veniți nevoitorii postului să ne bucurăm de plată, că dătătorul este bogat și îndurat. Puțin lucrând, vom câștiga milă sufletului”.

(Stihira a 4-a, Triod, luni, în a cincea săptămână a Sfântului şi Marelui Post)

† Atanasie de Bogdania

ro_RORO